Autor al unor studii fundamentale privind viața și opera lui Marin Preda, criticul și istoricul literar Stan V. Cristea rămâne preocupat constant și de opera și viața lui Mihai Eminescu, căruia în 2004 îi consacră o amplă investigație referitoare la prezența acestuia pe meleagurile teleormănene, Eminescu și Teleormanul, carte pe care a reeditat-o apoi în mai multe rânduri, adăugând mereu noi informații pe care le comentează cu aplomb. În paralel comentează cu promptitudine numeroase cărți de studii eminesciene, interesat fiind de modul în care marele poet este înțeles și cunoscut azi.
În general, investigațiile critice în opera lui Mihai Eminescu sunt, de-a lungul vremii, copleșitor de multe. „De se va putea vreodată să fie strânse la un loc toate cărțile cuprinzând scrierile lui Eminescu dimpreună cu toate cărțile ce i-au fost consacrate – scrie Stan V. Cristea în deschiderea noului său volum de comentarii eminescologice, Eminescu. Reflectări în imaginarul actualității (Editura Aius, Craiova, 2024) – deși această înfăptuire ar trece mai degrabă ca o utopie, de vreme ce nu s-a întocmit încă acea bibliografie care să cuprindă toate aceste cărți – se va putea vedea, cu adevărat, câtă dreptate a avut Constantin Noica, atunci când l-a numit «omul deplin al culturii românești», sintagmă pe care o preluase de la Iorga (la marele istoric, formula era: «expresia integrală a sufletului românesc»), dar pe care a impus-o definitiv în conștiința românească”. (În paranteză fie spus, la marea bibliografie Eminescu se lucrează și ea poate fi găsită, în forma el parțială, deocamdată, pe Google, adusă aproape la zi). Comentariile lui Stan V. Cristea din acest volum se restrâng, selectiv, la câteva dintre studiile relativ recente, în care caută a-l identifica pe Eminescu în asumarea sau respingerea lui în anii care au trecut de la momentul ‚89 încoace, acesta reprezentând o bornă de cotitură în abordarea marelui scriitor: „oprindu-ne numai la perioada de după 1989 – anul Centenarului morții lui Eminescu, marcate într-o manieră amplă, cum nu va mai avea să se întâmple ulterior, deși în anul 2000, «Anul Eminescu», când s-au împlinit 150 de ani de la nașterea sa, o astfel de deschidere n-a lipsit – trebuie să spunem că exegeza eminesciană a căpătat o dimensiune deosebită, deși centenarul a căzut mai ales pe chestiunea morții, iar cărțile apărute în acest răstimp, multe dintre ele la origine teze de doctorat, susținute de tineri care au venit cu viziuni înnoitoare privind evaluarea operei eminesciene și a eminescianismului, fac dovada că Eminescu n-a încetat de a se afla în centralitatea canonului literar românesc, și așa va rămâne mult timp de acum Înainte”. Modul de a fixa critic această centralitate, este urmărit în volume diferite, începând cu acela al corespondenței cu Veronica Micle, îngrijit și pus în circulație de Christina Zarifopol-Illias în 2000. Se revelează aici, zice Stan V. Cristea, „un Eminescu îndrăgostit, dar aproape strivit de boală și de muncă, și o Veronică îndrăgostită și ea, dar strivită de griji”. Un alt Eminescu este descoperit în cartea lui Nicolae Georgescu, Politică și poezie (2021), în care criticul scoate la lumină „aspecte controversate” din biografia poetului, bazat pe „informații certe ori pe asocieri firești între fapte reale” și „ipoteze a căror confirmare ar putea să vină în viitor”.
Ample comentarii face asupra cărții lui Zenovie Cârlugea, Eminescu – Dicționar monografic. Oameni din viața lui (2019); asupra contribuției, în numeroasele volume dedicate cercetării operei și vieții lui Eminescu, de către craioveanu Tudor Nedelcea, mai ales în studierea contactelor poetului cu Oltenia.
O preocupare aparte dovedește pentru publicistica eminesciană, pornind de la studiile lui Cassian Maria Spiridon, Eminescu, ziarist politic, trecând prin cercetările lui N. Georgescu, Ziarul Timpul acuzat în Parlament (2023), sau cel al lui Iulian Bitoleanu, Eminescu, jurnalitul cultural complet (2019), dar și sinteza lui Săluc Horvat, Sub semnul lui Eminescu (2019). Cât privește opera literară, dezbaterea are în vedere contribuțiile lui Theodor Codreanu din numeroasele sale volume de studii, editate începând cu 1984 și până în prezent, cu o consecvență în totul remarcabilă. În privința vieții, se oprește asupra contribuțiilor lui Dan Toma Dulciu, Mihai Eminescu, nevropatii atipice. Aspecte de patologie informațională (2018), care concluziona: „Să-l fi dus cineva pe Eminescu la țară, în liniște, în singurătate; să fi umblat pe poteci de cotituri; să fi ascultat el glasul vechilor păduri și șoapta pâraielor; să mai fi admirat luna oglindindu-se în ape, în loc să-l fi ținut între morții-vii în casa din strada Plantelor, atunci Meșterul ar fi fost și astăzi printre noi”.
Toate comentariile exegetice ale lui Stan V. Cristea pun în evidență necesitatea angajării unor întreprinderi majore din partea forurilor naționale pentru cunoașterea mai profundă și mai adevărată a operei eminesciene, cu o deschidere reală spre cunoașterea și impunerea lui în universalitate. În acest sens subscrie opiniilor unuia dintre criticii pe care îi evaluează în volum, reținând: „Dacă, să zicem, douăzeci de edituri din România ar tipări în fiecare an, într-o limbă de circulație mondială, doar câte o carte fundamentală pentru cultura națională, pe care s-o trimită tuturor marilor universități din lume, tuturor marilor biblioteci de pretutindeni (cheltuielile pentru așa ceva sunt neînsemnate în raport cu ce se cheltuiește pentru propaganda în străinătate a reușitelor din alte domenii de activitate), într-un an, acele biblioteci ar avea un raft cu douăzeci de titluri importante despre cultura și istoria României, prin care lumea ne-ar purea cunoaște realmente. Închipuiți-vă că acel program s-ar extinde pe durata a numai zece ani. Am avea în acele biblioteci câte două sute de volume care ar reflecta adevărata dimensiune a națiunii noastre. Nu ar fi prea mult dar, în orice caz, ar fi incomparabil mai mult decât se face în prezent. Institutul Cultural Român și-ar justifica astfel, întru totul, ființarea. În acest proiect, nu grandios cât pragmatic, opera lui Eminescu trebuie să fie axul spiritual de susținere a modernității noastre”.
Studiile lui Stan V. Cristea pun în lumină personalitatea complexă a lui Mihai Eminescu, văzută și înțeleasă prin aprofundarea exegezei operei și vieții acestuia. Sunt contribuții analitice, dar și polemice, în această întâlnire de gradul trei, ca să folosesc această expresie devenită uzuală, reflexii și aprecieri interpretative necesare, cu probitate, de fapt, evaluare pertinentă a receptării în actualitate a marelui scriitor, Eminescu.