Marile invenții în construcția literară

 

Așa cum era de așteptat, ca să realizeze acest imens tablou al transformărilor sociale, numit sugestiv Comedia Umană, Balzac nu putea să nu introducă și metode noi, folosind un stil direct, cu curajul și cu riscul de a deranja critica la modă a unui Sainte-Beuve. Un stil care nu mai era romantic, contemporan ca exprimare cu restul romanticilor secolului XIX ci un stil care se apropia mult de realismul lui Flaubert. Cine ar fi putut crede că un titan ca Victor Hugo, cu care Balzac era prieten, putea fi contrazis ca viziune literară la mijlocul secolului al XIX-lea francez ? A scrie altceva decât se purta la acea vreme însemna curaj și riscul de a fi combătut de critica literară, de o parte dintre scriitorii la modă și de foarte mulți cititori formați ca gust în stilul romantic.
În același timp, a trece în revistă o societate pentru a o analiza și arăta așa cum era ea înseamnă o muncă titanică, multe nopți nedormite și mai ales acea putere de sinteză pe care numai Balzac pornit la treabă o putea avea. A spune lucrurilor pe nume înseamnă a ști că e momentul să o faci, sfidând reguli, opinii, obiceiuri și chiar legi. Iar dacă totuși o faci, atunci ori îți iei în calcul fie să suporți revolta celor din jur, fie să cedezi și să renunți. Dacă Balzac a ales prima cale, e pentru că a crezut cu adevărat în forța sa, în ideea că va putea schimba viziunea asupra lumii și implicit a schimba acea lume.
Citându-l pe marele critic Tudor Vianu, „Marii scriitori nu sunt stele fixe, ci reputați în devenire” (Studii de literatură universală și contemporană – citat preluat din dicționarul Scriitori Francezi, Angela Ion şi alţii; Litera B, pag. 22, Balzac Honoré de, apărut la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978), lucrare ce scoate în evidență multiplele sensuri lăsate de o operă imensă, precum aceea a lui Balzac, în diferitele stadii și aspecte ale evoluției literaturii universale. Sunt numiți, printre numeroșii critici care l-au analizat pe Balzac, Hippolite Taine1 și Albert Beguin2, dar numărul lor este mult mai mare, începând cu Sainte-Beuve, un critic literar mai degrabă opozant lui Balzac, nevoit totuși să-i recunoască ulterior valoarea, Victor Hugo sau Emile Zola, care și l-au dorit fiecare, fie romantic, fie naturalist, dar oricum „revoluționar fără voia lui“. Alți critici marcanți care au analizat în profunzime opera lui Balzac sunt Albert Thibaudet3 sau Gaetan Picon4.

 

Recurența personajelor

 

Unul dintre procedeele nou introduse de Balzac în Comedia Umană, esențială în legarea părților ce formează întregul, a fost tehnica recurenței unor personaje, procedeu prin care personaje dintr-un roman reapar în alt roman. Ea a uimit și contrariat în același timp. Nu toată lumea literară s-a arătat surprinsă plăcut de reapariția personajelor dintr-un roman în altul. Neobositul critic al lui Balzac, îl numim aici Sainte-Beuve, a considerat chiar nefericită ideea recurenței, dar nu ne miră poziția lui negativă dat fiind aversiunea sa cunoscută pentru Balzac. De cealaltă parte, filozoful Alain a văzut procedeul ca o „răscruce a drumurilor în care personajele se reîntâlnesc“, Françoise Mauriac a numit-o „sens giratoriu“ iar Marcel Proust a fost chiar fascinat de idee numind procedeul o „iluminarea retrospectivă“, o metodă prin care trecutul unui personaj este explicat ulterior apariției personajului în scenă.
Reapariția personajelor este unul dintre semnalele principale ale unității lumii Comediei Umane. Ideea nu e prezentă în toate romanele ci acolo unde tematica aleasă are nevoie de o extindere, de o lărgire a decorului sau a numărului minim de personaje de reper. Sau de reluare, împreună cu cititorul, a unei povești lăsate în așteptarea momentului în care ea trebuie reluată pentru a face legăturile cu o idee urmărită. Există personaje cheie care au rolul de a fixa puncte de sprijin în dezvoltarea temei și în marele context al întregului Comedii Umane. Dacă nu are un rol de prim rang sau o sarcină specială, eroul ales ca personaj recurent va fi prezent în linia a doua a scenei sau chiar undeva în fundal, întregind pentru cititor doar acea senzație că prezența lui anunță un fel de eveniment anticipat la care cititorul este complice. Numărul personajelor lui Balzac este imens, au fost numărate 2470, dintre care 573 au reapărut, clare sau pe ascuns, vizibile sau mascate, cele mai frecvente reapariții fiind ale bancherului Nucingen, medicului Bianchon, ale nobilului dandy din Marsay și evident, ale parvenitului Rastignac. Dificultățile realizării unei astfel de opere imense constau în regizarea mișcării tuturor acestor personaje, în așezarea corectă în scenă a fiecăruia și respectarea cronologiilor impuse de momentele istorice descrise în romane. Din acest punct de vedere, Balzac întocmise un fișier ce cuprindea note cu privire la reaparițiile personajelor recurente. Zola, care a citit atent Comedia Umană, a spus, legat de acest aspect, cu admirație nedisimulată: „Recitesc ceea ce e prezentat în ediție completă, această dramă vie […], acest turn Babel pentru care mâna arhitectului nu a avut și nici nu ar fi putut să aibă niciodată timpul să-l termine“.

 

Personaje cu modele din societate

 

O altă tehnică de construcție literară prezentă în Comedia Umană, folosită de Balzac cu succes, este utilizarea modelelor luate din realitate, dintre cunoștințele lui cu lumea cu care venea în contact direct sau indirect, folosind absolut toate informațiile pe care le aduna sau primea de la surse sigure. Este un proces ce se parcurge în etape, plecând de la un model clar definit, bine cunoscut (și ușor de recunoscut), pe care îl prelua, deghizat sau explicit, în romanul său, adăugându-i calitățile, datele și dialogul necesar subiectului. Iar într-o ultimă etapă de lucru, pentru a folosi cu succes modelul ales, Balzac accentua calitățile sau defectele personajului său în scopul dezvoltării temei și în scopul obținerii efectului dorit. Cel mai bun exemplu ar fi Marie d’Agoult, partenera de viață a lui Liszt, care a servit ca model pentru eroina romanului său Beatrix. Să ne reamintim că mai multe informații despre Marie d’Agoult, amanta lui Liszt, i-au fost furnizate lui Balzac de către George Sand, pe atunci iubita lui Chopin și, indirect, prietenă a cuplului Liszt – Marie d’Agoult. Cum Chopin și Liszt erau buni amici, neputând folosi ea informațiile din viața cuplului amintit, i le-a oferit lui Balzac care le-a folosit în construcția personajului Beatrix de Rochefide. Balzac a creat eroina romanului și, după cum era de așteptat, personajul Beatrix a fost foarte simplu de identificat ceea ce a condus imediat la revolta lui Marie d’Agoult care i-a purtat lui Balzac o ură permanentă după ce romanul a fost publicat.
Se pot identifica și alte modele luate de Balzac din lumea literară pariziană a timpului. Poetul Melchior Canalis, personajul romanului Modeste Mignon, seamănă foarte bine cu Lamartine iar alteori cu Hugo, iar poetul Nathan, prezent în multe dintre romanele balzaciene, dintre care le amintim Iluzii pierdute, Modeste Mignon, La Rambuilleuse sau La cousine Bette și, o dată în plus, Beatrix, este cert, ca model, Victor Hugo.
Exemplele pot continua și nu sunt puține, concluzia fiind aceea că Balzac își construia foarte ușor personajele romanelor atunci când se folosea de modele reale pe care le prelua și le prelucra pentru a-și crea eroi viabili, bine conturați. Dacă Delacroix a servit drept model pentru realizarea personajului pictorului Joseph Bridau din romanul La Rambouilleuse, înseamnă că Balzac, dincolo de model, a studiat viața, talentul și personalitatea lui Delacroix, considerându-l reperul cel mai bun pentru analizarea picturii romantice și a locului acesteia în societatea franceză a secolului XIX. Criticii literari cunoscuți au mai observat și asa zisele „personaje pereche“, care ar întruchipa personaje asemănătoare ce izvorăsc dintr-un același model real, având totuși deosebiri din punct de vedere al aspectului sau comportamentului în anumite cazuri sau situații.
Ceea ce e vizibil de asemenea în multe romane este prezența lui Balzac însuși în diverse personaje de roman, personaje care trec prin întâmplările prin care a trecut și autorul și exprimă, prin atitudinea sau prin acțiunile lor, ceea ce Balzac a simțit și făcut. Finețea frazelor sau a subiectelor mai scot în evidență și unele dualități uimitoare care surprind atitudini opuse sau contradictorii ale aceluiași personaj. De pildă, în Memoriile a două tinere mirese, putem observa analiza cuplului format de Louise și Renee prin intermediul căruia Balzac va descrie și analiza detaliat dualitatea sentimentelor proprii, pe de o parte pasiunea puternică și imaginația, pe de alta rațiunea și răbdarea.

 

Analepsa

 

Un procedeu tipic balzacian întâlnit adesea în construcția romanelor sale este analepsa, retrospecția sau reluarea unor evenimente trecute necesare explicării și susținerii unor acțiuni viitoare. Această întoarcere în trecut, prin retrospecție și fixare a unor date importante, ajută continuarea narațiunii de către scriitor care, amintind fapte din trecut, poate câștiga substanțial în ritmul de povestire și de înțelegere a subiectului în viitor. Evident, analepsa, fiind o paranteză necesară a romanului, apare ca o pauză impusă de autor în firul central al romanului, Ea va servi unui anume scop iar povestea centrală va fi reluată apoi cu spor de ritm și efecte amplificate, imediat ce analepsa și-a îndeplinit rolul.

 

Cele trei etape ale romanului

 

Romanul balzacian marchează, ca succesiune de etape principale, cele trei părți distincte observate de criticii care i-au analizat de-a lungul timpului opera, ca de exemplu Maurice Bendeche5: Pregătirea, Criza și Deznodământul – etape care după Gaetan Picon sunt denumite diferit: Pregătirea, Accelerarea și Culminarea dramatică, fiecare parte, cu rol bine definit, fiind punctate foarte clar și scoase în evidență pentru cititor. Un exemplu sugestiv pentru a accentuarea Pregătirii este Pauza Descriptivă, folosită de obicei pentru a se scoate în evidență decorul și tot ce înseamnă el pentru personajele ce se mișcă în acest decor și ajută la relațiile ce se stabilesc între personaje, de exemplu decorul din Pensiunea Vauquer din romanul Mos Goriot.
La finalul acestei treceri sumare în revistă a operei imense realizată de Balzac, un gigant al literaturii universale, ne punem întrebarea firească: În ce moment rolul acestui uriaș efort literar va fi fost cu adevărat recunoscut? Contemporanii săi francezi, din presă și din critica literară, nu s-au grăbit să-l laude. Munca sa a fost mai degrabă apreciată și luată drept model de mari genii literare ca Proust și Zola. Criticul Hyppolite Taine scria, adresându-se unui prieten: „Ați citit tot Balzac? Ce bărbat! Îl recitesc în acest moment. Zdrobește întregul secol. Victor Hugo și ceilalți, pentru mine, se estompează în fața lui“. Ni se pare, de departe, aprecierea cea mai sugestivă făcută de un critic literar reputat, erudit și de data asta francez bun cunoscător al literaturii. E o părere atotcuprinzătoare și, cumva, apărută întâmplător într-o discuție, pare mai firească, mai spontană și deci mai de necombătut. Ne oprim în acest punct, cu convingerea că citatul anterior este o concluzie fericită și meritată.
Pare o anomalie, o eroare de neiertat dacă nu cumva un rezultat al unui complot, faptul că Balzac nu a fost ales membru al Academiei Franceze. Așa cum reiese din biografia scrisă de Maurois, Balzac afirmase: „Mă voi strădui să-mi deschid ușile Academiei cu lovituri de tun. De o sută de ori calculase ce urma să obțină datorită salariului de două mii de franci, a celor șase mii de franci de la Comisia Dicționarului și a demnității de PAIR al Franței, care ar fi fost urmarea firească (credea el) a intrării sale la Academie “ (citat din Andre Maurois, Prometeu sau viața lui Balzac, Cap. XXVIII – Rue Basse, pag. 471).
Istoria literară universală și cultura europeană i-a recunoscut lui Balzac ulterior, în secolele următoare, meritele incontestabile, puterea neobișnuită de muncă și, alături de neobișnuita sa voință, talentul fără limite în a crea subiecte, personaje și intrigi care au descris și criticat toate aspectele societății burgheze. Balzac și-a ocupat locul și importanța meritată și a servit, prin opera sa, ca model generației de romancieri realiști care l-au considerat profesorul lor. Lista lor este la fel de lungă precum opera sa. Dacă din această nesfârșită listă l-am menționa doar pe Proust, cel care cunoștea toată opera numită Comedia Umană, ar trebui să fim la fel de uimiți ca el că o opera imensă ca aceea a lui Balzac a încăput într-o viață atât de scurtă. „Cei care produc opere geniale nu sunt tocmai cei care trăiesc în mediul cel mai fin. Din ziua în care Honore de Balzac s-a priceput să arate lumii acea privire fixă a mamei sale, ciuda sa de copil neiubit, lecturile sale de sub scara de la Vendome, […], a devenit capabil să hrănească din substanța sa un întreg popor de personaje. Apoi, întrucât își devorase propria dăinuire, va muri tânăr. Dar cine nu și-ar dori să fie Balzac?” (Andre Maurois, Prometeu sau viața lui Balzac, Epilog, pag. 676 ).

 

 

Note
1 Hippolyte Adolphe Taine (1828 – 1893) a fost istoric, critic literar și filozof francez, autorul lucrării în șase volume Originile Franței contemporane, lucrare care a avut o mare influență în înțelegerea cauzelor Revoluției Franceze. Lucrările lui cu caracter științific au stat la baza definirii curentelor naturalist și pozitivist sociologic francez.
2 Albert Beguin (n. 1901 ) – critic literar și eseist elvețian de limbă franceză și germană – este autorul cunoscutei lucrări Sufletul romantic și visul (l’Ame romantique et le rêve). A scris eseuri și studii despre Balzac, Nerval, Pascal și a tradus din Jean Paul, Goethe, Hoffmann, Morike.
3 Albert Thibaudet (1874 – 1963) a fost critic literar și eseist francez, elev al lui Henri Bergson. Profesor la Universitatea din Geneva, co-fondator al școlii de critică literară din Geneva.
4 Gaetan Picon (1915 – 1976) a fost autor, critic literar, istoric de artă francez și director al revistei Mercure de France din Paris. A mai ocupat funcția de director general al departamentului de Arte și Litere sub conducerea lui Andre Malraux.
5 Maurice Bardèche (1907 – 1998) a fost un critic de artă și un jurnalist francez. E cunoscut ca susținător și exponent de seamă al curentului neofascist european.