Vorbim, în primul rînd, despre zorii secolului V î.Ch., perioada de timp marcata de apusul unei lumi şi începutul alteia, de extinctia unui mod de raportare la lume şi de naşterea unei noi înţelegeri a situarii individului faţă de noile orizonturi şi valori aflate in statu nascendi.
Firesc, această trecere nu se realizează brusc, nu este rezultatul unui „salt calitativ” ci, mai degrabă, produsul tuturor „naşterilor şi contorsiunilor” unei spiritualităţi aflata in stadiul incipient al înfloririi sale.
Războaiele medice marchează, sub aspect pur istoric, începutul dominaţiei Athenei asupra lumii elenice. Apar eroi – oameni politici, dacă putem să îi numim aşa, şi ne referim aici la Miltiade si Temistocles. Se arată, chiar dacă încă destul de firav, pentru prima oară, conştiinţa unităţii oraşelor greceşti, măcinate pînă în această perioadă de necurmate rivalităţi.
Dintre toate oraşele elene greul celor două războaie este dus de Athena, care face istorie la Salamina, Marathon sau Plateea, chiar dacă atitudinea spartanilor lasă mult de dorit. Athenienii înţeleg că, pentru noua epocă, rolul fundamental îl are flota şi războiul maritim în dauna celui pedestru. Graţie acestui fapt, prestigiul Athenei între oraşele greceşti capătă o amploare pe care nu o mai avusese niciodată.
Numai datorită acestui prestigiu nemaiîntîlnit rezultat al victoriilor dobîndite în decursul războaielor medice putem vorbi de naşterea confederaţiei de la Delos şi de afluxul metecilor sau a elitei întregii Elade spre Athena, fapt ce va conferi acesteia o deosebită dezvoltare economică şi spirituală.
Retragerea Spartei din liga elenică creată în 481 î.Ch., lasă loc manifestărilor hegemonice ale Athenei. Simahia creată la Delos va lăsa, de-a lungul timpului, loc liber manifestărilor de un autoritarism acerb al democraţiei atheniene. Paradoxul democraţiei atheniene este chiar imperialismul acesteia.
Este interesant de văzut cum spiritul profund democratic al athenienilor se împacă cu cel mai aprig imperialism, cum idealurile de libertate din discursurile unui Pericle se potrivesc cu cea mai cruntă teroare pe care Athena o va răspîndi asupra teritoriilor stăpînite.
Sigur, problema trebuie soluţionată doar avînd în vedere chiar noţiunea de libertate aşa cum era ea statuată la athenieni. Oricum, acesta nu avea nimic în comun cu ideile impuse nouă de Revoluţia franceză sau de ideile iluministe kantiene referitoare la limitele autoimpuse reciproc prin respectarea autonomiei celorlalţi. Athenienii „exportau democraţie”cu conştiinţa clară că aceasta nu este decît o formă de despotism, „instituţiile democratice” create în statele dominate fiind doar formale.
Pentru Athena democratică, imperialismul nu era doar un substitut ci un fapt ce ţine, în mod ciudat, de însăsi esenţa ei. Pentru a putea asigura bunăstarea în interiorul cetăţii era nevoie de demararea unor mari lucrări publice pe care statul nu le putea susţine decît prin înmulţirea coloniilor militare, deci prin politica de expansiune şi prin „anexarea” celor mai mănoase terenuri ale aliaţilor.
De fiecare dată cînd îl citim pe Tucidide, ne consternează lipsa de pudoare şi cinismul discursurilor lui Pericle, fară a putea totuşi, raportîndu-ne la mentalitatea acelei epoci, să acuzăm pe athenieni de lipsă de bună-credinţă. Tucidide surprinde cu multă luciditate acest imperialism acutizat mai ales în timpul războiului peloponesiac, în care athenienii, conştienţi de imensa lor superioritate militară inspiră supuşilor lor o extraordinară spaimă, element psihologic de care nu vor ezita să uzeze şi pe viitor.
Astfel, nu trebuie să ne mire apariţia ulterioară a cinismului şi amoralismului din gîndirea mai tîrzie a unor sofişti, deoarece elementele ei fundamentale se găseau, in nuce, în atitudinea practică a aristocraţiei cimoniene.
În anul 454 î.Ch., Athena renunţă la jocul „primului între egali” din cadrul simahiei delice şi, printr-un act de voinţă unilaterală, transferă întreg patrimoniul alianţei de la Delos pe Acropole.
Cinci ani mai tîrziu, prin aşa-zisa pace a lui Calias se pune capăt războaielor medice printr-un compromis între Athena si perşi, stipulaţia cea mai importantă fiind aceea a recunoaşterii de către Persia a oraşelor greceşti din Asia.
În acelaşi an, Athena impune statelor care compuneau alianţa de la Delos, dar şi celor cucerite manu militari, moneda proprie şi unităţile de măsură atheniene prin decretul lui Clearhos iar prin cel al lui Cleinias(448 – 447 î.Ch.) se stabileşte un sistem riguros, cu tăbliţe şi peceţi, pentru perceperea tributului. Imperiul, astfel unificat şi din punct de vedere organizatoric-legislativ, este împărţit în cinci districte, pentru a uşura încasarea taxelor şi impozitelor.
Astfel, începînd cu 444 î.Ch., contribuţiile nu mai sunt folosite doar pentru întreţinerea armatei şi flotei ci şi pentru construcţiile ce se vor naşte la Athena. Protestele „aliaţilor” relativ la folosirea abuzivă a fondurilor comune, susţinuţi de aristocratul Melesias, sunt înăbuşite. Revoltele Eubeei sau Samosului sunt reduse la tăcere de puternica flota atheniană. Democraţia imperialistă a Athenei atinsese punctul culminant.
În ceea ce priveşte unitatea politică a statului athenian, perioada la care ne referim este deja dominată de un personaj de care Athena îşi leaga aproape în întregime perioada de măreţie, Pericle.
Provenind din vechea familie a Alcmeonizilor Pericle este discipolul lui Damon din Oa, care îi sugerează instituirea mistaforiei, adică retribuirea funcţiilor publice, şi al lui Anaxagora cel care îi vorbeşte de „raţiunea (Nous) ordonatoare”.
Nefiind un iubitor al tovărăşiei maselor, acest democrat are rare ieşiri în public, doar atunci cînd situaţia excepţională o cere, preferînd tovărăşia educatei milesiene Aspasia sau a oamenilor de spirit, precum: Sofocle, Protagoras, Hipodamos sau Herodot.
Pe de altă parte însă, este un creator de sistem politic, un înţelep(sophos) cum îl numeşte Aristotel, pe care încearcă să îl pună în practică şi care implică, pe lîngă ideea egalităţii tuturor în faţa legii, posibilitatea ca toţi cetăţenii să ducă o viaţă decentă, respectivele deziderate implicînd, la rîndul lor, aşezăminte de asistenţă socială, acces liber la cultură (aşa-numitul teoric) dar şi expediţii militare de cucerire sau deschiderea de vaste lucrări publice.
Acest program, pus în practică, face din Athena cel mai înfloritor şi frumos dintre oraşele antichităţii.
Sigur, nu trebuie confundată democraţia atheniana cu socialismul de stat, aşa cum îl cunoaştem în epoca modernă. Societatea construită de Pericle are la baza, ca toate societăţile antice, distincţia clară dintre omul liber şi sclav. Sclavul, încă în viziunea lui Aristotel, nu este decît un „obiect animat care este proprietatea cuiva”1. Cu toate acestea, diverse mărturii arată că, la Athena, sclavii au parte de un tratament uman, luînd parte chiar la ceremoniile religioase, fiind primiti în rîndul iniţiaţilor de la Eleusis, recunoscîndu-li-se aşadar, dimensiunea spirituala a existentei, spre deosebire de societatea romană în care erau asimilati unui simplu corp, „sine mens, sine anima”.
Aceasta diferenţă de viziune asupra condiţiei sclavului este reflectată şi de către sistemul legislativ care, în ciuda părerii unora, considerăm că era extrem de bine pus la punct nu numai în societatea romană dar şi în cea elenică. Ca dovadă, conform tuturor mărturiilor de care dispunem, sclavul, în societatea greacă, dispune de unele drepturi stabilite prin lege împotriva atitudinilor arbitrare a stăpînului său care, în opoziţie cu reglementările din legislaţia romană, nu avea drept de viaţă şi de moarte asupra sa. La ţară, nu există nici o deosebire între viaţa sclavului şi cea a stăpînului său.
Nu există proprietăţi sau concentrări de proprietăţi mari, necreîndu-se astfel condiţiile naşterii situaţiilor economice favorabile dezvoltării antagonismelor sociale fundamentale între oamenii liberi şi sclavi, care în cazul regatelor elenistice sau a imperiului roman vor genera atîtea crize sociale majore.
O categorie aparte, deosebit de importantă, o constituie metecii, străini stabiliţi la Athena şi care au o serie de drepturi speciale, fiind totuşi lipsiţi de drepturile politice şi de dreptul de a poseda proprietăţi funciare. Cu toate acestea, ei sunt unul din motoarele importante ale economiei Athenei, fiind în marea lor majoritate comercianţi. Plătesc taxe ca orice om liber şi, la fel a şi cetăţeanul, prestează serviciu militar obligatoriu în calitate de hoplit. În mîna lor se concentreaza cea mai mare parte a averii mobiliare, fiind armatori, bancheri, dar şi filosofi, medici sau artişti importanţi.
Cetăţenii, în schimb, se ocupă cu treburile politice şi îşi împart proprietatea funciară. Cu toate acestea, antagonismele între bogaţi şi săraci nu sunt ireductibile, întrucît deosebirile nu sunt exagerat de mari, „socialismul” de tip pericleean fiind unul suficient de nivelator, avînd în vedere şi necesităţile relativ reduse ale majorităţii populaţiei. Eisfora, impozitul pe veniturile extraordinare nu afectează decît minoritatea celor bogaţi care, în mod ciudat, în marea lor majoritate, fac parte din categoria metecilor.
Pe fondul acestui echilibru social, apar nu numai cele mai spectaculoase dezvoltări economice dar, strîns legate de acestea, cele mai înfloritoare dezvoltări artistice, spirituale, legislative şi morale. Epoca lui Pericle şi întregul secol al V-lea î.Ch., va rămîne în istorie ca marcînd începutul dominaţiei spirituale atheniene asupra lumii antice.
Aceste caracteristici ale societăţii greceşti ce pun în evidenţă o stare de echilibru şi linişte socială îşi găsesesc răspunsul şi în creaţia artistică sau în aspectul pur religios al acestei epoci.
Epoca „luminilor”, cum a fost denumit secolul V î.Ch., nu este, din punct de vedere religios, una ternă, marcată de asebeia, cum lesne s-ar putea crede, fervoarea raţiunii neîmpietînd asupra sentimentului religios al grecului trăitor în acea perioadă. Pe cîmpurile de bătaie grecii au învins datorită prezenţei zeilor cetăţii, în acea epocă zeii trăind încă pregnant în conştiinţa oamenilor.
Cu toate acestea, spre deosebire de perioada arhaică, zeii nu mai sunt puteri indiferente, lipsite de interes faţă de soarta muritorilor. Pindar sau Eschil văd în nobilul Zeus chezaşul justiţiei. Hybrisul, dincolo de păcat în sine, de lipsă a măsurii, devine chiar sinonim cu pierderea condiţiei umane. Zeii, pentru Eschil, evoluează odată cu oamenii, o idee cel puţin îndrăzneaţă pentru epoca respectivă! Toate manifestările divine se umanizează, Eriniile devin Eumenide, Prometeu devine binefăcătorul omenirii, un fel de mesia gata să îşi dea viaţa pentru binele omenirii, atît de diferit de zeul neastîmpărat şi poznaş pe care îl regăseam odinioară la Hesiod.
Echilibrul preconizat de Pisistrate între cultele poliade şi cele populare devine un fapt împlinit. O nouă morală stă să se nască.
Marile Panathenee devin cele mai grandioase şi importante sărbători ale lumii greceşti, în timp ce faima zeiţelor de la Eleusis nu rămîne cu nimic mai în urmă. Ca dovadă, Pericle este obligat să dubleze suprafaţa telesterion-ului ridicat de Cimon care, la rîndul lui, îl dublase pe cel ridicat de Pisistrate.
Misterele care se celebrează aici se structurează în jurul unei stăvechi teme cretano-miceniene: cea a două zeiţe, mamă şi fiică, legate printr-o profundă afecţiune, despărţite intempestiv de răpirea fiicei de către stăpînul lumii infernale. Apoi, reîntîlnirea celor două marcată de o bucurie profundă, motivul „pruncului divin”, de această dată Triptolem, cel care facilitează oamenilor accesul la civilizaţie prin agricultură.
Oricum, tematica profundă a misterelor este ţinută sub tăcere pînă într-o epocă tîrzie, cînd diverşi autori creştini, prost informaţi şi de o rea credinţă evidentă încep să o „devoaleze”.
Am arătat, în linii mari, încă în primul volum, modul în care se desfăşurau aceste misterii. Altfel, oamenii de ştiintă moderni interpretează aceste sărbători diferit, începînd de la structura lor pur agrară, la cea religioasă marcată de hierogamia cerului cu pămîntul, la cea orgiastică sau iniţiatică, aflată sub semnul cunoaşterii si înţelepciunii(sophia).
În mod vădit, ideea esenţială este că iniţiatul va trăi, după moarte, în comuniune cu zeul, care este şi înţeleptul, în vreme ce neiniţiatul va fi condamnat să trăiască, în continuare, „în jilave tenebre şi smîrcuri” adică în întunericul lipsei de ştiinţă, în ignoranţă şi în suferinţa cărnii.
Se vede cum, o religie, alcătuită din sacrificii şi sărbători populare solemne organizate de către stat, introduce, oficial, pentru prima dată, ideea mîntuirii personale. Niciodată pînă acum statul nu a fost preocupat de soarta individului, tot ceea ce a contat a fost doar cetatea.
Mai presus de acest fapt, aceste sărbători au loc într-o deplină fraternitate, într-o sublimă armonie şi pace, oricine, de la sclav, străin, oameni liberi sau femei, putînd să participe fără nici un fel de restricţie.
Iar dacă în plan terestru, o democraţie zgîrcită în favoruri nu acorda dreptul de cetate decît rar şi selectiv, nu acelaşi lucru era valabil în ce priveşte „cetatea” de dincolo de moarte, unde toţi erau egali şi fericiţi.
Pe plan artistic, acest drum al ideii religioase dinspre individual spre general, spre cetate ca întreg, este marcat de trecerea de la lirism înspre tragedie. Acum, tragedia care se adresează întregului demos, nu mai este apanajul individului excepţional. Piese precum Cucerirea Miletului a lui Frinihos sau Perşii, elogiaza victoriile poporului athenian, iar succesul lor este atît de mare, afectarea poporului atît de profundă, încît tragedia lui Frinihos va trebui chiar interzisă. Arta începe să impună politicului, se amestecă şi influenţează decizii de politică curentă, aşa cum face Eschil în Orestia, cînd recomandă partidelor o atitudine rezervată şi moderată.
Cu Eschil, dealtfel, se schimbă ceva în modalitatea de raportare şi abordare a existenţei, a zeilor, a raporturilor acestora cu oamenii, a filosofiei de viaţă a grecului. Tragedia, ca gen, ajunge la desavîrşire, în timp ce comedia se află abia la primii săi paşi, nefiind introdusă la concursul Dionisiilor urbane decît începînd cu 486 î.Ch.
Apărînd din comos şi din farsa megariană, comedia îşi găseşte forma definitivă în Sicilia, în scrierile lui Epiharm care „i-a dat un subiect”2 după exemplul tragediei.
În schimb, asistăm la cîntecul de lebădă al lirismului aristocratic, genial ilustrat de opera lui Pindar.
Mai tînăr cu puţin decît Eschil, Pindar este cîntăreţul unui mediu total diferit. Născut din aristocraţia războinică, faptele de arme ale familiei sale erau amintite pînă în timpurile invaziilor dorice. Opera sa dedicată aproape în întregime concursurilor panelenice, „aceste războaie paşnic organizate” şi cîştigătorilor lor, concretizate în aşa numitele epinikii, adică ode triumfale menite să-i elogieze pe eroii zilelor sale, au drept concepte călăuzitoare virtutea şi gloria, amintind grecilor de măreţia apusă a timpurilor vechi.
Este în poezia lirică a lui Pindar o preamărire a virtuţilor individului, a luptei omului cu sine pentru a se autodepăşi şi a cîştiga acea mult rîvnită glorie pentru care, în vechime, eroii mergeau la moarte cu sufletul împăcat, acea glorie care nu mai era înţeleasă de contemporani decît ca şi glorie colectivă, a demosului, a cetăţii, ca elemente ale eului colectiv, opuse individualului.
Ceea ce îl face încă contemporan pe Pindar, este credinţa nestrămutată în zei. Marea majoritate a comentatorilor, văd în zeii invocati de către poet elemente clare a unei viziuni transcendente a divinităţii. Nu suntem de acord cu această interpretare, cum nu suntem de acord cu noţiunea de transcendenţă aplicată filosofiei
lui Platon. Grecii nu aveau cristalizată această notiune nici măcar în filosofia lui Aristotel, toate interpretările în acest sens, fiind ulterioare şi tributare creştinismului. Toate interpretările sunt prizoniere, de fapt, orfismului şi pitagoreismului care, în ciuda propagării doctrinei salvării, nu aveau nici ele nimic în comun cu noţiunea mai nouă de transcendens.
Ce îl face, în acest caz, pe Pindar, contemporanul lui Eschil? Nimic, am putea spune, în afara faptului că amîndoi erau martorii zbuciumului naşterii unei noi civilizaţii.
În ce priveşte arta, şi aici putem vorbi de naşterea unui nou stil. Lumea ioniană, cu stilul şi rafinamentul ei, îşi pierde din ce în ce mai mult consistenţa, contururile. Odată cu prăbuşirea politică şi economică a Ioniei, gustul pentru cultura şi arta ei se prăbuşeşte şi el. Marile centre de producţie artistică sunt acum Athena, Peloponesul, Occidentul, iar în ce priveşte ultimele două, stilul doric, auster, sobru, se impune cu precădere.
Naşterea preclasicismului şi clasicismului sunt jalonate în arhitectură de demararea cîtorva împortante construcţii.
Putem vorbi aici de tezaurul de la Delfi, ridicat de Athena, pe metopele căruia sunt înfăţişate istoriile lui Heracle şi Tezeu. Deşi păstrează unele caracteristici ale artei arhaice precum musculatura excesivă a personajelor, scenele redate sunt pătrunse de un nou sens spiritual, străin perioadei trecute.
Nu altfel stau lucrurile, deşi în particular fiecare constructie, în funcţie de regiunea în care a fost ridicată are caracteristicile picturale, în ce priveşte ornamentaţia, vădit diferite de celelalte, antagoniste uneori, de la templul E ridicat la Seliunt şi dedicat Herei şi pînă la Olimpeionul de la Agrigent sau cel ridicat în onoarea lui Zeus la Elis.
În ce priveşte pictura de mari dimensiuni, ea este dominată de Polignot din Thasos. Acesta lucrează mai ales la Athena adus fiind de cimonizi şi primeşte chiar titlul de cetaţean. Pictează porticul din Athena, Stoa Poikile, şi pe acela de la Delos, din sala de întruniri numită a cnidienilor. Este un pictor deosebit de expresiv dar care foloseşte o paletă coloristică, sobră, extrem de rezervată, în compoziţii vaste, istorice sau mitologice.
Dincolo de reprezentaţiile picturale din temple, marcate cum aminteam, de un nou suflu sau de pictura lui Polignot, nici sculptura nu face rabat de la noile tendinţe ale epocii.
Corpul uman este redat în detalii precise, dar în acelaşi timp, sobru, iar statuia în ronde-bosse, se încadrează în cele trei dimensiuni ale spaţiului. Este perioada preclasică, în care nu putem vorbi neapărat de mari nume, ci mai degrabă de şcoli diferite de sculptură.
Sculptura aparţinînd şcolii ioniene se exprimă plenar în reliefurile „Pritaneului” din Thasos, în timp de arta attică îşi păstrează echilibrul şi expresivitatea în Efebul de la Sunion sau în Athena melancolică, în timp ce arta peloponesiacă vine cu viguroasele-i peplofore, sau monumentalul războinic spartan, se pare, un portret al lui Leonidas.
Ceramica decorată cu figuri roşii se păstrează în arealul scenelor mitologice sau al celor istorice, dar ca element de noutate, apar figurile minuţios desenate, musculatura precis reliefată, un simţ al armoniei şi compoziţiei străin perioadei arhaice.
În ce priveşte edificarea oraşelor şi acestea se află sub semnul ordonator al raţiunii. Un nou mod de a gîndi structura oraşului se naşte undeva în jurul anului 480 î.Ch., cînd Hipodamos din Milet, un pitagoreic, pare să fi dat soluţia optimă guvernată de două noi principii: pe de o parte faptul că străzile trebuie să se întretaie în unghi drept, rezultînd arhitectura tablei de şah, pe de altă parte, faptul că întotdeauna, în prealabil, se întocmeşte o schiţă, care se va completa ulterior, în funcţie de necesităţi. În plan practic aceste principii sunt puse în operă de către Hipodamos din Milet, odată la reconstruirea cetăţii de baştină în 479 î.C., iar altă dată cu prilejul lucrărilor edificate la Pireu în timpul lui Themistocle. Acest mod de a aborda construcţiile va dăinui pînă la sfîrşitul epocii elenistice.
Este epoca în care se va construi cel mai mult pe toate teritoriile populate de greci, nemaivorbind aici de programul edilitar al lui Pericle, care depăşeşte absolut tot ce s-a realizat în alte părţi, începînd cu telesterion-ul de la Eleusis, templul lui Poseidon de la capul Sunion, cel al zeiţei Nemesis de la Ramnus şi, la Athena, Odeonul, templul lui Hefaistos, cel al lui Dionysos sau noua amenajare a Acropolei.
Aşa cum lesne observăm, în toate domeniile, începînd cu religia, arta, arhitectura, teatrul sau filosofia, numitorul comun care defineşte acest secol este raţiunea şi echilibrul. Or, aceste două elemente, aşa cum am încercat să demonstrăm încă din prima parte a lucrării noastre vin nu ca un fapt excepţional şi miraculos, ci ca rezultat al unei deveniri, adeseori meandrice, ale spiritului grec ca şi expresie a devenirii istorice, economice, sociale, juridice sau mentale ale unui popor ce avea să exprime plenar caracteristicile de netăgăduit ale ramurii din care provine, anume indo-europenii.
Începînd însă cu decada a patra a secolului, elenismul începe să fie marcat de o criză sesizabilă atît în viaţa socială cît şi în cea spirituală, respectiv în toate manifestările sale, de la religie la teatru sau filosofie. Asta nu înseamnă că avem în vedere faptul calitativ al creaţiilor spitituale, ele nu sunt cu nimic mai prejos decît cele ale generaţiei anterioare, însă seninătăţii şi echilibrului îi succede neliniştea, certitudinile sunt înlocuite cu îndoiala iar armonia şi echilibrul este substituit cu investigaţia.
Am ajuns la concluzia că ar exista două cauze care să explice această schimbare drastică de raportare şi asumare a lumii de către individul grec: una ar fi legată, în plan istoric, de războiul peloponesiac în care Athena îşi arată slăbiciunea cu mult timp înainte de prăbuşire, iar alta, mult mai subtilă, dar legată de evoluţia socială, economico-juridică sau mentală, care se produce în chiar concepţia despre lume a individului şi care este marcată de deplasarea dramatică a înţelegerii lumii, a existenţei, de pe latura generalului pe cea a particularului, în speţă de pe supremaţia cetăţii, pe cea a individului. Cei ce vor rupe maniera de gîndire tradiţională, specifică perioadei arhaice, vor fi sofiştii.

Note
1 Aristotel, Politica, 1, 4, 3, 1253 b
2 Aristotel, Poetica, 5