Înzestrat nu doar cu posibilitatea imitativă a vocii, ci și cu inteligența discriminantă a modulării ei într-un limbaj propriu, omul a dezvoltat de timpuriu prima funcție universală a acestuia – cea de comunicare. Când, însă, nu a fost doar avertizare ori semnalare, scopul și conținutul comunicării s-au conjugat după criterii formale în discursuri mai mult sau mai puțin omogene și persuasive. În aceste condiții, oratorii greci și mai apoi cei romani au pus temeliile retoricii și au ridicat-o la rang de artă a elocuțiunii. Retorica se năștea ca atare în Grecia, cu cel puțin șase secole înainte de Hristos; primul ei teoretician, potrivit mențiunilor lui Aristotel, ale lui Teofrast și Demetrios, apoi amintit și de Cicero, ar fi fost sofistul Thrasymachos (sec. V. î. Hr.) al cărui tratat de retorică a fost în întregime pierdut. Primul tratat care se păstrează însă este cel din sec. I d. Hr, datorat retorului de origine spaniolă Marcus Fabius Quintilianus – Institutio oratoria, redactat în 12 volume. De altfel, marii oratori au avut și preocupări teoretice, păstrate în lucrări de referință.
Oratoria, la Atena, la Roma și în America Latin, se afirma ca artă a persuasiunii, după modelul aristotelic (Ars rhetorica), în discursuri atent întocmite spre a fi adresate unui grup de ascultători, gânditorii și practicienii genului fiind înainte de toate oameni ai legii, apărători ai dreptului, virtuozi ai argumentării logice în scopuri generoase. Cunoaștem cazul lui Demostene (384 î.Hr. – 322 î.Hr.), cel mai mare orator grec care a îmbrățișat retorica mai înainte de toate pentru a-și acuza tutorii (Aphobos și alți doi complici) de înșelătorie (după moartea timpurie a tatălui, moștenea o avere considerabilă, rămasă în seama tutorilor care au profitat de poziția lor și și-au însușit părți importante din aceasta). În Vieți paralele, Plutarh istorisește despre tenacitatea cu care Demostene, prototipul adevăratului aticism în oratorie, și-a îndreptat defectele de vorbire (dislalie) exersând într-un atelier special construit subteran, în care a rămas să facă vocalize chiar tunzându-și părul numai pe o parte a capului cât să nu poată ieși printre oameni; pronunția cu pietre în gură avea s-o practice și mai târziu în timpul vorbirii libere, iar ca să-și corecteze respirația, recita versuri alergând. El se arată necruțător cu dicția și mai ales cu memoria; se spune că a copiat de opt ori Istoria Războiului Peloponesiac a lui Tucidide numai ca să nu piardă nicio informație de acolo. Dacă primele sale discursuri au fost eșecuri lamentabile (cele din cadrul Adunării Poporului), oratorul fiind ridiculizat de audiență, mai târziu avea să însuflețească Atena ca să se ridice împotriva amenințării din răsărit a lui Filip al II-lea, regele Macedoniei (Despre Consiliul Naval, 354 î.Hr.), și mai apoi a fiului acestuia, Alexandru cel Mare– discursuri bogate în informații despre viața publică și politică a acelor vremi.
Deși de la Demostene se păstrează prea puține discursuri (numai trei), peste veacuri era socotit, la Roma, cel mai mare orator al antichității grecești. Se știe că el, ca și alții, recurgea, la nevoie, la libertățile de expresie, la insultă, la batjocură, punându-și cu orice mijloc în inferioritate adversarul spre deliciul audienței. Și apoi Cicero recunoștea că Atena este „mama tuturor științelor, orașul în care a luat naștere și a ajuns la perfecțiune arta desăvârșită a vorbirii”1 cele mai cultivate studii ateniene fiind cele de elocvență, cu atât mai mult că aceia care se dedicau acestei strădanii aveau și perspectiva celor mai mari satisfacții ca trecere, avuție sau demnitate, adaugă Cicero.
Și la Atena, precum mai târziu la Roma, oratorului i se cerea, spre a fi convingător, folosirea unor mijloace retorice care țin de limbaj, de organizarea discursului, de gesturi și chiar de ținuta sa; aceasta trebuia să fie la început impecabilă și să inspire distincție, spune Quintilian, iar la sfârșit, în peroratio, putea să fie în dezordine (se făceau gesturi controlate cu roba), iar oratorul să transpire din abundență, să se arate epuizat spre satisfacția și uimirea audienței.
Cerințele elocinței permiteau nu doar mijloace lingvistice de exprimare, mijloace ale intonației, ci și mijloace paralingvistice, gesturi largi cu brațele, cu poala robei, mimică – fără a cădea însă în arta actoricească și mimesis, adică în ridicol. Se conturau deja, alternativ, premisele finalității în comunicare: parum rhetorica, multa notitia2. De fapt, se poate vorbi cu mult înaintea lui Émile Benveniste3 despre teoria enunțării (punere în funcțiune a limbii prin orice act de utilizare). O făceau mai întâi teoriile retoricii, iar cei mai performanți oratori, și cei mai îndrăgiți totodată, aveau și cele mai reușite tratate de elocință.
Marcus Tullius Cicero era unul dintre aceștia. Retorica (ῥήτωρ, orator) era definită de atenieni ca artă de a vorba bine, convingător; Aristotel o lega de dialectică și de politică și găsea oratoria demnă de atenția gândirii filosofice, iar sofiștii o socoteau ca formă de cunoaștere, spre deosebire de Platon care socotea cunoașterea a fi exclusiv de ordinul filosofiei; performarea oratoriei însă era o virtute. Cicero cunoștea, desigur, dialogurile platonice și, probabil, din Hippias maior știa că Principiul Omului este cunoașterea Binelui urmată de cea a Frumosului, care ar trebui să fie indisolubil unite, ori ele rămân totuși concepte separate și la retorul roman. Cu Sofistul, însă, cu experiențele lui social-etice, retorul aprofundează ideea dialectică din Philebos el reținând pentru sfera ontologiei și a logicii toate rezervele eleatice ale lui Platon, iar cu ripostele de sorginte heraclitică își ordonează, pe principiul Ideii, interesele și practicile de ordin social-politic.
Dacă pentru Aristotel discursul presupunea o parte consacrată descoperirii argumentelor (Inventia), o a doua parte fiind cea a organizării logice a ideilor (Aranjament) și a elocuției pregătind oportunitatea (kairos), o atenție specială se acorda simultan stilului (topică, figuri de construcție și de cugetare, perioade) – acesta era chemat să asigure cu mijloacele lui etosul (prestanța oratorului), patosul (emoția elocuției) și logosul (logica argumentării); astfel, cu Cicero, arta oratorică ajunge la apogeu. Montaigne, citindu-l, avea să-l vadă mai presus de orice comparație și niciodată vreun om nu-l va egala.
Om de stat, scriitor și avocat, Marcus Tullius Cicero (106 î. Hr. – 43 î. Hr.) este autorul unei opere vaste: tratate de retorică și filosofie, discursuri politice, epistole – retorica ciceroniană rămânând și azi, cum spunea Montaigne, cea a unui „spiritus rector” (De oratore; De Republica; De legibus etc.). Viața și pendulările lui în căutarea verticalității, care îl definea de altfel, fac ca Marcus Tullius Cicero să apară unor exegeți, totuși, nu mai sus de modelele sale: „Lucrețius era epicureian, Seneca stoic, la fel și Marcus Aurelius. Doar Cicero, dintre cei mai de seamă, a traversat mai toate experiențele grecești luând din fiecare, fără a le depăși însă, într-o sinteză memorabilă”4
Cicero era un inițiat în filosofie cu orizont epicurean sub mentoratul lui, Fedru, al academicului Philo din Larisa și al stoicului Diodor; în epistemologie el a rămas adept al tezelor probabilității și evitând certitudinile. Cea mai bună filosofie, postula Cicero, e cea care încurajează cercetarea critică. Teist fără a atinge exaltarea religioasă, are reflecții mai profunde la moartea fiicei sale sau în De republica.
De la Platon, pe care îl socotea cel mai mare filosof, preia dialogul ca modalitate oratorică, dar rămâne numai la funcția de colocuție a acestuia, valorificată în polemica cu adversarul și, mai mult decât atât, el își fundamentează în spirit platonic gândirea și strategiile elocinței. Cu Omul politic, își formulează dialectic ideile despre evoluția socială (continuată din Sofistul și din Statul) prin discursul politic, prin conceptul de politică și prin cel de lege atât de utile strălucitei sale cariere. Preocupările lui filosofice se derulează în doua secvențe: prima se referă la scrierea lucrărilor sale Republica și Legile (54-51 î.Hr.), iar cea de a doua secvență se rezumă la lucrurile sale din ultimii doi ani de viață.
Altfel decât în Gorgias, unde Socrate se declară împotriva retoricii când, în maniera sofiștilor, aceasta se sprijină pe virtuțile limbii în chip pragmatic doar spre a convinge, ori, nu totdeauna, în interesul adevărului, Cicero se folosește de retorică, prin farmecul discursului, în susținerea tezelor politice și a cauzelor nobile: el face din discursul retoric artă stilistică, nu literatură; artă a construcției ideatice, nu tautologie sofistică; știință a argumentației emoționale, nu dialogistică a cauzării. Discursurile lui Cicero au excelat în politică și în instanțe ca apărător, când cuvântul lui atârna greu și tocmai de aceea prefera să intervină ultimul, știindu-se copleșitor emotional. A rămas faimos, dar tocmai pe o cauză pierdută, cea a guvernatorului sicilian Gaius Verres.
Deși orator celebru încă din timpul vieții, Cicero a rămas posterității doar prin cele 58 de discursuri frecvent antologate, iar cele pierdute, după mărturiile contemporanilor și ale adversarilor săi, ar totaliza încă 48. Ca teoretician, eruditul Cicero cunoștea bine cele doua orientări retorice formal opuse din Grecia; asianismul și aticismul – cel dintâi, curent rafinat, emfatic, bogat în figuri de stil, se orienteză după spiritul oriental și se dezvoltă la Alexandria și Pergam, iar cel de al doilea, aticismul, este sobru, dar elegant chiar în lipsa figurilor de stil.
Retorica romană se remarcă nu doar prin Cicero, ci și prin Pompei, cu stilul lui grandios și maiestuos, prin Cezar – modelul grav și impetuos, prin Cato – tipul strălucitor și tonic, ca și prin pateticul necruțător Antonius. Retorica romană consemnează și unica femeie orator, Ortensia, care se remarcă printr-o pledoarie în scopul desființării impozitului pe bijuterii5. Cicero, însă, rămâne un orator greu de egalat, discursul său fiind atent elaborat și susținut de o personalitate impunătoare, sobră, cu un farmec captivant al elocuției – înclinații înnăscute, cum pretindea și Demostene oratorilor greci. „Unui orator trebuie să-i pretindem ascuțimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimare ca a unui poet, memoria juristconsultului, vocea tragedianului și gesturile unor actori celebri. De aceea nu se poate găsi nimic mai rar pe lume decât un orator desăvârșit”6 – adaugă și retorul roman, în tratatele sale de retorică ridicându-se mai sus de exigențele esențiale: a proba, a desfăta, a îndupleca. Această din urmă calitate a discursului se cere a fi cu atât mai persuasivă fiindcă îl are ca receptor pe judecătorul echidistant: „Nu e ușor să mânii pe judecător contra cuiva, dacă tu însuți vei părea că ești lent la mânie. Nu-l vei face să urască pe cineva, dacă nu te va vedea pe tine arzând de ură. Nu va fi adus la milă dacă tu nu vei arăta semmnele durerii tale prin vorbă, prin idei, prin modulația vocii, prin expresia feței, în fine, prin lacrimi”7
Cicero îmbină8 oratio cu ratio – condiția esențială a elocinței pe toată structura discursului său, nu de puține ori recurgând la strategiile maieuticii socratice. Teoreticianul cel mai autorizat al genului retoric, Cicero9 se arată a fi un metodist cu profunde cunoștințe de psihologie și capacitate de empatie, cu noțiuni de stilistică și bun logician. El știe că „…oratorul trebuie să găsească mai întâi ideile despre care are să vorbească; apoi, odată aflate, nu numai să le înșiruie, ci să le repartizeze și să le organizeze după greutate în mod judicious; după aceea să le îmbrace și să le împodobească prin mijloace de exprimare; în sfârșit, să le rostească cu demnitate și cu elegantă.”
Și în toate cele cinci părți ale retoricii (invențiunea, dispozițiunea, elocuțiunea, memoria și acțiunea), „oratorul trebuie să cunoască pulsul fiecărei categorii de oameni, al fiecărei vârste, al fiecărei clase sociale și să scruteze ideile și sentimentele celor în fața cărora pledează.”10 El va trebui să știe să spună lucrurile mărunte cu simplitate, pe cele obișnuite cu măsură și pe cele mari cu putere. Cu alte cuvinte, oratorul trebuie să știe să comunice, iar dacă arta lui este simultan elocuție și spectacol retoric, comunicarea unidirecțională prilejuiește adversarului, prin preopinență, contraopinența pe care e de droit să o poată anticipa în mare parte – este ceea ce face în principiu și dialogistica în comunicarea curentă.
Putem, prin urmare, să vorbim azi despre abandonul retoricii ca despre un triumf al comunicării de masă asupra formalismului specializat? Ori supraviețuirea acestora, în special în justiție și în politică, este un răspuns, iar diversificarea tipologică este un argument al evoluției lor în timp și în interesul comunicării. Iată, de pildă, o astfel de încercare tipologică asupra discursului în care se regăsesc și speciile artei literare11: după natura limbajului (discurs poetic, categorial, conceptual, cotidian); după materia scopului urmărit de autor (demonstrativ, deliberativ, juridic); în raport de public (nedeterminat, determinant, omogen, neomogen); după forma de exprimare (oral, citit, scris); după criteriul contactului cu publicul (direct, indirect); după intenția utilizatorului (persuasiv, seductiv, incitativ).
Discursul politic, cu retorica lui, a ajuns în contemporaneitate cu paradigma formei în raport de natura și obiectivele lui adăugate variabilelor psihologice, cognitive și sociale, precum și în funcție de context social, cultural, ideologic etc. Desigur, retorica pretinde un discurs special, elaborat, cu un public țintă bine delimitat, așa cum am văzut; comunicarea comună, după cum urmează, se construiește pe seama câtorva cerințe esențiale legate de mesaj, de cod, de actanții colocuției și de tot ce determină, în această triadă, calitatea comunicării înseși (paradigme sociale sau de organizare a societății și paradigme psihologice care privesc individul).
Sistemele de control social supervizează comunicarea și o conduc după ideologii ale conținuturilor și ale libertății de exprimare. Apoi, teoreticienii comunicării12 nu iau în calcul doar sistemele sociale și mijloacele lor specifice de comunicare, ci și datele esențiale ale comunicării, în genere. Desigur, se poate vorbi despre o lungă istorie a controversei; ori referential rămâne tot Platon (Republica) cu grija pentru formarea tinerilor, potențialii conducători ai societății viitoare – temă de lucru pentru cei responsabili cu sensurile culturii și ale educației. Dintotdeauna, deci și în epoca lui Cicero, socializarea se supune influențelor indirecte, perspectivele pe termen lung și cele pe termen scurt cunosc paradigmele factorilor de influență – relația stimul/răspuns vine din urmă cu flexiunile ei, cu așteptări sau cu respingeri pe seama principiului selectivității (percepție selectivă → reacție selectivă).
Un al doilea motiv, susțin aceleiași teorii ale comunicării de masă13, din care „teoriile influenței selective urmăresc îndeosebi influențele pe termen scurt”, e acela că ele s-au elaborat folosind metode specifice urmăririi efectelor imediate și nemediate. Socializarea, din perspectiva societății, își conduce membrii către un anumit nivel de conformare în interesul ordinii sociale și, cu toate că nu asigură calitățile comunicării, gândirea și rezolvarea de probleme caută să le dea conținut având în vedere individul ca structură de bază și modelarea lui prin pattern-uri (norme, roluri, structuri, sancțiuni, espectații etc.).
În plus, fiindcă atitudinile organizează percepțiile, în relațiile interindividuale ele se exprimă în interpretare, în evaluare, în consiliere, în comprehensiune și chestionare fără a prejudicia situația optimă de comunicare: celălalt nu trebuie să se simtă judecat, analizat, ghidat, manipulat sau hărțuit. Deci, orientarea nondirectivă, acceptarea necondiționată a celuilalt, empatia etc. Despărțirea de retorică devine tot mai tranșantă în societatea cucerită de comunicare,14 cea dintâi fiind nevoită să se retragă, profesionalizată, în departamental, iar cea de a doua să atingă consumerismul nu doar în comunicarea politică, ci și în comunicarea locală, mereu în căutare de identitate.
Începutul acestui mileniu aduce comunicarea în ipostaza industrială prin mass-media fără să o poată detașa de spațiul public și nevoile lui, adică „presa față în față cu comunicarea”. Bernard Miège scrie că: „În mod paradoxal, în vreme ce Jürgen Habermas15, prea atașat virtuților Aufklärung-ului (sau, altfel spus, ale exercițiului public al rațiunii) și puțin atent la contradicțiile Statului Providență, ajunsese să lase practic deoparte conceptul de spațiu public, care astăzi nu mai este pentru el decât o referință istorică, politologi sau sociologi ai comunicării au pus stăpânire pe acest concept și au încercat să-l reactiveze”,16 ori asta a impus acceptarea ideii că spațiul public, care a apărut ca prelungire a schimburilor economice, este un spațiu conflictual și să refuze recursul la teroria manipulatorie a mass-media – concepție pesimistă unilaterală a consumului, idee din volumul lui Habermas, Spațiul public. Lui Miège17 i se pare „mai pertinent” demersul lui Paul Beaud18 în sensul intelectualizării vieții private, autonomizarea socialului determinându-l pe fiecare să se regăsească în mediul social.
Pe acest fond, observăm seducția ori pervertirea personalităților, de preferință a universitarilor, a specialiștilor în comunicarea politică, a specialiștilor în științe politice, a consultanților din institutele de sondaje etc., în interesul dezvoltării marketingului politic, al observării efectelor televiziunii asupra vieții politice curente, sub tirania sondajelor etc., în sensul viziunii nefericite a reducerii vieții politice doar la lideri politici, comunicatori și jurnaliști dispuși să nu facă abstracție de politica editorială a televiziunii în solda căreia pledează. Comunicarea locală este mereu în căutarea identității; suporturile cele mai la îndemână folosite sunt în chip prioritar suportul scris (ziare interne, scrisori, ghiduri, broșuri, pliante), suportul vizual (panouri de informare, afișaj electronic predilect în locurile aglomerate) etc. Să nu uităm totuși că, pe de altă parte, strategiile de dezinformare se insinuează până și în cele mai credibile mijloace de informare sau cu atât mai mult acolo. Studiile care își propun observarea modalităților de dezinformare și de manipulare sunt, prin recul, și surse de promovare a acestora: Les vérités yougoslaves ne sont pas toutes bonnes à dire (Jacques Merlino – 1993); La Subversion (Roger Mucchielli – 1976); L’Intoxication (Pierre Nord – 1989); L’Art de manipuler (Pierre Raynaud – 1996); Le Viol des foules par la propaganda politique (Serge Tchakhotine – 1952); La Langue de bois (Françoise Thom – 1987) și să nu uităm de Vladimir Volkoff cu Le Montage (1982), cu Le Trétre(1983) și mai ales cu La Désinformation, arme de guerre (1986).
Aceste posibilități apar dincolo de contradicțiile și antinomiile din gândire în psihologia contemporană pe criterii de personalitate, pe prevalențele introversiunii sau ale extroversiunii, ale fericirii sau ale depresiei, ale colectivismului și ale individualismului, pe atitudinile bipolare etc. Toate acestea se regăsesc și în dialogistică.19 Dacă, de pildă, dintre neokantieni, Martin Buber identifica principiul dialogistic prin reducere la Eu-Tu, Franz Rosenzweig20 depășește intersubiectivitatea pe care nu o reduce doar la reciprocitate, ci la asimetria și tensiunea dialogistică, iar relația Eu-Tu nu înseamnă numai doua voci aflate în dialog și relațiile dintre ele, fiindcă ele circumscriu mulțimea vocilor dintr-o comunitate largă, din politică, din ideologie și din instituții sociale,21 după care a urmat modelul triadic al lui Karl Bühler22 Ego-Alter-Obiect, Odată cu obiectul, se realizează asocierea comunicării cu pragmatica (ramură a lingvisticii care studiază relația semn-interpretare); pragmatica, o retorică modernă, după considerentele lui Marcus Fabius Quintilianus (scientia vicendi et agendi) – acțiunii subscriindu-se nemijlocit scopuri, iar deicticele comunicării transferă limbajul în discurs23 cu datele spațio-temporalității și îl fac situație de act sau stare de fapt. Ori în această „stare de fapt”, Alex Mucchielli, aidoma lui Cicero, echivalează măiestria cu arta de a comunica24 pe seama condițiilor psihologice ale acesteia și pe seama entității modelatoare, respectiv pe corespondența dintre atitudine și intenție denumită de Émile Benveniste agent modelizator. Ca și în retorica lui Cicero, și în comunicarea de masă scopul (τέλος) este mobilul care antrenează colocuția; discursul de orice fel implică, deci, și componenta teleologică în accepția lui Christian Wolff.25 Pe de altă parte, Alex Mucchielli publică în colecția Science de la communication a editurii periziene Armand Colin trei lucrări importante: Les situation de la communication. Approche formelle (1991), La theorie des processus de la communication și Nouvelles methodes des etudes des communication (1998). O altă lucrare, Psychologie de la communication (1995), se traduce în limba română sub un titlu ușor stilizat, care face pe bună dreptate din știința comunicării măiestrie, tehnică și strategie, în definitiv artă, tot așa cum Cicero și retorii aticismului grec înțelegeau prin retorică arta de a vorbi frumos spre a convinge. Arta comunicării, în viziunea lui Alex Mucchielli constă în mizele fundamentale ale ei (de informare, de poziționare fața de celălalt, de mobilizare sau de influențare/seducție a celuilalt, miza relațională prin care comunicarea conduce relația umană de la esență la existență și, nu mai la urma, miza normativă sau de instituire/acceptare a unor norme minimale ale comunicării.
În comunicare, liderul (autocratic sau democratic) este animatorul care își pune amprenta pe discurs întocmai cu oratorul; diferența este că retorul adoptă impetuozitatea implicării finalizând doar când are convingerea că auditorul consensualizează cu mesajul, pe când „animatorul laisser-faire indică sarcina finală ce trebuie realizată apoi se retrage din acțiunea colectivă indiferent la ceea ce se petrece în grup.”26 Măiestria/arta de a comunica se situează între conjuncție și disjuncție; mediatorul nu trebuie să fie nici prizonierul unei logici dominante, dar nici prizonierul conflictului logic. Și dacă retorica se afirmă polarizant mai ales în monologism, deci unidirectional, arta comunicării este creativ dialogistică. Și una și cealaltă, însă, cu strategii diferite ale implicării celuilalt, dispun de strategii versatile, în măsură să ascundă, la nevoie, destulă ipocrizie.

 

 

Note
1 Cicero(Marcus Tullius; Opere alese, vol.II, Ed. Univers, Buc.,1973, p. 23
2 Mai puțină retorică, mai multă informație
3 Langue, discours, société, ediție de Iulia Kristeva, 1975
4 Gh. Vlăduțescu, prefață la Paradoxa stoicorum/ Paradoxurile stoicilor, Ed. Saeculum vizual, Buc.2011, p.5
5 Cicero; Arta oratoriei, Ed. Saeculum vizual, ed.bilingvă, studiu introductiv, note și indice de Traian Diaconescu, Buc. 2007, p.8.
6 De oratore I, XXVIII.
7 De oratore, II, 45.
8 Arta oratoriei, p.17
9 De oratore, în Opere alese, II, p. 54
10 De oratore, LII., op. cit. p. 65.
11 Al. Țiclea, Retorica, Ed.Univers Juridic (ed. a II-a), Buc., 2010
12 Melvin L. DeFleur & Sandra Ball-Rokeach; Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iași, 1999
13 Idem, p.207.
14 Bernard Miège; Societatea cucerită de comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2000.
15 Vezi și Andrei Marga, Cunoaștere și comunicare, Ed. Politică, Buc., 1983
16 Op. cit., p.66
17 Op. cit., p. 67
18 La Société de connivence (Médias, médiations et closses sociales), Paris, 1984
19 Ivana Markova; Dialogistica și reprezentările sociale, Ed Polirom, Iași, 2004
20 Rosenzweig, Fr.; Foi et Savoir, Paris, 2001
21 Ivana Markova, op. cit p.128.
22 Sprachteorie, Jena/Stuttgart, 1934
23 Benveniste, Em.; Langue, discours, société, Paris, 1975
24 Ed. Polirom, Iași, 2005
25 Philosophia rationalis sive logica, 1728.
26 Arta de a comunica, Ed. Polirom, Iași, 2005, p.90