România şi-a respectat angajamentele internaţionale asumate

 

Trebuie spus că și alți diplomaţi români, precum Duiliu Zamfirescu şi Raoul Bossy, la Budapesta (asupra activității lor prodigioase se cuvine să revenim), la fel Brabetzianu la Berlin, Crutzescu la Praga, Grigorcea şi Tilea la Londra, Irimescu la Washigton, şi nu numai aceștia, ci diplomaţia românească în ansamblu s-a pus în slujba păcii, informând, în cea mai mare parte, corect centrala ministerului afacerilor străine şi autorităţile româneşti cu privire la intenţiile politice şi de perspectivă ale guvernelor sau liderilor din ţările în care erau acreditaţi.
Este meritul lui Nicolae Petrescu-Comnen, pentru perioada anului 1938, cât şi al lui Grigore Gafencu, la conducerea Ministerului Afacerilor Străine din 22 decembrie 1938, că au înţeles la adevărata lor valoare angajamentele internaţionale asumate de România şi că n-au picat în plasa propunerilor de extindere teritorială pe care li le-a făcut şi chiar argumentat Józef Beck, atât la Galaţi, cât şi în vagonul salon al trenului cu care s-au deplasat în România.
Documentele românești arată că şeful diplomaţiei poloneze îşi pierduse de câţiva ani întreaga lui credibilitate în faţa liderilor români, încât propunerea lansată – chiar ca idee – nu intra în filosofia românilor ca modalitate de soluţionare a problemelor internaţionale.
Doar la câteva luni, tot într-un vagon salon, cel care îl transporta de data aceasta pe Grigore Gafencu, în aprilie 1939, în vizita ce o întreprindea la Berlin la invitaţia lui Ribbentrop, apar alte chestiuni care îl frământau pe liderul polonez, care îl așteaptă „în drum” pe omologul său, în vechea capitală poloneză. Coincidenţă, tot în tren, pe ruta Cracovia-Katowice, a avut loc convorbirea memorabilă dintre şeful diplomaţiei de la Bucureşti şi a celui din Varşovia, redată în toate subtilităţile ei umane şi diplomatice de G. Gafencu în cartea de referinţă: Ultimele zile ale Europei.
De data aceasta, Beck, cel care – potrivit publicistului şi exegetului neîntrecut al acelei perioade – „se dedicase diplomaţiei cu un spirit viclean şi alura nonşalantă a unei feline” încerca, de acea dată, să facă din Gafencu „o săgeată”, fără să ţină seama din ce lemn o confecţiona, cum ironic scria diplomatul român. De fapt, Beck dorea să transmită prin Gafencu direct Furerului (la care colonelul a avut căile bătătorite din 1934), mesajul de avertizare că Polonia ar avea de partea ei Anglia şi Franţa în eventualitatea unui conflict germano-polon. De data aceasta pe Hitler, care își încărcase desagii în căruța războiului, nu îl mai înspăimântau asemenea mesaje. Că Jozef Beck se găsea și acum într-o gravă eroare o confirmă peste ani istoricul englez menționat mai sus, Norman Davies, care a constatat că gesturile britanice, ca și cele franceze, de care Beck era atât de mândru, aveau drept scop de a-l descuraja eventual pe Hitler și nu de a-i ajuta pe polonezi.18 „În mod straniu, cea mai nepărtinitoare și mai clară evaluare a sorții Poloniei n-a fost făcută nici de Londra, nici de Varșovia, ci de tabăra Axei, de contele Ciano, ministru de externe și ginerele lui Mussolini”.19
După ore de destăinuiri şi discuţii între cei doi miniștri despre situaţia internaţională (multe discutate şi în timpul vizitei oficiale ce o făcuse Gafencu în 4-6 martie la Varşovia, asupra cărora vom reveni pe larg cu un alt prilej), şi mai ales despre raporturile polono-germane, în prim-plan fiind puse cele româno-poloneze, Gafencu concluziona:
„M-am despărţit de el (de Beck) luând cu mine imaginea tulburătoare a unei fiinţe încăpăţânate, care lupta împotriva destinului. Turbulent în momente de acalmie şi calm în timpul furtunii, Beck avea sufletul violent şi orgolios al unui cavaler medieval. Patriotismul său era fierbinte, dar neîncrezător, preferând să se bizuie mai degrabă pe cuvântul unui adversar decât pe asigurările unui prieten. De aceea, era periculos pentru alţii (căci n-avea «prejudecata» dreptului terţilor), dar încă şi mai periculos pentru sine însuşi. Era convins că făcuse dovada unei extraordinare abilităţi degajându-şi ţara din ţesătura politicii genoveze, pentru a o lăsa la discreţia presiunilor explozive ale celui mai mare demolator al vremurilor prezente. Înclinaţia sa romantică pe care o lua drept realism, nu era lipsită de grandoare; el avea strălucirea insolită a acelor personaje care par destinate a fi la comanda evenimentelor, când, de fapt, ele sunt deja instrumentele fatalităţii”.20
Concluzia trasă de rege, după vizita ministrului său de externe la Berlin, în contextul internaţional dat, a fost exprimată fără echivoc: „Trebuie să executăm, cu sfinţenie şi bună-credinţă, acordul economic (cu Germania) şi într-un conflict să rămânem cât mai mult timp neutri, căci azi nu mai avem nimic de revendicat”.21
Varşovia îşi va mai da încă o dată arama pe faţă, afirmând public că va sprijini ţinte revizioniste oriunde s-ar manifesta acestea. Astfel, la 19 aprilie 1939 întreaga presă polonă a dezinformat opinia publică transmițând o ştire falsă privind „pretinsa deciziune a statelor înţelegerii Balcanice de a înapoia Bulgariei teritoriile pierdute în război”. În timpul vizitei la Varşovia a ministrului Gafencu, într-o convorbire avută cu ambasadorul bulgar, acesta a făcut aluzii la schimbarea frontierei româno-bulgare, ministrul român punându-l la punct în legătură cu propunerea neîntemeiată ce s-ar face. Cert este că Bulgaria acționa după modelul maghiar, găsind în Beck un mediator în această chestiune.

 

Confiscarea în România a ziarelor poloneze

 

Secretarul general al MAS, Al. Cretzianu, cere imediat ambasadorului român la Varşovia să prezinte grabnic părţii polone un mesaj cu privire la: „efectul deplorabil pe care îl fac /asupra românilor/ asemenea ştiri publicate în mod proeminent de presa unui stat aliat”. Varșovia va afla, totodată, că România a fost obligată să confişte toate ziarele polone tipărite cu data respectivă. Protestul a fost transmis şi Ambasadei Republicii Polone la Bucureşti, aceasta din ordinul și în baza instrucţiunilor date de însuşi Preşedintele Consiliului de Miniştri, Armand Călinescu.
M. Arciszewski, adjunctul lui Beck, personajul caracterizat de C. Argetoianu, în 1934, când acesta era în post la București, că ar fi „o cutră”, a primit înştiinţarea de mai sus fără a prezenta părţii române vreo scuză, făgăduind numai o supraveghere mai aproape a presei /poloneze/ pe viitor. În diplomație peste asemenea gesturi nu se trece cu ușurință, pentru că ele lasă urme.

 

Arbitrajului de la Viena din noiembrie n-a convenit lui Beck

 

La începutul lunii decembrie 1938, Franasovici trimite un raport la Bucureşti în care încearcă să dovedească faptul că după arbitrajul de la Viena raporturile polono-germane s-au mai răcit, dar nu într-atât încât să schimbe pe fond politica externă poloneză. Omul camarilei face o nouă gafă în aprecierea sa cu privire la realitățile poloneze. Raportul este încă o dovadă a amatorismului diplomatului român trimis de Carol al II-lea în fotoliul lui Vișoianu, fără a cunoaşte profesia și realităţile din ţara în care era acreditat, dar și în cultivarea unor relații credibile, lipsit fiind de intuiţie politică şi geo-strategică elementară. Preciza Franasovici că în chestiunea Rusiei Transcarpatice, „Cercurile politice din Varşovia consideră problema ucraineană ca o afacere comercială, în care, la momentul oportun, trebuie negociat cu Germania spre a şti ce participare la câştig vor avea ţările interesate – Germania, Polonia şi România”.22
În ceea ce îl priveşte pe ministrul Beck – scrie trimisul regal – el „va continua politica externă de până acum, adică un joc de echilibru, de basculă, aplecat însă mai mult spre Germania. Cine cunoaşte directivele politice moştenite de conducătorii de atunci ai Poloniei de la Mareşalul Piłsudski ştie că o înţelegere şi o politică cu Rusia Sovietică nu pot fi anvizajate.
În legătură cu o declaraţie polono-rusă emisă în cursul evenimentelor, Franasovici a apreciat-o drept o reacţiune caracteristică firii lui Beck, care „după cum imediat în urma hotărârii de la München a trimis Cehoslovaciei ultimatum în chestiunea Teschen-ului, acum – în urma arbitrajului de la Viena – a voit să atragă atenţiunea Germaniei asupra nemulţumirii sale şi asupra altor posibilităţi decât cele germane, pe care le-ar avea Polonia”.23
Franasovici recunoaşte că poziţia Poloniei n-a impresionat Germania. N-a intuit sub nici o formă paşii care vor urma, mai ales că nemţii aveau deja elaborate proiectele, s-a dovedit că unele au fost meticulos puse în pagină la Berlin. Ambasadorul german la Varşovia, von Moltke, îi arătase diplomatului român o hartă în care culorile Pomeraniei şi Gdańsk-ului, care nu erau încă identice cu cele ale suprafeţei Reich-ului, ar fi trebuit să devină – în viziunea diplomatului german, şi el bătăios ca şi polonezii de la Budapesta – de aceeaşi culoare cu cea a Germaniei, dar n-a știut să tragă concluzia care se impunea. Ce ușor se vedea în silueta politică a lui von Moltke o sosie a lui Orlowski de la Budapesta, care îi trecea pe la urechile lui Bossy tot felul de idei cu ținte revizioniste. Cum de n-a reținut ambasadorul român nimic din aluzia atât de transparentă a omologului său în ceea ce priveşte viitorul raporturilor germano-polone?
Se va afla, în curând, că Litvinov îşi dorea la rându-i să dea declaraţiilor polono-ruse un caracter ostil Germaniei, ceea ce Polonia nu putea să nu refuze.
Intuieşte corect însă ambasadorul Franasovici că: „Polonia ar dori să facă ca abcesul ucrainean să se spargă cu un moment mai devreme”, fiind conştientă că izbucnirea crizei respective nu este în funcţie de voinţa ei. De aceea – îşi doreşte să fie pregătită.” „Ea (Polonia) nu doreşte să grăbească acest moment, dar vrea, ca atunci când el va surveni, să nu rămână simplă spectatoare şi să participe la rezolvarea problemei”. 24
Diplomatul român avea convingerea, nu lipsită de temei, că rezolvarea fără participarea Poloniei, a chestiunii respective, însemna soluționarea în contra intereselor ei. De aceea problema ucraineană rămânea prezentă în mintea tuturor conducătorilor Poloniei, oameni politici şi militari.
Cu alte cuvinte, cercurile politice din Varşovia puneau problema ucraineană la tarabă, urmând ca detaliile să fie negociate cu Germania cât se poate de riguros, pentru a hotărî ele participarea la câştig a ţărilor interesate – Germania, Polonia şi România.
Varşovia va lua măsuri ca nu cumva 90% din beneficii să rămână Germaniei şi numai restul Poloniei şi României (aceasta bineînţeles admiţând ipoteza că România s-ar ralia planului germano-polon).
Cu raportul întocmit de el, Franasovici mai dovedeşte o dată că diplomaţii de obicei nu au puterea de judecată a istoricilor, singurii capabili să tragă din evenimentele în joc judecăţi ori premoniţii pentru viitor. Devenise cât se poate de clar că Germania, la rândul ei, nu va mai avea răbdare, iar, drept recompensă pentru rapoartele sale, Franasovici va fi trimis în plină criză internațională să reprezinte România la Paris.
Acestea și altele se văd cât se poate de clar într-o notă de convorbiri pe care Franasovici /sau un diplomat din centrala M.A.S/ a întocmit-o pe 16 decembrie, în timpul unei vizite făcute de ambasador în ţară, pentru a discuta cu siguranţă ultimele evoluţi din politica externă poloneză, cu repercusiuni şi asupra României, din care rezultă:
1) Hotărârea luată de autorităţile poloneze de a nu mai tolera lanţetele germane /lanțetă – instrument chirurgical constând dintr-o lamă cu două tăișuri, folosit la vaccinări și operații – N.M./. Pentru elucidarea situaţiei partea polonă avea în vedere efectuarea unei vizite a lui Beck în Germania sau a lui Ribbentrop în Polonia. Pe agenda convorbirilor se prefigurează a fi abordată problema rusă, în special cea ucraineană. Varşovia avea două ipoteze de lucru: „Dacă propunerile Germaniei vor fi convenabile, Polonia este dispusă să meargă „à fond” cu ea. Dacă nu, vor duce la o schimbare de front de 180 de grade”.
2) „Chestiunea Cehoslovaciei – în fapt a Rusiei Subcarpatice – nu este sfârşită. Armata polonă ar intenţiona, dacă autorităţile polone nu obţin un răspuns categoric la cererile lor, să păşească la ocuparea în circa 10 zile a Rusiei Subcarpatice, Varşovia motivând că aceasta ar fi pe placul Franţei şi Angliei, ca un baraj împotriva Germaniei. De asemenea Italia ar fi favorabilă acţiunii Poloniei”.
3) La Varşovia se aprecia că România nu va ceda, deoarece autorităţile româneşti doreau ca Ungaria să nu fie cea care să ocupe provincia respectivă, lucru care la Galaţi, după cum am văzut, nu s-a dorit.
La Varşovia se mai sublinia că România nu va avea altceva de făcut decât să meargă alături de Reich, deoarece are Ungaria în spate, țară care poate fi oricând asmuţită şi susţinută de Germania împotriva ei.
4) În ceea ce priveşte tratatul polono-român /care funcționa din 3 martie 1921/, acesta priveşte numai partea defensivă faţă de o agresiune rusă, ceea ce nu va fi cazul pentru a fi modificat.
5) Prin misiunile diplomatice poloneze din Stockholm, Praga, Budapesta, Paris, Roma etc., Polonia caută a fi pregătită atmosfera nemulţumirii Varşoviei faţă de Berlin, pentru ca Reich-ul să-şi dea seama că ea este într-adevăr nemulţumită şi că nu mai este hotărâtă să accepte starea de fapt a unei guerile ca cea de azi.
6) Contele Ciano va propune între altele Ungariei să intre în pactul anti-comintern.
Cererile lui Ribbentrop adresate Poloniei prin ambasadorul polonez la Berlin, J. Lipski, la 24 octombrie 1938, despre care în România nu s-a ştiut nimic, privind asigurarea unor „facilităţi” solicitate de Germania în comunicarea acesteia cu nemţii din Gdańsk, au devenit s c â n t e i a care va declanşa pârjolul.
Şeful diplomaţiei poloneze, după concediul de sărbători şi de Anul Nou, petrecut la Monte-Carlo, debutează în noul an 1939, în plan extern, cu o vizită în Germania, unde se va întreţine cu Hitler şi von Ribbentrop.
În ciuda demersurilor insistente ale noului şef al diplomaţiei române, Grigore Gafencu, de a afla prin trimisul român la Varşovia unele aspecte privind poziţia lui Hitler cât şi raporturile polono-germane, telegramele şi informaţiile primite de centrala Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti au fost până la vizita pe care ministrul român o va face, la începutul lunii martie 1939, la Varşovia, ca valoare informativă destul de „subţiri”, în general insignifiante, la fel ca și informările asigurate direct de Raczyński la Bucureşti.
Nu vom trece cu vederea informarea care a venit pe filiera Arciszewski, din care reţinem o anumită subestimare a capacităților militare românești din partea fostului ministru polonez la Bucureşti, cu privire la dotarea armatei române şi şansele de izbândă ale acesteia, ba chiar o tentă jignitoare, mai puţin uzitată direct, la nivelul respectiv. Nu i se poate nega rolul omului de dialog pe care îl avea Franasovici, fie şi în postura de „informator” al său, că nu se manifesta a fi sincer.
De pe alte canale, la Bucureşti se ştia că România era puternic vizată de acţiunile revizionismului german. Regele şi guvernul simţeau nevoia să îşi definească mai bine politica externă, mai ales în urma gafelor comise de Carol al II-lea la întoarcerea din Germania, care prin ordinul dat de suprimare a comandantului Gărzii de fier şi a numeroase căpetenii ale acesteia a produs o criză extrem de puternică în raporturile româno-germane.
Cu un nou şef al portofoliului la externe, la sfârşitul anului 1938, în ziua de 28 decembrie, Consiliul de Coroană hotărăşte ca, în domeniul politicii internaţionale, România să promoveze o politică „de destindere şi de paşnică organizare a păcii în bazinul dunărean”.
Să fie acesta un răspuns la avertismentul lui Iorga din mai 1938 în care spunea: „Fereşte-te popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc”?
A doua zi, la 29 decembrie, Grigore Gafencu a prezentat un expozeu la radio Bucureşti, în care face un bilanţ al politicii internaţionale româneşti din această perioadă grea. Abordează, printre altele, şi problema relaţiilor României cu vecinii. La acest capitol el a spus bine articulat: „România îndeplineşte paşnicile ei îndatoriri faţă de vecinii săi şi cu toate Statele ce o înconjoară pe temeiul unei desăvârşite neatârnări şi a deplinei ei integrităţi teritoriale. Sunt bunuri câştigate cu sânge şi pe bună dreptate. Ele constituie un p a t r i m o n i u sfânt. Nici un român nu va îngădui ştirbirea lor. Ţinându-se departe de curentele ideologice, cari frământă şi uneori însângerează Europa, România va respinge cu toată hotărârea orice amestec din afară în treburile ei de Stat, ca şi orice uneltire ce ar tinde să tulbure gândul ei şi viaţa ei, să slăbească aşezămintele, puterea de apărare, unitatea sufletească şi credinţa ei în libera împlinire a înaltei ei meniri”.25 Presiunile din exterior au fost însă prea mari ca această linie înțeleaptă să poată fi menținută.

 

 

Note
18 Ibidem, pp. 347-348
19 Idem, p. 348
20 Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 62
21 Carol al II-lea, op.cit. p. 340; idem Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate, p. 107
22 AMAE, Fondul 71 România, vol. 69/1929-1940, f. 46-49; idem Nicolae Mareş, op. cit. pp. 107-108
23 Ibidem, op. cit. p. 107.
24 Ibidem, op. cit. p, 108.
25 Ibidem, pp. 107-108