Consiliul
Județean Cluj
Eminescu în „obsedantele decenii“ (II)
Una dintre tezele favorite ale criticii proletcultiste, aceea a ideilor greșite, și chiar nocive, promovate de Eminescu sub înrâurirea filozofiei germane și, mai apoi, a Junimii, a fost reluată, amplificată și dusă la cele din urmă consecințe în ultimul deceniu al regimului comunist, în momentul apariției la Editura Academiei a volumului al IX-lea din seria de Opere (inaugurată de Perpessicius), consacrat publicisticii dintre 1870 și 1877 (1980). Volumul în cauză conținea și câteva texte cu observații asupra populației evreiești din Țările Române, tot așa cum reproducea și altele, preapline de considerații nu dintre cele mai măgulitoare despre români. însă nu am știință ca acestea din urmă să fi provocat reacții de nemulțumire, precum s-a întâmplat cu acelea cuprinzând aprecieri asupra populației evreiești.
În principal, două voci au protestat atunci împotriva apariției volumului, deranjate și de prezența în cuprins a anumitor articole, ca și de prea sumarele explicații furnizate asupră-le în aparatul critic: prima îi aparținea unui fruntaș al criticii proletcultiste, devenit între timp exeget al ideologiilor culturale și literare din ultimul veac, anume Z. Ornea1; cealaltă era a președintelui Comunităților Evreiești din România, rabinul șef al cultului mozaic Moses Rosen. Prin comentarii în presa culturală, dar mai cu seamă prin scrisori oficiale trimise Academiei și organelor centrale de partid și de stat, ambele solicitau, voalat ori fățiș, retragerea de pe piață a volumului și interzicerea publicării pe viitor a textelor cu observații socotite inacceptabile despre evrei2. Se cerea, cu alte cuvinte, cenzurarea publicisticii eminesciene (echivalată, sub raportul interesului, cu poeziile pornografice din manuscrise), care urma să fie înfățișată publicului din zilele noastre doar într-o versiune epurată de accentele și aluziile socotite antisemite și xenofobe3.
Chestiunea merită ceva mai mult decât o simplă clipă de atenție, cu atât mai mult cu cât ea a depășit, în timp, limitele stricte ale „cazului Eminescu“, ajungând să pună în cauză și să afecteze statutul public al câtorva mari intelectuali români, cărora li se refuză și azi accesul la cuvenitele onoruri postume, inclusiv la editarea integrală a propriilor scrieri, pe motiv că ar fi fost simpatizanți ori propagandiști legionari (Mircea Eliade, Emil Cioran, Petru Caraman) sau, și mai rău, „criminali de război“ (Mircea Vulcănescu). Nu am crezut și nu cred că interdicțiile, de orice natură, ar putea conduce la rezolvarea neînțelegerilor; le pot, eventual, ascunde o vreme, răstimp în care acestea capătă amploare și amenință să alimenteze, cum s-a și întâmplat, atitudini de un radicalism extrem. Pe de altă parte, a alcătui ediții de scrieri „complete“ omițând cuvintele, propozițiile sau pasajele inconvenabile la un moment dat înseamnă a face cu bună știință deservicii și autorilor respectivi, deformați prin omisiune, și cititorului contemporan, care primește o imagine falsă asupră-le. Mai mult, o asemenea operațiune procustiană echivalează cu a da frâu liber aberantei idei, de care nu ne dezbărăm defel, că protagoniștii trecutului cultural trebuie cântăriți și apreciați neapărat și exclusiv cu măsurile noastre și, la o adică, „ajutați“ să împărtășească nesmintit convingerile și idealurile noastre politice, sociale, morale și artistice. Majoritatea „reconsiderărilor“ critice din ultimele decenii, al căror principal efect a fost măcelărirea istoriei și a culturii române – nevoite să suporte testele diverselor grile cu care ne-a „binecuvântat“ contemporaneitatea, inclusiv acela al „corectitudinii politice“ (care a înlocuit lista interdicțiilor comuniste cu o alta, parcă mai decentă, dar – de fapt – la fel de cuprinzătoare și de constrângătoare), s-a întemeiat pe această ignorare premeditată a circumstanțelor istorice, sinonimă cu tratarea trecutului drept un copil vitreg și nu tocmai bine educat al prezentului. Eminescu și, apoi, alte spirite creatoare, s-au pomenit astfel schimonosite (tocmai de cei care ar fi trebuit să ia aminte la experiența lor intelectuală și sufletească), pentru că nu avuseseră „norocul“ de a fi alcătuite după chipul și asemănarea noastră. N-avem decât să împărtășim convingeri diferite până la opoziție de ale lor, putem, la o adică, să le și „certăm“ (cu argumente) pentru lipsa de rigoare a raționamentelor, pentru abaterile de la propriile exigențe, pentru neîmplinirile artistice ori pentru prea omeneștile slăbiciuni cărora nu au avut tăria să li se împotrivească; însă nimic nu ne dă dreptul să intrăm cu bocancii murdari de colburile prejudecăților și idiosincrasiilor clipei de față în operele lor și să decidem, cu de la noi putere, care pagini merită arătate contemporanilor și urmașilor și care trebuie șterse literalmente de pe fața pământului. În numele mult trâmbițatei nevoi de adevăr și al toleranței (pentru că, nu-i așa?, toate campaniile, inclusiv acelea defăimătoare, de nu cumva criminale de-a dreptul, se poartă neapărat în numele celor mai `nalte și nobile principii), suntem gata să ne mistificăm fără pic de ezitare trecutul și să devenim mai intoleranți decât temuții inchizitori ai evilor de mijloc.
Desfigurarea profilului intelectual al înaintașilor după măsura confortabilelor noastre prejudecăți și epurarea creațiilor acestora de toate gândurile și idealurile ce le-au animat gesturile publice și scrierile de taină reprezintă manifestarea superlativă a ceea ce s-a numit critică de direcție. Ea a fost și continuă să fie considerată un drept al criticului de a interveni în materia asupra căreia se apleacă, de a selecta din cuprinsul ei numai ideile și faptele socotite în acord cu propriile convingeri și, mergând mai departe, de a pretinde creațiilor culturale viitoare să se înscrie neapărat în linia acestora. În loc să încerce a identifica și descrie principalele linii de forță ale epocii în discuție, precum și modul de raportare a personalităților creatoare la ele, criticul le alege cu penseta doar pe acelea care-i convin ideologic și artistic, condamnându-le pe toate celelalte ca eronate, false și, deci, nocive, ba chiar străduindu-se să le elimine definitiv din istorie. Pentru că, să băgăm de seamă, ce vrea să însemne tratarea preferențială a temelor și ideilor considerate pozitive, progresiste, fertile, dublată de bagatelizarea ori ignorarea acelora contrare (chiar dacă au avut parte de o largă circulație), precum și editarea cenzurată a textelor trecutului, dacă nu o încercare de a impune imaginea unui trecut fictiv, nu doar diferit, ci adeseori la antipodul aceluia consemnat în scrieri, documente de arhivă și memorialistică? Critica zisă de direcție nu a fost niciodată o oglindă cât de cât fidelă a culturii și literaturii dintr-o perioadă istorică dată. Ea a fost, în schimb, o oglindă de maximă fidelitate a celor care au practicat-o. Maiorescu, bunăoară, a făcut critică de direcție, ambiționând să imprime un anume curs literaturii și culturii din vremea sa. Operație doar parțial reușită, căci s-a izbit de rezistența creației vii, ceea ce l-a obligat de atâtea ori să bată în retragere, atenuându-și câteodată fățiș pretențiile. Ibrăileanu din perioada Vieții românești a practicat, la rându-i, critica de direcție cu rezultate asemănătoare. Iar Lovinescu și-a făcut un program din orientarea scrisului literar românesc în direcția modernismului european, tratând cu neascunsă reticență scrierile ieșite dintr-o înțelegere „tradițională“ a actului creator. În imensa majoritate a cazurilor, creația s-a dovedit nepăsătoare față de ambițiile criticilor de a-i îndruma, de a-i orienta devenirea. Și-a urmat neabătută propriile dispoziții lăuntrice, coincidente uneori cu dorințele comentatorilor de pe margine, însă de obicei mult străine de ele. Singurele direcții fertile dintr-o cultură, inclusiv dintr-a noastră, au fost și sunt acelea trasate și urmate de creatorii înșiși. Astăzi, când „pierderile colaterale“ ale pretenției de a direcționa mersul literaturii după capriciul vreunui critic, fie acela cât de înzestrat, sunt tot mai evidente, născând până și în spiritele predate fără condiții unei astfel de ambiții un sâmbure de scepticism, critica de direcție pare a-și fi pierdut fascinația de altădată. Ceea ce nu vrea să spună că vechile reflexe nu continuă să-și facă simțită prezența, fie și în forme aparent inocente. Le regăsim, de exemplu, în superbia atâtor critici de a atribui propriiilor judecăți de valoare greutatea adevărurilor definitive și, se înțelege, în contestarea acestei rarisime însușiri tuturor judecăților formulate de confrați. Oricât de fermă ori de șovăielnică, oricât de expresiv sau de sec exprimată, oricât de luxuriant ori de sumar argumentată, judecata de valoare reprezintă, în ultimă analiză, un punct de vedere, relativ cum toate manifestările eminamente subiective. A o pune în discuție, a o susține sau a o combate argumentat, a furniza o alta mai temeinic sprijinită pe dovezi ale minții și ale gustului nu sunt testimonii ale ambiției criticului de a fi neapărat în centrul atenției publice prin contrarierea obișnuințelor, ci semnele clare ale faptului că acțiunea critică e vie, funcțională, în marginile propriilor criterii de difiniție.
În sinuoasa istorie a criticii românești, deceniile de dominație a opticii proletcultiste au funcționat aidoma hârtiei de turnesol pentru substanțele chimice. Ele au avut darul de a scoate la suprafață și a hrăni pe săturate mai toate pericolele ce tulbură buna funcționare a actului critic ori de câte ori sunt desconsiderate condițiile de bază ale existenței acestuia. Nesocotirea primatului esteticului în judecata de valoare prin ridicarea ideologiei la rang de măsură supremă, refuzul principial al valorilor ce contravin unei asemenea grile de lectură, cultivarea iluziei că acțiunea critică poate și trebuie să determine decisiv orientarea creației într-o direcție prestabilită, echivalarea judecății critice cu adevărul incontestabil și, drept urmare, punerea între paranteze a dialogului, tratarea ca dispensabile a însușirilor fără de care exercitarea meseriei de critic este de neconceput, respectiv pregătirea profesională și rectitudinea morală, toate aceste riscuri și amenințări latente înmuguriseră, înfloriseră, ba chiar rodiseră și înainte de instaurarea regimului comunist. În stadii și în grade diferite, abia sesizabile ori bătătoare la ochi, acestea își făcuseră simțită prezența în activitatea tuturor criticilor noștri, de la Maiorescu până la G. Călinescu. Dar niciodată până atunci nu arătaseră atâta vigoare, nu se răspândiseră cu repeziciunea specifică buruienilor dintr-o grădină de nimeni plivită, ajungând să domine până la sufocare mișcarea culturală și literară. Proletcultismul a reușit performanța de a transforma slăbiciunile potențiale ale criticii și posibilele deficiențe personale ale criticilor în condiții general obligatorii ale dreptei lor funcționări. Toate încălcările statutului criticii, dar și flagrantele abateri de la codul intelectul și moral al criticului, au fost tratate ca semne de bune practici. Cu rare excepții, criticii s-au conformat, de voie, de nevoie, acestui mod de receptare a fenomenului literar și de înțelegere a propriul rost de a fi. Le-au fost fideli și după așa-zisa încheiere a epocii proletcultiste, perpetuând în fel și chip, alături de păcatele originare, „genetice“ ale criticii române (între care se distinge acela al preeminenței absolute a ideii de frumos asupra ideii de adevăr, a formei care-și ajunge sieși, reprezentat succesiv de Maiorescu, Lovinescu și Manolescu), și noianul păcatelor, nici ele cu vârste mai fragede, însă ale căror ravagii abia anii ‘50 și ‘60 le-au pus cu adevărat în evidență (precum acela al determinării valorii operei literare prin simpla cântărire a ideilor social-politice exprimate în cuprinsul ei). Criticii noștri n-au ezitat să se declare partizanii adagiului care recomandă să ne despărțim de trecut râzând, ceea ce ar fi presupus și abandonarea reflexelor dobândite pe durata trecutului respectiv, inclusiv a tendinței de supraestimare a propriilor puteri, de care erau deopotrivă răspunzătoare atât temporarele ațipiri ale uzului rațiunii, cât și frustrările acumulate în hăurile fără de capăt ale sufletului. Dar cine mai are tăria să se lepede pur și simplu de o parte atât de consistentă din propria-i alcătuire?
Note
1. În memoriul trimis lui Nicolae Ceaușescu în 1984 (v. Arhiva Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din România, Fond I, dosar 194 (Sec. XIX-XX: Corneliu Vadim Tudor Memoriu. Aprilie 1984 Eminescu – Antisemitism), Corneliu Vadim Tudor lăuda atitudinea lui Z. Ornea, care, în noiembrie 1980, ar fi ssemnat, alături de Pompiliu Marcea, scrisoarea de protest trimisă șef-rabinului ca urmare a poziției exprimate la apariția primului volum din publicistica eminesciană. Mai mult, reproducea drept dovadă o frază din culegerea de Comentarii (1981) a aceluiași: „Singurul gest negativ nedevenit public în presă cerea – incredibil – nimic mai puțin decît retragerea volumului din librării.“ Lucrurile erau însă ceva mai nuanțate, în sensul că, dacă nu ceruse și el cenzurarea articolelor cu trimiteri la evrei, Z. Ornea susținea fără rezerve toate „argumentele“ invocate de șef-rabin în favoarea unei asemenea operațiuni. O făcuse și înainte de 1980 (a se vedea Junimismul, 1966), o făcuse și în recenzia din România literară consacrată volumului al IX-lea de opere eminesciene, o va face și mult mai târziu, în 1998, în răspunsul la ancheta revistei Dilema, unde în fruntea „adevărurilor“ care „trebuie spuse cu mare limpezime“ stăteau xenofobia și antisemitismul poetului. Din această pricină, sunt înclinat a crede că atitudinea mai temperată și mai echilibrată exprimată de Z. Ornea la apariția acestui prim volum din publicistica lui Eminescu nu era atât un act de dizidență față de poziția oficială a șefului comunității evreiești, cât mai degrabă o partitură bine interpretată dintr-un ingenios regizat spectacol de imagine cu polițistul bun și polițistul rău.
2. „În cuprinsul acestui volum – citim în scrisoarea trimisă la 12 octombrie 1980 Academiei Române de către șef rabinul Moses Rosen – se află numeroase articole violent antisemite, pe care nu le vom cita pe toate, ci doar câteva din ele.
a) La pag. 136, «Jidovul talmudist», se vorbește că «și în această țară au început a se îmbluzi în orașe și sate cetele internaționalei iudaice, poporul menit de Biblie de a domni asupra pământului întreg». Degeaba se încearcă în «Comentarii», pag. 563, a se justifica cele de mai sus ca «fiind în slujba sionismului și a evreilor purtători de capital străin». Rohling, la care se referă autorul, a fost doctrinarul antisemitismului austriac și al teoriei «primejdiei evreiești».
b) La pag. 157, în articolul «Galiția» (18 iulie 1876), se exclamă: «Fericita Rusie», în care «i se taie evreului cu de-a sila, în mijlocul uliței, barba, perciunii și poalele caftanului», iar «Comentariul» din 1980 (pag. 585) justifică procedura, spunând că se «avea ca scop să limiteze afișarea demonstrativă a fanatismului religios, jignitoare pentru populația autohtonă».
c) La pag. 190, în articolul «Sămânța jidovească din Cernăuți», citim: «ca toți jidanii (e vorba de scriitorul Karl Emil Franzos, pe care autorul îl atacă. Nota noastră) care în literatura germană se deosebesc prin stilul franțuzit și prin expresii mârșave și obraznice». Iar «Comentariile» din 1980 (pag. 616) califică aceste aprecieri la adresa «jidanilor» ca «rezultând» din «verbul aprig al celui mai mare poet român și nu trebuie să slujească întreținerea unor resentimente pe care istoria le-a depășit și rațiunea le reprobă.»
d) La pag. 280, în articolul «Iarăși Evreii» (1876), vorbind despre acordarea de drepturi evreilor, autorul spune, între altele: «Cât pentru români, egala îndreptățire a 600.000 de lipitori și precupeți este pentru ei o chestiune de moarte și de viață și poporul nostru cred c-ar prefera moartea mai repede prin sabie decât moartea lentă prin vitriol.» Iar mai departe: «Plece 99 procente în America ca să-și câștige acolo prin muncă productivă pâinea de toate zilele și atunci cu cei ce vor rămâne, ne vom împăca ușor …» «Evreii rămân străini de rit necreștin» și mai departe: «oriunde e teren pentru neagra speculație evreul e acasă» și în sfârșit: «ei sug în mod neomenos țările pe care au căzut ca lăcuste“. «Comentariile» din 1980 (pag. 674) justifică pur și simplu cele de mai sus cu cuvintele: «Eminescu își definește clar poziția în problema evreilor din România. Poetul se declară împotriva acelor evrei care speculau munca poporului român (99 procente, cum afirmă autorul. Nota noastră) și nu și împotriva acelora care depuneau o muncă utilă țării» (adică unu la sută. Nota noastră). «Comentariile» nici nu găsesc de cuviință să se oprească asupra enormei denaturări a adevărului din afirmația că în 1876 existau 600.000 de evrei în România. Adevărul este că trăiau circa 100.000 evrei în Moldova și în Muntenia. Iar din cei 600.000, 594.000 erau «lipitori» și numai 6.000 meritau să te împaci cu ei (!).
e) În sfârșit, la pag. 299, din articolul «Evreu și Conferință» cităm: «O seminție care câștigă toate drepturile fără sacrificii și muncă e cea evreiască». Articolul fundamentează «ideologic» toate calomniile antisemite. Cât despre «Comentarii» (pag. 689), ele justifică conținutul articolului.
Ne oprim aici. Exemplele citate sunt destul de concludente. Nu socotim deci necesar să mai cităm și altele.“
Și scrisoare se încheia cu o „rugăminte“, de fapt o solicitare imperativă: „Protestăm împotriva acestui fapt și vă rugăm să supuneți forurilor superioare de Stat și de Partid rugămintea de a retrage din circulație volumul sus-amintit.“
De semnalat că Moses Rosen nu era la prima solicitare de acest gen. „În 1957, tot Moses Rosen ceruse (și pentru o vreme obținuse) eliminarea primei pagini din romanul Baltagul, în care Mihail Sadoveanu inclusese o nevinovată legendă populară, referitoare la câteva etnii, inclusiv la evrei“ (Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, Polirom, 2016).
3. Ca o curiozitate, se cuvine amintit și amănuntul că principalii critici literari activi ai momentului, între ale căror îndatoriri se număra și apărarea valorilor noastre de căpătâi, inclusiv prin susținerea obligației de a le edita integral operele, au preferat să tacă înțelepțește în fața inacceptabilelor pretenții formulate de Moses Rosen. (Aceiași distinși critici s-au aflat, cam tot pe atunci, în primele rânduri ale denunțărorilor plagiatului lui Eugen Barbu.) Respectând indicațiile venite de la vârful partidului, nici publicațiile literare nu au reacționat în vreun fel. O singură revistă, prezumată a fi oficiosul organelor de securitate, Săptămâna lui Eugen Barbu, s-a angajat să răspundă atacului la integritatea creației lui Eminescu prin penele cercului apropiat de colaboratori (Ion Lotreanu, Corneliu Vadim Tudor), întregit cu intervențiile câtorva istorici literari precum Pompiliu Marcea și Al. Oprea.