Atunci cînd vorbim despre Epimenides poetul, facem pasul fatal de la aburul legendei spre tărîmul ferm al determinării istorice. Dar cum mitul capătă valența rațiunii numai datorită unor prefaceri în timp, tot aşa, legenda îşi dezbracă haina treptat, lent şi cu multe meandre, în fața adevărului istoric.
Că lucrurile stau aşa şi nu altfel o arată şi mărturia, că acesta, înainte de a deveni un inspirat şi un ales al zeilor, cade într-un somn cataleptic de peste 50 de ani, dar şi cele cinci pagini de fragmente pe care le culege Diels şi pe care i le atribuie lui sau altora.
Să fie acest somn semnul unui fapt şamanic, aşa cum crede Dodds? Nu putem, încă, să ne pronunțăm într-un fel sau altul. Să vedem însă, ce spun izvoarele vechi despre acesta:
DIOGENES LAERTIOS 1. 109 şi urm. Arată că: „Epimenides, după cîte spun Theopomp şi mulți alții, avea drept tată pe Phaistios, unii spun pe Dosiades, alții pe Agesarchos. Cretan fiind de neam, din Cnossos, se deosebea totuşi ca înfățişare, prin faptul că-şi lăsa părul lung. Într-un rînd, trimis fiind de părintele său la cîmp după o oaie şi făcînd un ocol din drum, către amiază, se culcă într-o peşteră şi dormi timp de 57 de ani.1 Cînd se trezi după aceea, începu să caute oaia, crezînd că dormise puțin timp. Deoarece n-o găsi, se întoarse pe ogor şi, văzînd toate schimbate şi pămîntul în stăpînirea altuia, se duse îndărăt în oraş, plin de nedumerire, iar acolo, pătrunzînd în locuința sa, dădu peste unii care-l întrebară cine este, pînă ce, descoperind pe fratele său mai tînăr, ce ajunsese între timp bătrîn, află de la acesta tot adevărul. (110). Făcîndu-i-se astfel faima printre toți elenii, fu socotit un ales al zeilor. Chiar pe timpul acela Pythia dăduse athenienilor, care erau crunt apăsați de ciumă, oracolul de a purifica oraşul. Atunci ei trimiseră o navă, în Creta, cu Nikias fiul lui Nikeratos, să facă apel la Epimenides.2 Acesta, venind în timpul celei de a 46-a olimpiade /596-93/, le-a purificat oraşul şi a făcut să înceteze ciuma, în felul următor: luînd nişte oi albe şi negre, le-a mînat spre Areopag; acolo le-a lăsat să meargă în voia lor, poruncind celor ce le însoțeau ca, ori de căte ori se va culca la pămînt vreuna dintre oi, acolo să jertfească zeului cuvenit. Astfel a pus capăt răului. Ca urmare, chiar şi acum se pot afla, în demurile atheniene, altare fără de nume, ridicate spre a cinsti fapta izbăvitoare de atunci.3 Alții însă spun că pricina ciumii ar fi fost fapta nelegiuită a lui Kylon, relatînd şi felul cum avea să fie curmată ciuma. În acest scop ar fi fost ucişi doi tineri, Cratinos şi Ctesibios, şi astfel s-a pus capăt pacostei.4 (111). Athenienii au votat să se dea acestuia /lui Epimenides/ un talant precum şi o navă care să-l ducă înapoi în Creta. El nu a primit banii, în schimb s-a încheiat prietenie şi alianță între cei din Cnossos şi cei din Athena.
Întorcîndu-se acasă, nu peste multă vreme s-a strămutat din viață, cum spune Phlegon în lucrarea sa, Despre lungimea vieții, după ce trăise 157 de ani; dar, după cîte spun cretanii, trăise 300 de ani fără unul, iar după cîte afirmă Xenofan din Colofon că ar fi auzit, 154 de ani.
A dat o lucrare în versuri despre naşterea Cureților5şi Corybanților6, precum şi o Theogonie, în 5000 de versuri; altă lucrare despre construirea navei Argo şi călătoria pe mare a lui Iason în Colchis, în 6500 de versuri. (112). A scris şi în proză Despre sacrificii şi Despre cîrmuirea din Creta, iar Despre Minos şi Radhamanthys a scris în 4000 de versuri. A înălțat la Athena templul/ Eumenidelor/, după cîte afirmă Lobon din Argos în scrierea Despre poeți. Se mai spune că el cel dintîi a purificat şi ogoare, precum şi că a întemeiat temple. Pe de altă parte, el afirmă că nu s-ar fi culcat să doarmă, ci doar s-a abătut din drum cîtăva vreme ca să culeagă ierburi de leac.
(114). După spusele lui Demetrios, unii relatează că ar fi luat de la nimfe o hrană anumită, pe care o păstra într-o copită de vită şi doar o ducea la gură din cînd în cînd; nu-şi golea stomacul în nici un fel şi nici n-ar fi fost văzut vreodată mîncînd. Aminteşte de el şi Timaios, în cartea a doua.
Unii afirmă despre cretani că-i aduceau jertfe ca unui zeu; se spune, într-adevăr că ajunsese cît se poate de iscusit în cunoaşterea viitorului. Astfel văzînd /dealul/ Munichia de lîngă cetatea athenienilor, ar fi spus că ei nici nu-şi dau seama cîte rele le va pricinui acest loc; căci dacă ar şti-o l-ar roade cu dinții. Acestea le-a rostit el cu un mare număr de ani mai înainte. Se mai spune că singur s-a socotit a fi fost mai întîi Aiacos şi că profețise lacedemonienilor zdrobirea lor de către arcadieni; de asemenea pretindea, cu privire la sine, că ar fi trăit în mai multe rînduri. (115) Theopomp în scrierea sa Minunile, /spune că/ pe cînd Epimenides făcea să se înalțe un templu al nimfelor, s-a iscat o voce din cer: „Nu către nimfe Epimenides, ci lui Zeus”. Le-a profețit cretanilor zdrobirea lacedemonienilor de către arcadieni, cum am spus adineauri, iar aceia au şi fost înfrînți, la Orchomenos. Se spune de asemenea că ar fi îmbătrînit în aceleaşi număr de de zile cîți ani dormise, iar aceasta o afirmă Theopomp. Myronianos, în cartea sa Analogii, declară că i s-a dat de către cretani numele de „curet”. Trupul său îl păstrează lacedemonienii la ei, potrivit cu un oracol, aşa cum spune Sosibios laconianul.
Au fost şi alți Epimenides…”
Este un lucru de bun simț a observa că noțiunea de poet, la origini, acoperea o paletă largă de îndeletniciri spirituale, de la cele mitologice şi religioase, rituale, cultice, oraculare, la cele de tip şamanic, iatromantice, astronomice, physiologice sau filosofice, toate într-un soi de interdependență intrinsecă.
Noțiunea de poet, aşadar, acoperă, pentru început, aproape tot spectrul îndeletnicirilor intelectuale. Nu exista încă o specializare cît de cît a acestor îndeletniciri, lucru care, se va păstra în cultura greacă pînă la Platon, şi încă mult timp după aceea, chiar dacă majoritatea specialiştilor consideră apariția filosofilor presocratici semnul specializării şi desprinderii diferitelor ştiințe ale spiritului şi naturii.
Că lucrurile nu stau tocmai aşa, rămîne să demonstrăm în cele ce vor urma.
Revenind însă la Epimenide, Dodds afirmă că de numele său se leagă primele mărturii istorice cu privire la existența unui tip specific de şamanism în Grecia antică, asemănător, crede el, în opoziție cu părerea lui Mircea Eliade7, cu şamanismului nordic, siberian.
Lexicograful SUIDAS8 arată că: „Epimenides, fiul lui Phaistos sau al lui Dosiades sau al lui Agesarchos, avînd ca mamă pe Blasta /era/ cretan, din Cnossos, poet epic. (El avea teoria că sufletul ar putea ieşi oricînd din trup, reintrînd din nou în el; cît despre el, săvîrşindu-se din viață, în anii tîrzii, i s-a găsit pielea împestrițată de tot felul de litere). S-a născut în jurul celei de-a 30 olimpiade /660-657/, aşa încît a trăit înaintea aşa-numiților înțelepți, sau chiar în timpul lor. […] „
Povestea somnului lui Epimenides – însuşi numele său putînd avea sensul de „trezire întîrziată” în sensul trezirii spiritului (menos) de după (epi) somn – are o certă formă şamanică(Dodds), potrivit căreia sufletul părăseşte şi revine apoi în trup, lăsîndu-l uneori timp îndelungat, probabil ani, fără suflu, într-un soi de somn cataleptic, fapt care, după Culianu nu implică, totuşi, şamanismul de sorginte nordică sau siberiană ci doar o tehnică iatromantică autohtonă. Chiar şi modul în care Epimenides îşi exercită ştiința divinatorie este unul retrospectiv, exercitîndu-se asupra greşelilor (miasma) vechi, rămase ascunse, necunoscute, pe care le aduce la lumina conştiinței (a – lethes), le scoate din ascundere, prin rituri de purificare.
Pare ciudată afirmația lui Suidas după care corpul acestuia ar fi fost acoperit de tatuaje (litere) – deşi în tradiția şamanică acest lucru este unul curent – în cazul grecilor este cunoscut faptul că doar sclavii aveau imprimate în piele tatuaje, fapt care îi deosebea de oamenii liberi.
Pe de altă parte, în perioada clasică Pindar arată: „Corpul fiecărui om urmează chemarea atotputernică a morții; o anumită imagine a vieții (aionos eidolon) rămîne totuşi vie, căci ea şi numai ea e de la zei. Ea doarme cînd mădularele trupeşti sunt treze; dar cînd ele dorm ea face să apară în visele oamenilor bucurii sau necazuri care stau să vină.”
Acelaşi lucru îl spune, de data aceasta în proză, Xenofon: „Somnul e acela care lasă să se întrevadă cel mai bine natura divină a sufletului; căci în somn, sufletul fiecăruia se bucură de o anumită percepere a viitorului şi aceasta, se pare, fiindcă doar atunci este cu adevărat liber.”9 Asemenea afirmații apar şi la Platon şi Aristotel10.
Citatele din Pindar şi Xenofon vin să completeze oarecum această veche concepție de tip şamanic manifestată la iatromanți precum Epimenides, subliniind că activitatea sufletească (activitatea psyche-i) este invers proporțională cu activitatea somatică, faptul că intensitatea maximă a vieții sufleteşti se manifestă în somn sau înaintea morții iminente, apărînd încă la Homer.
Nu poate fi contestată aici o influență orfico – pytagorică incipientă, manifestată prin separația clară a celor două lumi, cea de aici şi cea de dincolo, şi a celor două vieți, viața somatică, imanentă, şi cea sufletească, a psyche-i, şi modalitățile divinatorii, de salvare a ei. Dodds11 spune că: „O credință de acest tip este un element esențial al culturii şamanice care există încă în Siberia şi a lăsat urme ale existenței ei trecute pe o arie vastă care se întinde într-un arc uriaş din Scandinavia, peste teritoriile eurasiene pînă în Indonezia; vasta extensiune a răspîndirii ei este o dovadă a extremei ei vechimi. Şamanul poate fi descris ca o persoană instabilă psihic, care se simte chemată spre viața religioasă. Ca rezultat al acestei chemări el trece printr-o perioadă de pregătire foarte riguroasă, care de regulă presupune izolare şi post, şi eventual chiar o schimbare psihologică de sex. Din acest „refugiu” religios şamanul iese înzestrat cu puterea, adevărată sau simulată, de a trece după plac, într-o stare de disociere mentală. În această stare nu se consideră că ar fi, ca Pytia sau mediumul modern, posedat de un spirit străin; se crede că propriul său suflet părăseşte trupul şi călătoreşte în locuri îndepărtate, cel mai adesea în lumea spiritelor. Un şaman poate fi văzut de fapt, în mai multe locuri deodată; el are puterea biolocalizării. Din aceste experiențe narate de el în cîntece improvizate, şamanul obține darul prorocirii, al poeziei religioase şi al medicinii magice (subl. ns. M.A.) care fac din el un personaj important din punct de vedere social. El devine deținătorul unei ştiințe supranormale.
În Sciția şi probabil şi în Tracia, grecii veniseră în contact cu popoare care, cum a arătat savantul elvețian Meuli, au fost influențate de această cultură de tip şamanic. Este suficient să ne referim, în această privință, la importantul său articol din Hermes, 1935.
Meuli sugerează că efectele acestui contact se pot vedea în proliferarea de iatromanteis, clarvăzători, tămăduitori şi predicatori, la sfîrşitul perioadei arhaice, dintre care unii sunt legați, în tradiția greacă, cu nordul şi care, toți, au caracteristici şamanice, (dar nu sînt ei însuşi şamani n.n. M.A.). Din nord a venit Abaris, călărind, se spune, o săgeată, cum se crede că fac şi astăzi sufletele din Siberia, el era atît de avansat în practica posturilor încît învățase să se lipsească complet de hrană. Putea să izgonească ciuma, să prevadă cutremure, să compună poeme religioase, şi propovăduia adorarea zeului său nordic pe care grecii îl numeau Apolo Hiperborean.”
Pe de altă parte, aceste exemple ar putea continua prin amintirea expriențelor unui Aristeas din Proconesus sau Hermotimos din Clazomenes12.
Cum lesne am observat această structură a legendei se repetă, aproape „trasă la indigo” şi în cazul lui Epimenides. Este un fapt cert că autorul intrării în istorie a lui Epimenides este Diels, chiar dacă textele pe care se bazează acesta, cum el însuşi conştientizează, au fost compuse de alții şi nu de Epimenides.
Dodds explică tatuajele de pe corpul său ca un semn de devoțiune față de zeu, fiind un fel de sclav al zeului /servus dei/, acest tatuaj trimițînd cu gîndul la Tracia unde şamanii şi castele superioare erau tatuate, fapt cu care acestă teorie a contagiunii scito – tracă fiind discutabilă, cu toate argumentele referitoare la comerțul şi colonizarea grecească a litoralului Mării Negre în secolul al VII-lea î.Ch.
Noi credem însă, asemenea lui Aristotel13 sau Diels că această tradiție era de sorginte orfică şi ar aparține lui Onomacritos sau anturajului său, deci tradiției greceşti prin excelență.
În altă ordine de idei, părerea lui Dodds după care Epimenides ar fi un şaman din categoria lui Pitagora sau Zalmoxes trebuie luată doar sub beneficiu de inventar.
Nici teoria lui Meuli, care merge tot pe ideea „contaminării” culturale, chiar dacă, oarecum, se apropie de esența chestiunii, arătînd că de fapt „şamanii” greci nu sînt decît iatromanți, nu ni se pare a fi relevantă şi credibilă.
Chiar marile mituri eschatologice ale lui Platon14 apar pe fondul vechilor credințe referitoare la iatromanți. Er, personajul din Republica nu este decît un cataleptic lovit de apnou (Culianu), la fel ca Epimenides, Aristeas sau Hermotim, el avînd acces la misterele sufletului şi universului.
De aceea, filiația orfică a poemelor – în măsura în care ele există15 – lui Epimenides, cît şi întregul imaginar religios, riturile, tehnicile de purificare atitudinea şamanică (pe care la acest nivel o găsim la toți orficii şi pitagoricii) toate, sunt, în viziunea noastră, filiații ale doctrinei orfico-pitagorice extrem de răspîndite în Grecia secolelor VII şi VI î.Ch.
Epimenides însuşi este considerat unul dintre întemeiatorii doctrinei orfice, care în fapt circula în mase, aşa cum am arătat, cu mult timp înainte, şi care se va transmite, în varii forme, pînă în filosofia lui Plotin.

Note
1 Epimenides a dormit în peştera lui Zeus de pe muntele Ida. Anterior, el avusese o lungă perioadă de asceză după tipicul orfic, învățînd şi «tehnica extatică» . Mircea Eliade, în Le Chamanisme et les techniques archaiques de ľextase, Paris, 1968, p. 3o6-307 şi De Zalmoxis a Gengis Chan, Paris, 1970, p. 45-46 consideră această retragere asemănătoare coborîrilor în infern (după model orfic) drept o experiență inițiatică clasică, în dezacord cu E.R. Dodds, care în Dialectica spiritului grec, Bucureşti, Meridiane, 1983, p. 168-169 şi 178 afirma că Epimenides poate fi asimilat cu tipul şamanului nordic. La rîndul său, Ioan Petru Culianu în cartea sa Experiențe ale extazului, ed. a II, trad, rom., Polirom, Iaşi, 2004, p. 50, crede că termenul de şamani nu li se potriveşte iatromanților greci (Epimenide, Empedocle, Aristeas), iar ceea ce este important pentru teza noastră, este că aceste manifestări apar pe solul şi în spiritul grecesc şi nu sînt importate nici din şamanismul nordic nici de aiurea.
2 Prestigiul de care se bucurau purificatorii cretani în perioada arhaică era imens, avînd în vedere şi legenda după care, însuşi Apolo a fost purificat de aceştia după uciderea Pitonului.
3 Este vorba de cultul „zeului necunoscut” care încă mai era funcționabil în timpul în care apostolul Paul vestea evanghelia printre athenieni.
4 Această mărturie precum şi altele, printre care şi cea a lui Plutarh, arată că nu numai în secolele VII î.Ch. şi VI î.Ch., despre care vorbim acum, existau sacrificii umane, dar şi în secolul al V-lea î.Ch. Există legenda după care, la cererea lui Epimenides, un tînăr atenian s-ar fi oferit voluntar ca jertfă de ispăşire.
5 Aceştia erau divinități cretane care păzeau peştera lui Zeus din muntele Ida, făcînd zgomot prin lovirea scutului cu săbiile, ascundeau plînsetele copilului de urechile tatălui său Cronos. Inițiatul în cultul lui Zeus de pe muntele Ida se numea neos koures. Vidi, H. Jeanmaire. Couroi et Couretes, Lille, 1939, p. 433-434. Nu sîntem deloc de acord cu interpretarea lui Jeanmaire de un prozaism străin, în acel moment al plăsmuirii mitului, gîndirii greceşti, mai degrabă zgomotul făcut prin lovirea scutului face trimitere la modalitatea concretă de a alunga spiritele rele din preajma copilului-zeu, acei daimones, atît de prezenți în mentalul colectiv al acelor vremuri.
6 Zeități originare, probabil, din Anatolia, erau legate de cultul Cybelei frigiana.
7 Vezi nota 49.
8 Apud., Diels – Kranz, Fr. pres., trad. rom.,p. 58, fr. 2, Junimea, 1974
9 Xenofan,Cyrop., 8.7.21.
10 Platon, Rep., 571 D şi urm.: atunci cînd logistikon /rațiunea/ în somn este auto kat auto monon katharon / purificată, redusă la ea însăşi/ (ceea ce nu se întîmplă întotdeauna), poate vedea ceea ce nu ştia dinainte, în trecut, prezent sau viitor şi thes aletheias en to toiouto malista aptetai /este legată de adevăr/. Aristotel, fr. 10= Sext. Emp., adv. Phys., 1.21: căci atunci cînd, în timpul somnului, sufletul se află în el însuşi, suprimîndu-şi natura, prezice şi anunță cele viitoare, astfel este şi se desparte de trupuri cum se întîmplă în cazul morții, cf. Jaeger, Aristotle, 162 şi urm. Vezi şi Hipp., Peri diaites (Despre regim), 4. 8; Eschil, Eum., 104 şi urm. Cf, Dodds, Dialect. spirit, gr., p.184, nota. 3.
11 E.R. Dodds, Dialect. spirit. gr. p.165 şi urm.
12 Tradiția spune că, morți fiind, aceştia au fost văzuți în diferite locuri, în timp ce trupul lor putea fi văzut zăcînd acasă. Această concepție pare să fi fost deja în perioada lui Sofocles una foarte răspîndită. Cf. Electra; Cf. Bolton J.D.P., Aristeas of Proconnesus, London, 1962.
13 Aristot. Rhet., 1418a 24: “ Căci acela /Epimenides/ nu profețea despre lucrurile viitoare, ci despre faptele trecute, întunecate.
14 Cf. Ioan Petru Culianu, Op. cit., p. 50.
15 A se vedea: Diels-Kranz, Op. cit., B, fr. 2, 5, 11, 19, 21.

Bibliografie selectivă
Bolton (J.D.P.), Aristeas of Proconnesus, London, 1962.
Culianu (I.P.), Experiențe ale extazului, Iaşi, 2004.
Detienne (M.) Stăpînitorii de adevăr în Grecia arhaică, Bucureşti, 1996.
Diels-Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, Berlin 1934 şi trad. rom., vol. I, Iaşi, 1974.
Dodds (E.R.), Dialectica spiritului grec, Bucureşti, 1983.
Eliade (M.), De Zalmoxis à Gengis Khan, Paris, 1970.
Eliade (M.), Le Chamanisme et les techniques archaiques de ľextase, Paris, 1968.
Jeanmaire (H.), Couroi et Couretes, Lille, 1939.
Lewis (I.M.), Ecstatic Religion, Harmondsworth, 1971.
Mireaux (É), La vie quotidienne au temps ďHomère, Paris, 1954.
Petazzoni (R.), La religione nella Grecia antica fino ad Alessandro, Torino, 1953.