Curentul Sturm und Drang (1770-1785), echivalentul pre-romantismului în Franţa, la care Goethe participă plenar cu Götz von Berlichingen şi primul Faust (Urfaust), urmat de primele patru drame ale lui Schiller, este mişcarea care, departe de a fi fost spontană, voia să redescopere natura germanică profundă („nelinişte şi violenţă”), aruncând peste bord raţionalismul de import care o „înlănţuia”, fără a avea suficientă vigoare pentru a dura. Raţionalismul era o cotă crucială în istoria ideilor, un pas uriaș spre modernitatea atât de dorită în Europa, mult prea importantă și inevitabilă pentru a putea fi suprimată. Cu Werther (1774), literatura germană iese din claustrarea spiritului național, deschizându-se curentelor de idei care traversau spaţiul european; mai târziu, cu Anii de drumeţie ai lui Wilhelm Meister, despre care s-a spus că ar fi fost marele roman pe care romanticii visaseră să-l scrie, conceptualitatea germanică atinge o rotunjime problematică, am spune enciclopedică. Timp de câteva decenii, „demisecolul de aur”, grupul de la Weimar inaugurează noi căi şi tematici, proiectează și experimentează forme literare practicate la un nivel artistic exemplar.
Ceea ce este unic în profilul grupului scriitorilor aglutinaţi în jurul lui Goethe la Weimar consistă în faptul că membrii lui nu sunt numai o simplă asociaţie intelectuală, în cazul căreia – cu excepția grupului de la Shoreditch – influențele reciproce există dar ele se opresc la frontierele genezelor operelor. Există o interpenetrație a genezelor operelor lor și chiar o fuziune intelectuală care n-a existat în cadrul nici unui curent anterior. Pentru că, dacă Shakespeare a scris în colaborare, aceasta se făcea printr-un contrapunct intelectual și nu prin fuziune, cum a fost cazul cu Goethe și Schiller. Fiecare scria în mod independent o porțiune de text, în vreme ce colaborările Goethe-Schiller erau precedate și acompaniate de discuții care îi deplasau pe cei doi spre o mediană unică a excelenței. Weimarul și în special casa lui Goethe devin un atelier de creație. Kundera a sesizat foarte bine acest aspect când a vorbit de entitatea Schiloethe. Ceea ce este curios consistă în faptul că dacă există un leadership de facto, cel al lui Goethe, nu există un leadership formal, de autoritate. Goethe se impunea într-o manieră plăcută, de ordinul fascinației intelectuale, deloc invazivă. El stimula capacitățile latente în fiecare dintre interlocutorii lui fără să le strivească personalitatea. Atractivitatea personalităţii lui Goethe era atât de puternică, ceea ce ei puteau să absoarbă şi să trăiască ca experienţă uman-intelectuală în proximitatea lui atât de prodigioasă, încât şase dintre figurile emblematice ale epocii au făcut schimbări de domiciliu şi de viaţă pentru a veni să se instaleze, cu arme şi bagaje, în micul orăşel din Turingia, capitală a ducatului de Saxa-Weimar.
Ca şi în Franţa lui Ronsard, modelul şi provocarea sunt Italia, limba şi literatura italiană. Emancipată de Reforma lutheriană de sub tutela latinei, germana are şi ea tendinţa de a se unifica şi a se dota cu mecanisme de îmbogăţire. Cantica, fabula, poezia lirică, teatrul (religios) se dezvoltă şi îşi înnoiesc ideile, în vreme ce se naşte romanul burghez (Volksbücher), importat mai cu seamă din Franţa, dar şi din Spania, grație genului picaresc. Se poate chiar vorbi de naşterea unui rudiment de spirit critic în măsura în care Jörg Wickram (+1562) clasifica deja la timpul său povestirile care circulau în epocă în bune şi rele. Multiple schimbări şi aporturi, dintre care poate cel mai semnificativ este Cartea poeziei germane (1624) a lui Martin Opitz, se petrec în acest interval de timp. Aufklärung-ul – Lessing, Wieland, Klopstock – care precedă la mică distanţă grupul de la Weimar, visează la forme literare prin care Germania ar putea lua conştiinţă de ea însăşi: teatrul în viziunea lui Lessing, o «republică a savanţilor» pentru Klopstock, în lipsa unei imposibile unităţi politice într-o Germanie divizată în câteva zeci de entităţi politice independente. Mai liberală decât Franţa, în această țară în bună parte protestantă, critica biblică prosperă fără ca aceasta să tulbure pe nimeni.
Instalat la Weimar în 1775, dar mai ales după contactul cu marea cultură clasică antică, posterior călătoriei în Italia în 1788, Goethe abandonează dezordinea, grandilocvenţa şi agitaţia proprie mişcării Sturm und Drang, fervoarea sentimentală a romantismului născând, şi se îndreaptă definitiv către „nobila simplicitate şi grandoarea calmă” a culturii antice eline, pe urmele deschise de Winckelmann. Goethe este un caz rarisim de spirit înalt care nu stârnea gelozii, nu strivea pe cei din jur, așa cum s-a spus în mod tendențios, ci îi ajuta să-şi definească cu mai multă precizie contururile personalităţii, să se abstragă somnolenţei intelectuale şi să exhumeze din profunzimile spiritului lor performanţele intelectuale supreme de care ar fi fost capabili. Fiecare cuvânt al lui Goethe orienta, clarifica, stimula. Orice contact cu el era benefic interlocutorului (ca şi lui Goethe însuşi). Întâlnirile lor cu autorul lui Faust erau momente de lansare către orizonturi intelectuale din ce în ce mai temerare și mai dense în substanţă. Pentru ca un număr de scriitori de primă mărime – Schiller, Wieland, Herder, compozitorul Liszt – să vină să se instaleze într-un orăşel provincial în care nu aveau nici facilităţile culturale – universităţi, case de editură, jurnale … -, nici spaţiul de rezonanţă intelectuală ale unui mare oraş, trebuia să existe o explicaţie excepţională. Iar explicaţia cauzală era personalitatea lui Goethe, vasta cultură, deschiderile lui multiple generate de un excepțional simț al esențialului, spiritul olimpian deasupra meschinăriilor şi vanităţilor umane, înţelepciunea demnă de marii filosofi ai lumii, ubicuitatea preocupărilor lui, mintea pătrunzătoare, simţul pedagogic şi modestia. Este limpede că spiritul lui a fecundat nu numai grupul de la Weimar, întreaga Germanie a timpului său şi posterioară, ci, finalmente, universalitatea. Deoarece Goethe este, fără îndoială, un vârf absolut. Nu al conceptului de scriitor, ci al celui de intelectual. El a reunit în persoana lui marile calităţi ale unui scriitor, celui ale unui om de știință, gânditor, om politic, pedagog inegalabil, colecţionar de marcă, critic literar, artist.
Clasicismul german, la care toată naţiunea aspirase ca la o vârstă a maturităţii culturale, s-a născut, tardiv, la Weimar, stat minuscul, cu o curte minusculă, într-o Germanie instabilă, agitată de tensiuni şi conflicte. Iar fermentul lui a fost Goethe. Investit cu puterile unui prim-ministru, Goethe n-a încetat să inoveze şi să răspundă solicitărilor care pluteau în aerul timpului, mai ales după moartea lui Schiller în 1805.
Când autorul lui Faust se stinge, în 1832, chiar biliosul Heine rezumă într-o frază evenimentul: „Goethe nu mai este. Zeii sunt morţi.”
Un fenomen unic extrem de curios, care emerge spre sfârşitul secolului al XIX-lea, inclasabil, pentru că se situează între statutul de cenaclu, cerc ezoteric şi facţiune politică, este Georgekreis, cercul lui Stefan George, autor clasificat simbolist în făgaşul lui Mallarmé. Departe de timpul său, refuzând orice ancorare în societate, şi mai cu seamă în literatura angajată a unui Zola, Ibsen sau Dostoievski, Stefan George, consideră că nu există în Germania poeţi ci numai burghezi care fabrică versuri. Ca atare, vrea să redea poeziei dimensiunea ei profetică şi să acţioneze asupra naţiunii germanice ca şi a lumii întregi, desacralizate şi birocratizate (Max Weber), instalându-le vivacitatea şi prospeţimea de spirit ale originilor. Dar George refuza şi alternativa opusă, sirenele interiorităţii solipsiste ca o tentaţie sterilă a culturii germane, după cum refuza socialismul în literatură şi dorea în mod manifest să fie impopular. Unul dintre membrii cercului, Friedrich Gundolf, oferea ca panaceu strigătelor şi suspinelor lumii economico-industriale naturalismul văzut ca o atitudine care reuşise să depăşească estetismul artificial al epocii. În momentul în care însă naturalismul îşi atinge apogeul, remarcă un anume Wolters, mizeria ţesătorilor din Silezia îşi găsise de multă vreme soluţiile sociale. Georgekreis nu era în perfectă sincronie cu realitatea socială.
Pe urmele lui Rousseau, Georgekreis preconiza prevalenţa naturii umane asupra „lumii civilizate”, a progresului, a industrializării, a americanizării gregare, a transformării lumii dintr-o lume familiară într-un furnicar anonim, furnizând ca soluţie regresiunea spre epoca mitică sub pedeapsa pierderii sufletului. Aceleaşi cauze care în Germania produseseră cultul interiorităţii la resemnaţi, la Georgekreis dădea naştere unei comunităţi de opozanţi la noţiunea politică de stat, preconizând instaurarea unui formaţii politice a poeţilor („imperiul spiritului”), dincolo de „strâmtoarea munţilor şi vămilor” (George 1968: 24). Figură de marcă, în afara lui Stefan George, influenţată de Georgekreis este Hugo von Hoffmannstahl.
Fenomenele de grup unice sunt produsul momentelor nodale ale unei evoluţii necesare a sensibilităţii europene, ale unor conjuncturi istorico-literare particulare. Fiind unică, conjunctura induce un fenomen cultural unic. O asemenea conjunctură a existat la sfârşitul evului mediu când se naşte il dolce stil nuovo. Poezia şi filosofia limitată a trubadurilor nu mai corespundeau noii sensibilităţi prerenascentiste şi noilor deschideri filosofice. Dar odată noile orizonturi atinse, curentul şi-a îndeplinit misiunea şi a putut dispărea. Acelaşi lucru se poate spune despre Pleiada franceză, legată şi ea de o conjunctură specifică. Animate de o personalitate inductoare, ca Pléiada, university wits sau suprarealismul, indisolubil legat de Breton, viaţa lor este adesea scurtă iar destinul lor „tragic”. Ele pier brusc, aşa cum s-au născut. În schimb, efect al unei nevoi colective, ele vădesc o redutabilă forţă penetrantă a spiritelor. Efectele lor nu se reduc la destinul unei figuri izolate sau al unui grup. Ele modifică sensibilitatea şi conturul intelectual al unei epoci, afectează profunzimile spiritului colectiv şi intră în ADN-ul culturii continentale. Astăzi, cultura europeană este rezultanta tuturor acestor precedente fericite. Ele se dovedesc mai intense intelectual, veritabile creuzete de pasiuni şi geniu nu numai faţă de academiile somnolente, incapabile să producă fenomene emblematice unice de vârf, precum Dante, Petrarca, Shakespeare sau Goethe, dar şi faţă de tipurile de grup recurente. Marile figuri, cu rare excepţii, s-au născut şi au creat în afara academiilor, institutelor etatice de cercetări, a universităţilor sau a altor adăposturi confortabile.