Există similitudini structurale mentale între monarhia papală absolutistă și președenția constituțională „democratică” actuală. În urmă cu aproximativ o mie de ani au început să se dea lupte înverșunate pentru putere între papă și împărat, cei doi exponenți ai puterilor de atunci. Papa reprezenta puterea simbolică, spirituală, legitimată de drept divin, iar împăratul puterea seculară politică și militară, legitimată prin forța militară brută. În Bizanț s-a ajuns, cu timpul, la o relativă supremație a puterii împăratului în raport cu patriarhul, la situarea bisericii sub stat, formulă numită ulterior cezaro-papism, dar cei de atunci numeau colaborarea împărat – patriarh „symphonia”, adică formula ideală în care cei doi ar enunța aceleași principii cu două voci diferite, dezirabil armonioase. Consacrarea heraldică a formulei duale a puterii în stat a devenit în Bizanț vulturul cu două capete, împăratul și patriarhul, reprezentare simbolică perpetuată prin împărații habsburgi și țarii ruși, până în zilele noastre. În Occident în schimb, s-a impus supremația papei de la Roma asupra împăratului, biserica a ajuns situată deasupra statului, formulă numită papo-cezarism, o construcție demantelată abia în urma Reformei și a Războiului de treizeci de ani (1618-1648). După aceea s-a ajuns ca în Germania protestantă de exemplu, spre deosebire de Viena catolică, vulturul heraldic să aibă un singur cap, simbolul puterii politico-militariste și atât.
Pentru Occident putem lua ca punct de plecare pontificatul Papei Grigore al VII-lea (1073-1085), cel care a purtat o luptă aprigă pentru supremație cu împăratul Germaniei Henric al IV-lea (1050-1106). Totul a plecat de la așa-numitul „conflict de investitură”, de la soluționarea chestiunii: cine are dreptul să numească episcopi, papa sau împăratul? În statele papale, rolul monarhului era deținut de papă și acolo, se subînțelege, numirile episcopilor erau făcute de către papă. Dar în celelalte state ale Europei a prins cutuma ca numirile în teritorile lor să fie făcute de către regi sau împărați, sau măcar cu concursul acestora. Pe de o parte, acești episcopi numiți de puterea laică se sustrăgeau autorității papale când aceasta nu le convenea, iar pe de altă parte, cum numirile se făceau contra unei sume mari de bani, papalitatea era lipsită de o sursă importantă de venituri. A fost misiunea istorică a Papei Grigore al VII-lea ca să tranșeze chestiunea. Canoanele bisericești și paradigma mentală politică a vremurilor medievale erau de partea lui. Fiindcă doar el, Papa, era urmașul Sfântului Petru și locțiitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Persoana lui era consacrată ca având un caracter sacru și universal, ca și religia creștină, în timp ce persoanele regilor și ale împăraților nu aveau aceste caracteristici, limitați fiind tocmai de popoarele diferite pe care le reprezentau politic, prin urmare aceștia trebuiau să se supună papei.
Sciziunile între cele două puteri supreme, papă și împărat, îmbrăcau adesea forme violente, confruntări militare. Papa avea și el la dispoziție o armată, formată de regulă din mercenari, dar armatele papei puteau fi învinse pe câmpurile de luptă de către armatele puterilor seculare. În schimb, papa avea o armă invincibilă și invizibilă, cu care prin șantaj putea dobândi instantaneu superioritate politică asupra adversarilor, anume avea puterea de a refuza acordarea Sfântei Cuminecături și de a excomunica din Biserică pe adversarii săi. În mentalul comun de atunci, omul nu se putea mântui în afara Bisericii (nulla salus extra ecclesiam), deci dacă era excomunicat omul pierdea cel mai prețios lucru, ceva mai important chiar decât viața sa de aici de pe pământ, anume viața viitoare și veșnică. Experiența istorică a arătat că, până la urmă, regii și împărații au cedat șantajului papal al amenințării cu interzicerea Sf. Cuminecături și cu excomunicarea. Puterea simbolică a bătut puterea militară, ideea metafizică a nemuririi sufletului în strictă dependență de Biserică a învins forța fizică brută a armatelor.
A mai existat apoi și o forță mentală centripetă, care a favorizat și fortificat agregarea soocietăților, puterea și unitatea Bisericii – și această forță a fost ideea existenței unui dușman extern comun al Bisericii Universale și al puterii politice a statelor, al regilor și împăraților, anume Islamul. Mai întâi au fost Cruciadele din secolele XI – XIII. Conștiința de sine a Europei ca o sumă de popoare creștine a apărut în timpul Cruciadelor: noi suntem creștini și europeni fiindcă avem de luptat cu păgânii, pentru eliberarea locurilor sfinte. Apoi, după arabi, în Orient au venit Otomanii. Bătăliile cu islamiștii arabi sau turci, conștiința unui dușman extern comun al Creștinătății care a ținut Biserica unită, satanizarea Islamului și mentalitatea islamofobă au durat cu aproximație o jumătate de mileniu, de la prima Cruciadă și până la Bătălia navală de la Lepanto (1571), când coaliția statelor catolice a câștigat o victorie decisivă asupra Imperiului Otoman. După dispariția pericolului extern al Imperiului Otoman, Biserica apuseană și-a pierdut autoritatea, s-a dezbinat întru sine, și-a pierdut „universalitatea” și s-a fragmentat în catolici și protestanți. Europa s-a scindat grav și a generat Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), un război religios, pentru hegemonie în Europa, între țările catolice și cele protestante. Pretenției de dominație unipolară a Bisericii catolice i s-au pus capăt prin Pacea de la Westfalia (1648), care privea confesiunea catolică și pe cea protestantă ca pe două religii cu îndreptățire egală. Se constituie așadar o lume confesional-politică bipolară.
În prezent SUA și președintele lor, oricare ar fi el, se află în situația unei papalități în declin. De ce dispune un papă-președinte al SUA? În primul rând, structura mentală abstractă este aceeași ca în Evul Mediu, pe partea lui întunecată și irațională. Președintele SUA se crede un stăpân la fel de „universal” ca și papa. După căderea comunismului și dispariția lumii bipolare SUA / URSS, el pretinde că i se cuvine, ca un lucru de la sine înțeles, hegemonia asupra lumii întregi. El deține un mare număr de „state papale”, adică țări pretinse independente și suverane, membre ale unei alianțe militare sau nu, pe care președintele SUA le conduce prin intermediari, în care el își instalează, prin manipularea gloatelor de băștinași, pe proprii săi „cardinali” și „episcopi”, cu titlul de președinți de țară, de șefi de guverne și de servicii secrete. Toți niște marionete. Le vinde apoi supușilor „indulgențe”, sub forma promisiunilor că îi va ierta de păcate și îi va apăra de dușmani reali sau imaginari, luându-le în schimb taxe de protecție, de regulă camuflate sub forma vânzării la prețuri exorbitante a unor armamente învechite. Le dă sau nu „sfânta cuminecătură”, sub forma accesului la unele realizări tehnice înaintate. Pentru îndreptarea păcătoșilor, dă „canoane” sub forma sancțiunilor economice. Crează alianțe militare, „parteneriate strategice” și „coaliții”, mai mult prin amenințare și șantaj, în numele cărora cheamă la cruciade împotriva păgânilor care nu cred în evanghelia globalizării, din țări islamice, din Răsăritul Europei sau din Asia. Administrează țărilor supuse „sfintele taine” ale liberalismului și privatizării, ca să le poată jefui mai ușor de resurse. Pronunță „excomunicarea”, materializată în destabilizare politică, invazii, războaie și distrugerea unor țări întegi. Spre deosebire de papă, care se consideră pe sine un simplu locțiitor al Fiului lui Dumnezeu pe pământ (Vicarius Filii Dei), președintele SUA se consideră chiar mai mult decât atât, mai presus chiar, el preia atribuțiile lui Dumnezeu Însuși, el decide ce popor merită să trăiască sau nu, între ce frontiere și în ce fel de regim politic. De data asta e invers față de Evul Mediu, forța brută a armelor prevelează asupra puterii simbolice, întrucât omenirea nu mai are o idee-forță de ordin metafizic referitoare la mântuirea sufletului.
La fel ca și Papa, președintele SUA este „infailibil”, în sensul că el stabilește criterile absolute pentru bine și rău, în baza cărora tot el stabilește care țări se află de „partea bună” sau de „partea greșită” a istoriei, care țări au regimuri democratice și care autocrate, după care susține că lupta finală, apocaliptică între Bine și Rău se va da între democrație și autocrație. Tot de caracterul său infailibil ține și comunicarea mediatică. Orice minciună, insinuare sau alegație dubioasă emisă de către vaticanul prezidențial din Casa Albă sunt considerate adevăruri necondiționate, care nu mai au nevoie de nici o verificare, după cum orice enunț emis de către adeversari este repede taxat, tot fără o minimă verificare, ca propagandă a ereticilor autocrați. Argumentarea este înlocuită cu etichetarea, stabilirea adevărului cu acreditarea sau discreditarea sursei. În ceața din mintea papei-prezident, prin „democrații” el înțelege țările care se supun lui și își cedează pe nimic resursele și suveranitatea față de autocrația din SUA, iar prin „autocrații” țările care se opun globalismului și unei lumi unipolare, care vor să își păstreze democratic resursele și sectoarele strategice ale economiei naționale sub controlul statului propriu, Rusia sau China de exemplu. De la punctul acestui refuz încolo va începe „execuția în efigie”, adică linșajul mediatic, de fapt pregătirea mediatică a războiului prin satanizarea unor lideri și a unor întregi popoare și civilizații. Se pun în practică metodele medievale ale islamofobiei și iudeofobiei, generând noi fobii la fel de iraționale, periculoase și criminale, anume rusofobia sau sinofobia. În privința rusofobiei, ne aflăm cam acolo unde se afla lumea europeană cu antisemitismul în prima jumătate a secolului XX. Finalul nu poate fi altul decât un război, așa cum a fost Războiul de Treizeci de Ani, care a pus capăt pretențiilor dictatoriale, hegemonico-unipolare ale papalității. Noul război, a căruie primejdie se arată la orizont, s-a putea să nu aibă nevoie să dureze treizeci de ani, poate să dureze numai treizeci de minute. Ar ar fi un război incomparabil mai distructiv pentru întreaga umanitate.