Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Combatantul Ion Lungu (I)

Împărțind frățește resortul de critică și istorie literară cu Ion Oarcăsu, într-un tandem devenit notoriu la vremea aceea, nu numai în Cluj, Ion Lungu se specializase în comentarea cărților de proză. Era o autoritate pe bună dreptate. Pasionat de lectură, venea în redacție și sub impresia celor citite acasă își povestea cronica înainte de a o fi scis. Așa s-a întâmplat, bunăoară, cu proaspăt apărutul roman al lui Lăncrănjan, Cordovanii. Vreo două săptămâni, cât a durat lectura celor trei volume, destul de groase, ale romanului, ne-a povestit entuziasmat toate întâmplările din carte, elogiind curajul autorului. În fine, a scris cronica și ce să vezi? În loc de elogii, trei sferturi din text erau obiecții. Când Oarcăsu i-a reproșat schimbarea de atitudine, el a ripostat cu seninătate: – Cineva trebuia să i le spună și astea. Lăudători sunt destui…
De altfel se și ambala ușor în discursuri pe diferite teme, perorând cu vocea lui groasă și monotonă, până când, pe rând ieșeam din birou, lăsându-l să continue până ce-și dădea seama că nu mai avea ascultători. Lipsit total de umor, cădea ușor victimă provocărilor lui Vasile Grunea care, trăgând veșnic din țigară și plimbându-se de acolo până acolo pe coridoarele redacției sau prin birourile noastre, el neavând treabă decât la tipografie, în calitatea de secretar de redacție ce supraveghea imprimarea la timp a numerelor revistei, intra la noi – eram cinci în același birou – și dacă îl vedea pe Lungu aplecat peste vreun manuscris, îl zgândărea cu te miri ce prostie. – Ați auzit, arunca el o vorbă, ăștia (nu se știa niciodată care era acei ăștia) susțin că Avram Iancu era jidan, pentru că toți îi ziceau în particular: Iancălă?! Ca lovit de trăsnet, Lungu se ridica și protesta cu maximă indignare. – Niște imbecili! Cum pot să susțină o asemenea tâmpenie, când… Și începea să combată pe tema identității moțești a marelui erou național. Era de-ajuns ca discursul să nu se oprească nici după cinci, nici după zece, nici după douăzeci de minute. Între timp, Vasile Grunea își aprindea o nouă țigară și ieșea binișor din încăpere lăsându-ne pe noi victime ale indignării lui Lungu, până ce Negoiță Irimie sau eu ne ducea să-l căutăm pe Tata (cum îl alintam pe Grunea): – Dacă l-ai pornit, hai acum de-l operește. Grunea venea liniștit, se prefăcea că-l ascută vreun minut, după care zicea: – Vezi că te cheamă Dumitru Mircea. Trezit la realitate, Lungu se executa numaidecât. Firește, Mircea habar n-avea de vreo asemenea solicitare, așa că Lungu se întorcea indignat și, negăsindu-l pe Grunea în birou, se așeza la masa lui de lucru bombănind împotriva măgarului, dar se apuca să citească în liniște manuscrisul de pe birou. Altădată, tot așa îi zicea: – E unul la Constanța care semnează în „Tomis” cu numele tău: Ion Lungu. Sau: –E adevărat că Gura Honț (localitatea în care se născuse Ion Lungu) s-a numit mai întâi Gura Clonț?! Etc. etc. Și, de fiecare dată, lipsit de umor, Ion Lungu începea câte un discurs inflamat, până ce totul se termina cu rechemarea lui Grunea pentru a-l potoli în vreun fel.
Pe vremea când scria la romanul Regele pălăriilor, ne-am dus, o echipă de tribuniști, într-o frumoasă zi de iarnă, la o șezătoare literară la Zalău. La Căminul cultural am fost întâmpinați cu tradiționala palincă de Sălaj, înainte de a ne urca la prezidiu. Sala arhiplină. Fiecare din noi am citit câte ceva, anunțate fiind pentru la urmă discuții cu publicul. Ion Lungu a zis că el vrea să încheie șezătoarea cu lectura unui fragment umoristic din romanul la care lucra. Când i-a venit rândul, orele erau de-acum înaintate, așa că i s-a cerut să fie scurt. A promis, numai că pălinca lucrase binișor între timp, așa că Lugu a început să citească și nu se mai putea opri, deși Dumitru Mircea îl tot trăgea de mânecă. Efectul a fost dezastruos. Publicul plictisit, mai ales că nu înțelegea mare lucru din capitolul pe care îl citea Lungu, a început să iasă, cu toată discreția dar sistematic, din sală, pornind de la ultimele rânduri, așa că până la urmă au rămas la discuții abia vreo zece ascultători care nu ieșiseră din sală de rușine, fiindcă se aflaseră în primele rânduri. Ca să dreagă busuiocul, directorul Căminului a propus să purtăm discuțiile la el în birou, într-un cadru mai intim, unde se aduseseră între timp și niște platouri cu slănină, cârnaț, jumări și toate celelalte. Cu paharul de pălincă în mână, Ion Lugu a întrebat, cu adresare generală: – Așa-i că ați priceput dedesubturile întâmplărilor cu Zed Merdin (eroul romanului său)?…
Altădată, după o șezătoare la Bistrița, Ion Lungu nu s-a întors împreună cu noi, rămânând să-și rezolve niște probleme personale. Când, după două zile de rezolvări de probleme, s-a urcat în tren (O cursă locală care făcea naveta Bistrița-Cluj și retur), l-a podidit somnul așa că și-a înfipt biletul de tren în panglica pălăriei, pentru ca atunci când va veni controlorul să nu-l trezească, ci să ia biletul, pur și simplu, de-acolo, să-l perforeze. Legănat de zdruncinăturile vagonului, Lugu a adormit buștean. Când, după o vreme, controlorul l-a zgâlțâit cerându-i biletul, el s-a burzuluit mahmur: – Apoi, nu vezi că e în pălărie?! Controlorul însă a clătinat din cap. – Nu e valabil. – Cum nu e valabil? – Așa bine. E de la Bistrița la Cluj. – Apoi vezi că e în regulă? – Nu e în regulă pentru că noi mergem de la Cluj la Bistrița… Lungu dormise în tren vreo cinci ore în vagonul tras pe linia din depou.
Sunt întâmplări hazlii. Dar Ion Lungu era un om de bună probitate profesională, cu o cultură, mai ales istorică, bine asimilată. A și scris o carte de tot interesul despre Școala Ardeleană (Școala Ardeleană. Mișcare ideologică națională iluministă, 1978). Ca să nu mai vorbesc de articolele sale polemice, din paginile „Tribunei”, care au stârnit, nu odată, discuții polemice găzduite de revistele bucureștene. Și, mai mult, a scris un roman care la vremea aceea a fost trecut sub tăcere dar care era, într-adevăr, cu multe trimiteri critice la orânduirea socială de la noi de atunci.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg