Viorica Răduță este unul dintre cei mai puternici scriitori de azi. Preocupată exclusiv de literar, nefăcând parte din niciun grup de influență, are un stil atât de personal încât în orice scrie: roman (Înainte de exod, Irozi, Hidrapulper, Mamamea moarte (sic!), Vremea moroiului), poezie (Al 13-lea Iov, Cam toți murim, Mama întreabă dacă stau până seara, Ai moartea pe față) sau eseu (Interpolări și interpolări), amprenta ei stilistică devine imediat recognoscibilă. Enumerarea de mai sus este incompletă. Autoarea are un fel de a tăia fraza, de a suspenda brusc mesajul, lăsând o aură de ambiguitate, ca și cum ar scanda după un ritm interior pe care, odată ce l-ai deslușit, îl urmezi tu însuți. Un calcan pe Lipscani  (1) este un roman care se încadrează într-un ciclu „geografic”. Este vorba de geografia literar – mitică, despre care ne-a învățat Cornel Ungureanu. Să precizăm de la început că Lipscaniul nu este cel bucureștean, ci vechea stradă comercială din centrul Ploieștiului, dispărută sub tăvălugul modernizărilor. Așa se și încheie romanul, prin această distrugere: „Într-o clipă calcanul Primăriei noi, în picioare lângă Palatul Administrativ în construcție, a luat-o pe Lipscani, ca și cum Ploieștii vechi plecau”. Prin romanul de față, Ploieștiul, oraș oximoron, cu ascendență literară într-o stea dublă, Caragiale & Nichita, intră în geografia literaturii nu doar ca mediu social sau metafizic, ci ca personaj pur și simplu, spațiu uman și fizic. Așa cum avem Bărăganul, Dunărea, Brăila, Banatul, orașe ca Iașiul sau Clujul, nu mai zic de București. Citite în succesiune, romanele Vioricăi Răduță alcătuiesc un ciclu, desenând un spațiu inedit: Boldești – Scăieni, cu îngemănarea simbolică a fabricii de geamuri cu cea de cartoane (ar fi bine ca romanul de față să fie citit în tandem cu Hidrapulper), Râmnicu Sărat (Orașul închis) și acum Ploieștii.
Personajul principal, – un alter ego probabil, dar ce importanță are? – care leagă mediile și momentele, personaj reflector, este Ileana Bârsan, care muncește mai întâi la Mucava, apoi este profesoară în Ploiești. Ea este suveica din a cărei alergare se alcătuiește modelul întregii istorii a urbei și împrejurimilor: de la legendarul Moș Ploae, domnii fanarioți și Falansterul lui Diamant de la Scăieni, până la Vasile Paraschiv (acum doar un graffiti rămas pe un bloc din centru: „Vasile Paraschiv tace, scris pe zidul blocului care ține umbră Catedralei Sfântul Ioan ca să aibă răcoare lumânările”) și asasinarea de către Securitate a inginerului Dumitru Tomozei. Dar toate topite într-o atmosferă compactă, rezultată din îmbinarea în discontinuitate cronologică a fragmentelor de puzzle și din percepția hipertrofiată a detaliilor. Ca și Mihăiță din Orașul închis, Ileana Bârsan este personajul care umblă, umple spațiile și timpul, și dă sens poveștilor oamenilor. Construcția romanului este una mozaicată cronologic dar și tipologic, salturile și revenirile sunt imprevizibile, fiind una dintre explicațiile luminii onirice care scaldă finalmente totul. Viorica Răduță este, în mai tot ce scrie, un formidabil poet al negrului, al umezelii care impregnează totul, al mucegaiului și degradării. Oamenii, casele, orașele cad cu toatele sub acest blestem, totul se umflă, dospește, ca hrănit de un țaic al răului. „Mucavaua intră până în curți și în case”, „…mașinile își freacă umbrele de somnambulii care intră sau ies de la Mucava, cu mâinile ca în smoală”. Somnambulismul acesta este una dintre mărcile personajelor din mai toate romanele autoarei. „Complexul de blocuri din centru fusese construit pe vechiul lac. Acolo creștea stuf și acum. Creștea și în femei”. Ultima propoziție este iarăși caracteristică și stilistic, așa curge adesea textul romanului: după un enunț „obiectiv”, metafora te aruncă vertiginos în poetica fabulosului. Realismul social și politic al romanului (Viorica Răduță este un excepțional romancier al uzinei – spațiu infernal – al mediilor sociale marginale cele mai diverse) trece astfel firesc, pe fiecare pagină în poetic și fantastic. „Paraschiv avea domiciliu forțat și capul pleșuv și rațele care-i mâncau din cearcăne”, „Așa veneau de repede în scaun și se sculau domnii că și lăcustele au intrat în crăpături, crezând că sunt câmpurile locuite de secetă, iar timpul vine cu întunericul”. „Numai funcționarii aduși la sala de lectură păreau îmbrăcați în lemn. Doar că lemnul nu se vedea încă”. „Le-au pus pardesiele în cuiul din hol. Unul a fost de scânduri pentru prima dintre surori”. O altă trăsătură este această prezență ubicuă a morții în viață, un laitmotiv al literaturii Vioricăi Răduță, o anticipare a ei, naratorul o simte, o anunță, ca un câine de vânătoare, ori de câte ori îi simte damful. De altfel, să nu uităm că Ploieștii sunt patria lui „văz enorm și simț monstruos”, al unei acuități a percepției socialului, omenescului în genere, care este un fel de obligație de serviciu a scriitorului de aici. „Câinele știe cărarea după miros, o ia spre magazin și se întoarce să-și pună capul în tăcerea bărbatului”, „…un cerșetor în stația Coreco, unde umblă jegul pe el ca la taifas”. „Se așeza pe o bancă din parcul alăturat să se uite în moartea care venea și pleca din biserică”. Imaginea – emblemă a urbei, pe care localnicii o știu foarte bine, este Catedrala din centru reflectată în întregime, absorbită, înghițită în oglinzile imensului Town de vis a vis. Această multiplă reflectare este o metonimie a mecanismului unui poliedru infinit de perspective dinamice din care se alcătuiește romanul.
Textul oferă cititorului o teribilă senzație de greutate, de apăsătoare densitate, impresionează ceva ce aș numi o bucurie narativă, tipologia umană este fascinantă: este suficient ca naratorul să fie într-un loc: în autobuz, la piață, pe bulevard, pe străzi, în cancelarie, la biblioteca județeană, la talcioc, pentru ca să țâșnească povești și caractere, într-o aglomerație năucitoare, creând o impresie de viu năvalnic. Desigur, multe dintre personajele contemporane care prind chip în aceste pagini vor fi având existență reală, recognoscibilă. Pentru cititorul din afară nu are importanță. Alt personaj care leagă secvențele este zețarul Eftime, un fel de memorie a locului, răsfoind la sala de lectură a Bibliotecii Scânteia pentru a scrie cronica locului. Și anchetat de Securitate într-o relație ambiguă, în care anchetatorul este prins el însuși prizonier în poveste, asemenea tramei din Pe strada Mântuleasa a lui Eliade. La fel fotograful, Nea Petrică de la Bel Ami, altă memorie a locului, căci „obiectele au timp în ele”. Toată această țesătură de oameni, case, obiecte, străzi, povești individuale desenează un complicat model de roman panoramic, desfășurat prin multiplicarea voluptoasă a punctelor de perspectivă. „Ploieștii vechi așa trăia, pe calcan. Dar se dărâma în văzul tuturor. Nu avea cine să le întrețină, mai ales clădirile retrocedate. Mulți dintre oamenii fără adăpost le ocupaseră și nicio lege nu-i putea scoate de acolo. Nici bătăile. Mai ales că erau mulți, tot mai mulți, ca și cum sărăcia îi însămânța la fel ca pe șobolani”. Orașul acesta se scurge alene în mit (precum bătrânul Ciocianu și casa lui albastră) și abilitatea autoarei stă tocmai în a impregna totul cu această căldură a evocării aspre: ziduri, piețe, locurile cu memorie cum are fiecare oraș, și firește oamenii.
Bazat pe o documentare riguroasă, romanul nu rămâne mai puțin o operă de ficțiune, adică o proiecție a omenescului în istorie. Romanciera are o adevărată voluptate a detaliului, a realului, devenit uneori oniric tocmai prin hipertrofiere. Pare a vrea să epuizeze interioritatea, un anume perimetru geografic și uman. Romanul este și un implicit elogiu adus memoriei (constantă a ceea ce scrie Viorica Răduță, a se vedea romanul despre închisoarea de la Râmnicu Sărat, Orașul închis, sau tulburătorul volum de versuri închinat dezastrului de la Colectiv, Arsura umblă după trup). Memoria descoperă locurile și lucrurile ca deținătoare de sens. De aceea ea este armătura romanului. Cititorul „de-al locului” face involuntar, instantaneu, efortul recunoașterii, identificării. Cititorul din altă parte descoperă un Spațiu generând la nesfârșit poveste. Tensiunea este de fiecare dată garantată. Ambiția cărții este un fel de totalizare a realului, a nu lăsa nimic să scape din năvodul narativ. Cu încredințarea că o astfel de aglutinare duce la esență. Esența unui spațiu umano-istoric-mitic îndeobște numit simplu identitate și amintire.
Romanul ca specie este, la modul cel mai simplu, nepretențios, nesofisticat spus, o împletire de destine. Ele se alcătuiesc încet, încet într-un model. Și, când acest model se desfășoară în timp, culoarea istorică devine predominantă. Devine, implicit, un elogiu prin fixarea în literar. Este cel mai înalt elogiu care poate fi adus unui spațiu. Un exercițiu de înnobilare. Ploieștiul însuși devine, dincolo de un simplu nume, un loc al memoriei. Cu tot felul de destine prinse într-o ramă de metafore. Între hârtia care putrezește și oglinzile care reflectă este întreaga noastră lume perisabilă și mirosind a moarte. Căci, vorba naratorului: „Nici ploieștenii nu mai au timp de istorie”.

 

 

Notă
1 Ed. Casa de Pariuri Literare, 2021.