Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Memorie și barbarie

Memorie și barbarie

Memoria este antonimul barbariei. Și sinonimul civilizației. O vorbă atribuită lui Jean Cocteau pe care o citează adesea acad. Răzvan Theodorescu spune că „Orientul începe acolo unde încetăm să întreținem”. Cred că verbul esențial al memoriei este a păstra. De la propria genealogie, la obiecte de familie, documente, case, nume de străzi, copaci, la reguli de viață, peisaje, la limba însăși. Ne impresionează când, vizitând orașe occidentale, vedem clădiri (nu numai catedrale, castele sau clădiri publice, ci și case particulare) de la 1200, 1300 ș.a.m.d. Am devenit civilizații în momentul în care am ieșit din timpul mític, repetitiv, când am înțeles că timpul distruge și că secretul identității ține în fixarea momentului prin documentul accesibil memoriei. Civilizația a inventat viitorul, tezaurizând trecutul. Civilizația se construiește împotriva timpului, mai bine zis prin prezentificarea trecutului. Civilizația a inventat scrisul, cronografele, genealogia, finalmente muzeul, adică fixarea memoriei. Sunt destul de sceptic față de o anume ideologie modernă, „anticolonialistă” care militează pentru restituirea către țările de origine a fabuloaselor tezaure ale antichității și ale țărilor exotice păstrate în marile muzee ale lumii. Realitatea este că, fără această obsesie culturală de a aduna, a păstra, a analiza și, finalmente, a expune, probabil peste 90% din aceste tezaure pe care milioane de oameni le văd anual la Louvre sau British Museum ar fi dispărut de mult. Barbarie înseamnă, sigur, a distruge cultura – memoria. Dar înseamnă și a le ignora, considerându-le un lux, ceva superfluu, mereu sunt pe ordinea de zi chestiuni mult mai urgente. Precizez că nu dau termenului „barbarie” niciun fel de sens etnic, religios, geografic, ci strict unul morfologic, de morfologie a culturii. Când începusem să lucrez la aceste note, am dat peste o știre la o agenție de presă. Era vorba despre un preot român care vrea să înființeze o mănăstire în Scoția. Dar nu asta interesează aici, ci modul în care trebuie să se ocupe de restaurarea lăcașului care i-a fost dat în folosință. „Am descoperit că structura acoperișului, partea din lemn, este cea originală din 1755 /…/ fapt pentru care materialele utilizate pentru refacerea lui trebuiau să fie din aceeași perioadă. Pentru acoperiș a trebuit să căutăm șindrilă care datează din secolul 18, deoarece nu ne permit să folosim materiale actuale. Practic, trebuie să mergi de la biserică la biserică (din acel secol) și să strângi cât mai multe materiale pe care ei le-au păstrat și să le folosești la clădirea ta”. Iată o ilustrare aproape didactică a ceea ce înțeleg prin civilizație. O adăpostire în timpul lung și fără hiatus între trecut și viitor, un refuz al improvizației, un cult al temeiului. În cartea sa fundamentală despre barbarie (apărută în 1987 dar vom vedea cu forță premonitorie), Michel Henry îl citează pe Joseph de Maistre: barbaria este o ruină, nu un rudiment. „Barbaria nu este un început, ci este întotdeauna secundară unei stări a culturii care o precedă în mod necesar, și poate apărea ca o sărăcire și o degenerescență numai în raport cu aceasta”, spune filosoful francez. Retorica preromantică a poeziei ruinelor dădea expresie acestei conștiințe difuze, mai bine spus un fel de presimțire, că ruina are un sens care transcende monumentului. Roma sau Atena sau Egiptul sunt dovezile cele mai eclatante. Despre o hermeneutică a ruinei ca memorie găsim lucruri excepționale în cartea-album semnată de Horia Bernea și Teodor Baconski Roma bizantină. Dacă însă citim cu atenție textul de mai sus al lui Michel Henry vedem că perspectiva comună este, de fapt, răsturnată. Barbaria nu precedă cultura, ci exact invers, îi urmează. Și anume într-un mod foarte „vechi”, bine încetățenit într-o viziune mítico-filosofică și literară în sute, mii de opere, conform căreia fiecare eon de civilizație este înghițit de o epocă de barbarie. Este, la noi de exemplu, modelul exemplar al poemului eminescian Memento Mori.
Fenomenologul francez vorbește despre „barbaria științei” și a surorii ei, tehnica. „Ea /tehnica/ este auto-înfăptuirea naturii pe locul și în locul auto-înfăptuirii vieții care suntem noi. Ea este barbaria, noua barbarie a vremurilor noastre, pe locul și în locul culturii. În măsura în care ea scoate din joc viața, regulile și cerințele sale, ea nu este doar barbaria în forma sa extremă și cea mai inumană pe care i-a fost dat omului să o cunoască, ea este nebunie”. Prima frază din carte este „Intrăm în era barbariei”. El înțelege prin barbarie tot ce ignoră formele înalte ale culturii: arta, etica, religia. Revin, după acest mic ocol bibliografic, la firul observațiilor despre timpul barbariei căreia, cum se vede din citatele precedente, îi place teribil prefixul nostru bun la toate post –, ea este ceva ce vine după. Inumanismul, dacă mi se îngăduie inventarea acestui cuvânt, este răspunsul epocii noastre la străvechiul umanism. Adică, după ce l-a alungat pe Dumnezeu din centrul lumii, omul s-a auto-expulzat și pe sine, destructurându-se. Inumanismul este, până la urmă, un anti-naturalism, pentru că omul destructurează nu numai ca ființă spirituală (și sunt atâtea analize despre modernitate ca anti-umanism, despre arta modernă ca negare a omului etc.), ci chiar ca ființă biologică. Ce sunt altceva toate operațiile de înfrumusețare (mă abțin cu greu să pun ghilimele), de schimbare de sex, de culoare a pielii decât negarea datului natural, ilustrând perfect teoria amintită mai sus a gânditorului francez?
Tocmai am parcurs o culegere de texte ale unor tineri intelectuali români (peste 30 de autori) Postumanismul, apărută la Tracus Arte. Lectura ei m-a făcut să schimb planul inițial al acestor note, pentru că intră în dialog cu tema mea. Mi-am dat seama că termenul creat în joacă mai sus, inumanism, strânge perfect toate cele trei concepte pe care filosofii de azi le-au inventat și le tot despică: postumanism, transumanism, antiumanism. Pentru că toate sunt, dincolo de sofisticarea analizelor, inumane. Câteva citate doar: „Iluzia că omul a construit singur lumea – fără nicio contribuție a celorlalte specii – nu diferă cu nimic de iluzia că Dumnezeu a creat lumea”; umanismul clasic este „o manifestare politică și culturală a «omului ca bărbat alb», echivalentă cu capitalismul euro-american”; avem chiar și o doză de malthusianism „homo sapiens continuă să se înmulțească într-un ritm îngrijorător”; „umanul este un construct istoric ce a devenit o convenție socială despre «natura umană»”; „Omul umanist e o invenție a Occidentului, deci nu un dat natural”; se prevede „un viitor bazat pe egalitatea între rase, egalitatea dintre specii și egalitatea dintre organic și anorganic”; și se urmărește „surclasarea ierarhiilor dintre om și non-om”; raționalitatea este denegată „pentru că a fost percepută drept exclusiv masculină”. Cel puțin trei lucruri sar în ochi fie și din aceste excerpte: 1. amestecul de marxism (bătrânul e singurul „vechi” invocat de mai toți cu venerație), feminism și ecologism; 2. ura față de cultură în sensul clasic, față de omul alb, european (aici e una din numeroasele inconsecvențe, căci această cultură are, cum se știe o esențială componentă din Orientul Apropiat); 3. Pretenția de a vinde drept știință o jonglerie conceptuală, o ideologie preștiințifică. Adică exact cum procedau nazismul și comunismul, ambele nemulțumite de „om”. Deosebirea esențială este că acelea procedau la exacerbarea granițelor (de rasă, de clasă), pe când inumanismul vizează, invers, ștergerea oricărei granițe, în numele unei „democrații” aberant înțelese. Totul devine „fluid”, de la sex la morală, de la raportul subiect – obiect, raportul dintre uman – nonuman sau dintre specii, la cel dintre materie și informație. Este anulată astfel orice identitate și ajungem la visul oricărui totalitarism: omul fără identitate. Ca orice ideologie, și aceasta are ca ultimă preocupare logica. Să privim enunțul acela drăgălaș cu egalitatea între specii. Ce înseamnă asta? Că nu mai stropim recoltele împotriva dăunătorilor? Că nu mai luăm medicamente împotriva infecțiilor? (bacteriile sunt și ele ființe, vor avea deci aceleași drepturi ca noi). Că nu mai distrugem gândacii de Colorado? Asta va face ca într-un timp x să dispară cartofii. Și atunci cum rămâne cu egalitatea între specii? Nu mai vorbesc de consecințele globale ale înfometării tocmai a acelora pe care acești ideologi ai nonumanului pretind că-i apără.
Nu-s toate aceste exemple indicii ale neo-barbariei? „Omul tehnologizat”, cyborgul cu piese interșanjabile sunt ilustrări exact a ceea ce fenomenologul francez numea barbaria tehnologiei. Nu știu dacă civilizația a inventat memoria sau memoria a creat civilizația, mai degrabă ele sunt cele două fețe ale aceleași realități. La cele trei trăsături amintite mai sus trebuie adăugată neapărat și această obsesie de a aboli memoria. Nu numai moralmente privind lucrurile, ci și prin ingineria genetică. Adică intervenție asupra nucleului prim al memoriei organice. Memoria oferă repere, ea devine astfel dușmanul unei lumi care se vrea construită pe desființarea oricărui reper. Și noua ideologie, la fel ca și cele două care au nenorocit secolul XX, are această trăsătură utopică de a vrea să ia totul de la zero. Iar o inconsecvență logică, de vreme ce ea glorifică „naturalul”. Un natural care nu are nimic natural, căci e aberant să aperi păpădia de Himalaia (nu știu dacă există așa ceva) dar să distrugi omul tocmai ca ființă biologică (și socială, dar asta e deja altă față a subiectului). Se proclamă astfel „sfârșitul Antropocenului”. Ba chiar ni se dă și o dată precisă când a avut loc: 6 august 1945. Sigur, intră în discuție o mulțime de aspecte pe care nu le-am putut aminti aici: spațiul virtual, dependența omului de gadgeturi, puterea inteligenței artificiale, globalizarea implicată de toate astea. Noii barbari, la fel ca și cei vechi, vor să facă tabula rasa de tot ce i-a precedat. Și totuși, fiindcă ei proclamă că „atrocitățile de la Auschwitz” (n.b. nu și din Gulag, limbajul trădează, vezi citatul mai sus) sunt rezultatul umanismului (v. p.61), rezultă că umanismul trebuie abandonat. Așa lucrează ideologia: prin proclamații, nu prin demonstrații logice. Se fixează dușmanul: era evreul, era burghezul, capitalistul, acum, am văzut, este omul alb, euro-american (și din nou, evident, capitalistul, inumanismul fiind un marxism oarecum adus la zi. Cum poți aduce la zi o teorie dovedită falsă încă de când s-a născut, în plus criminală, numai Cyborgul știe!). Și, sigur, dușman este și creștinul, o altă temă de discuție. Toată această teorie se bazează pe un solipsism urât: mai întâi proclamăm că realitatea nu există, că totul este un „construct mental”, apoi instituim ce vrem noi drept realitate. Nu vă sună a 1984? Umanismul clasic este stâncă, ascensiune dificilă până ajungi să te cheme Dante, Rembrandt, Mozart, Shakespeare, Einstein. Inumanismul este, cum spuneam, fluid. În care nu ai decât o alternativă: ori te îneci, ori devii amibă.
Nu vă așteptați la o încheiere cu soluții. Nu există. (Îmi) pun și eu o întrebare retorică, exact în spiritul acestor nietzscheeni de rit nou: și dacă Antropocenul este ultima epocă din istoria planetei Terra? (nu spun a omenirii). Cu alte cuvinte, dacă Antropocen nu e, nimic nu e!

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg