Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Zidul, gardul, poarta și ușa

Înainte de a intra în grădina țigăncilor, profesorul Gavrilescu se confruntă cu zidul, gardul, poarta și apoi ușa, toate semnificative pentru o etapă de „trecere” în care este surprins personajul.
După ce coboară din tramvaiul cu care se ducea la una din elevele sale și după ce traversează strada pentru a se întoarce pe strada Preoteselor, Gavrilescu se trezește în fața zidurilor, un obstacol care, deocamdată, îi orientează traiectoria, impunându-i cu severitate un traseu de la care docilul personaj nu se poate abate: „Întoarse capul în direcția tramvaiului, apoi porni hotărât, cu pași mari, ținându-se pe lângă ziduri( s.n.). Zidul este întrerupt de poarta cu grilaj, ca sugestie că accesul nu este încă posibil, lui Gavrilescu fiindu-i îngăduită deocamdată o perspectivă de ansamblu asupra spațiului de dincolo de ziduri, „de dincolo”, al grădinii. Gavrilescu urmează obedient zidurile, lăsându-se în voia unei limite cu care el nu este deloc dispus să se confrunte. Cu atât mai mult cu cât este vorba în nuvelă de „zidul de piatră acoperit cu iederă”, un obstacol pe care vegetalul îl camuflează abil. În această situație, profesorului nu-i mai rămâne decât să-și arunce privirea asupra unui spațiu deocamdată lui inaccesibil: „Începu să privească uimit, aproape cu respect, arborii înalți, zidul de piatră acoperit cu iederă și, pe nesimțite, îl cuprinse o infinită tristețe”.
Apariția celei de-a doua porți coincide cu o vizibilă schimbare a lui Gavrilescu, ca o sugestivă trezire, anticipată de amintitul sentiment de tristețe :„Atâția ani trecuse cu tramvaiul prin fața acestei grădini, fără să aibă curiozitatea să se coboare și s-o privească îndeaproape”. De data aceasta avem de-a face cu un Gavrilescu condus de limita pe care o evită, spre o simbolică poartă, care îi este accesibilă și prin care trece pentru a deveni cu siguranță altul. Așadar, Gavrilescu, fără să aibă inițiativa, condus de zidul cu care modestul profesor nu poate să se confrunte, „se trezi” în fața acestei porți: „Și deodată se trezi în fața porții”. Dincolo de această poartă, de data aceasta fără de grilaj, Gavrilescu este „așteptat”, „pândit” de o prezență feminină, „o fată tânără, frumoasă și foarte oacheșă, cu salbă și cercei mari de aur”, totul sugerând că străinul, țiganca își asumă rolul de a-l conduce în spațiul de dincolo de ziduri.
Revenind, semnificațiile simbolice ale porții nu pot fi trecute cu vederea, cu atât mai mult în narațiunea lui Mircea Eliade. Trecere în alt univers, poarta schimbă condiția celui care trece prin ea. În dicționarul de simboluri se menționează de altfel că poarta este „simbolul unei treceri, unei transformări sau unei etape parcurse”1. Cu toate că nu mi-am propus să citesc nuvela trăgând cu ochiul la celălalt Eliade, amintesc doar că în Insula, autorul scrie despre poartă: „Poarta îndeplinește în viața poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viața insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viață, în viața reală de afară. Poarta veghează la căsătorie și sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcașul de veci. Este atunci o reîntoarcere la lumea dorită. Ciclul e închis, și poarta rămâne mai departe, cu un om mai puțin, să vegheze alte nașteri, ale nunți, alte morți”
Trecerea lui Gavrilescu prin poarta de la țigănci coincide cu începutul schimbării, al unui drum spre regăsirea condiției pierdute și permanent evocate.Ajuns în spațiul țigăncilor fără să sfideze eroic zidul, Gavrilescu trebuie să treacă un gard de lemn, cu reflexele calde ale materialului, ca o sugestie că violența zidului de piatră a rămas departe, ca o amintire. Porții de intrare îi corespunde în interiorul grădinii țigăncilor o „portiță”, diminutiv ce se răsfrânge vizibil asupra unui individ cu o condiție modestă, ce, lipsit de inițiativă, se lasă condus: „Dar unde mergem? întrebă văzând că fata se apropia de un gard de lemn și deschise portița”(s.n.). Ultimul spațiu în care intră Gavrilescu, unul închis de data aceasta, transcris tot printr-un diminutiv, este cel al căsuței vechi „care se deschidea în fundul grădinii”. De data aceasta, Gavrilescu nu mai trece printr-o poartă, nici printr-o portiță(depășind niște etape ale metamorfozei sale), ci intră printr-o ușă, mai bine zis, el, ezitantul, este împins înăuntru: „Deschise ușa și-l împinse ușor înainte”( aderbul înainte ca sugestie că Gavrilecu începe să avanseze pe drumul schimbării condiției sale!). De menționat că după ce trăiește o experiență esențială în casa țigăncilor, reintrând temporar în realitatea cotidiana, Gavrilescu nu mai este surprins trecând prin niste porți, semn că nu face drumul înapoi și nu se eliberează de efectele magiei asupra sa.
Cu niște uși Gavrilescu se va confrunta însă atunci când revine în universul cotidian. Pe strada Preoteselor, profesorul este întâmpinat la ușă, tot de o prezență feminină: „Ușa se deschise brusc și în prag apăru o femeie încă tânără”. Spre deosebire de fata oacheșă de la țigănci, încă tânăra de pe strada Preoteselor „are obrazul palid și vestejit”. Ținuta femeii descurajează orice suspiciune de frumusețe feminină, plasând-o într-o serie de care Gavrilescu se distanțează: „Avea un șorț de bucătărie și în mâna stângă ținea un borcan de muștar”. Ea nu poate fi deloc suspectată că ar dori să-l ademenească pe Gavrilescu înăuntru, să-l determine să treacă pragul. Dimpotrivă: „Dând ochii cu Gavrilescu se încruntă”. Să revenim asupra acestui prag pe care profesorul nu-l poate trece. Legat „de simbolismul porții,(ușii) pragul marchează trecerea dintr-un spațiu în altul, într-o nouă fază a existenței. Pragul poate fi o trecere dintr-un spațiu profan în unul sacru, de unde obligația de purificare sau descălțare la unele popoare, la intrarea în templu sau într-o casă”2. Pragul nu poate fi trecut însă de Gavrilescu: „Dădu să intre, dar femeia nu se clinti din prag”. Și nu poate intra fiindcă în planul semnificațiilor simbolice ale narațiunii el este deja un altul, care nu mai are acces in spațiul domestic, al femeii cu borcanul de muștar în mână. Tot o ușă se deschide la etajul al treilea, unde pe Gavrilescu îl întâmpină, de data aceasta, un copil: „Auzi pași mărunți; și curând deschise ușa un băiețel de vreo cinci anișori”. În aceeași ușă se ivește iarăși o femeie care, spre deosebire de cealaltă situație, se dovedește cât se poate de amabilă: „Atunci apăru în ușă o femeie tânără care-i zâmbi”. Zâmbetul nu exclude însă interdicția de a intra într-un spațiu cald, al familiei, inaccesibil celui asupra căruia s-a exercitat magia țigăncilor. În sfârșit, ajuns la fosta sa locuință, Gavrilescu se trezește din nou în fața ușii. El încearcă de data aceasta să intre cu ajutorul cheii sau apelând la sonerie: „Încercă zadarnic să deschidă ușa cu cheia, apoi apăsă îndelung pe butonul soneriei și., după ce bătuse de mai multe ori, când mai puternic, când mai încet în ferestrele sufrageriei, se întoarse în fața ușii de la intrare și începu să bată cu pumnul”.Succesivele înercări de a intra în spații familiare odinioară transcriu ideea că Gavrilescu a devenit incompatibil cu lumea cotidiană, a spațiului domestic și familial, faptul că nu poate intra in propria locuință devenind o sugestie că el, profesorul de muzică, si-a pierdut de fapt propria identitate. Este adevărat că un cârciumar mărturisește că parcă l-ar recunoaște, dar și acesta îi vorbește de un Gavrilescu, nu mort, ci dispărut, cu tot ceea ce implică aceasta. De la acest cârciumar , Profesorul află că Elsa a plecat în Germania la „câteva luni după ce a dispărut Gavrilescu”.
În asemenea situație, suspendat în alt spațiu și în alt timp( bancnota oferită de profesor taxatorului „s-a scos din circulație acum un an”), Gavrilescu trebuie să se întoarcă la țigănci, ajungând inevitabil în fața aceleiași porți. După ce se desparte de birjar, Gavrilescu se „apropie de poartă, căută soneria și apăsă pe buton”. De data aceasta poarta se deschide, permițându-i profesorului, prin a doua trecere, să se purifice de realitatea cotidiană, înainte de a intra în universul care-l va accepta: „Chiar în aceeași clipă, poarta se deschise și, intrând în curte, Gavrilescu se îndreptă spre boschet”. Ușile interioare i se deschid de asemenea fără întârziere: „Bătu sfios în ușă și, văzând că nu-i răspunde nimeni, puse mâna pe clanță și intră”. Deschiderea ultimei uși, acces la ultima etapă a metamorfozei sale, presupune gesturi cu valoare simbolică, în consonanță cu practicile de la țigănci: „ Și când oi ajunge la a șaptea, să bați de trei ori și să spui: «Eu sunt, m-a trimis baba»”. Gavrilescu este însă copleșit de o semnificativă oboseală, manifestare finală a consumării identității sale și a tot ceea ce ține de omenescul din el. Își stăpânește cu greu un căscat, numără ușile pentru a renunța apoi, „sleit de puteri”. El se încredințează hazardului, nu numărătorii: „Oprindu-se în fața primei uși la îndemână, bătu de trei ori și intră”.
Sleit de puteri, istovit, sustrăgându-se numărătorii și raționalului, Gavrilescu este pe punctul de a pierde definitiv în ceea ce are uman. Numărând greșit, Gavrilescu intră în salonul unde „un parfum uitat îi reveni deodată în amintire”, pentru a o întâlni pe Hildegard, moment care încheie (la timp) metamorfoza începută în spațiul țigăncilor, propunând o altă cale de salvare a profesorului.

 

 

Note
1 Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Vox, 2007
2 Ibidem

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg