Mini-romanul Vedenia (Editura Școala Areleană, Cluj, 2020) al lui Cornel Nistea poate constitui pentru multă lume, pentru cititorii de azi, o veritabilă surpriză.
Nu neapărat refractar dar dezinteresat de tehnicile narative moderne, postmoderne etc., prozatorul nu-și trădează obârșia, adică nu vrea cu nici un chip să abandoneze linia scrisului tradițional ardelenesc, proza pe care o cultivă revendicându-se manifest din același aluat narativ ca prozele înaintașilor săi: Slavici, Agârbiceanu ș.c.l. Lumea satului, lumea unei ruralități care azi cu greu mai poate fi identificată în autenticitatera sa de odinioară, îi oferă romancierului subiectul pentru tratarea unui conflict care poate fi regăsit, aproape identic, în nenumărate povestiri, nuvele sau romane dintr-o epocă revolută. Spun aproape identic pentru că noutatea pe care o implementează Cornel Nistea în destinul eroului său, chiar dacă este tragică, aidoma tuturor țăranilor de odinioară lipsiți de pământ, oferă totuși o altă înțelegere psihologică, etică în felul său, a gestului fatal, ce se revelează într-un deznodământ cu final deschis, construcție epică ce era străină scriitorilor noștri din vremurile apuse.
Povestea de dragoste, pe care o urmărește Cornel Nistea în romanul său, urmează intriga clasică, să zic așa, a prozelor cu subiect țărănesc de odinoară. Haralambie, bogătanul satului („am 40 de hectare de pământ, 200 de oi și 15 animale mari, plus recolta bună pe care o voi avea”), rămas văduv (o vreme se izolase după moartea soției pe care o îndrăgise nespus), are brusc revelația capacității sale de a mai iubi, descoperind în Rusalina („minunăție de femeie”), vecina, căsătorită cu un sărăntoc („un neisprăvit și un nespălat, feciorul Dănescului”), femeia pe care și-ar fi put-o avea de soție, nesocotind-o atunci, dar căreia începe acum a-i căuta apropierea, poate nu numaidecât dintr-o nouă dragoste ce-l înflăcărează, cât dintr-o dorință teribilă de a o avea, de a o poseda, oferindu-i în cele din urmă iluzia unei alte vieți alături de el, răzbunându-se astfel, în felul său, pe condiția precară în care o ținea soțul acesteia, Rusalin, un îndărătnic protestatar împotriva celor avuți („– Păi, eu nu mă duc la lucru, la clăci, nu o las nici pe Rusalina să meargă. Noi ne vedem de sărăcia și de treburile noastre, că de ce ne-am face de treabă cu alții, ca să avem mai apoi bătaie de cap? Dacă mă duc la unul bogat la lucru, eu sunt legat de el prin plată și el e legat de mine tot prin plată, și eu nu vreau să țin legat de mine pe nimeni…”). Relația ce se stabilește între Haralambie și Rusalina este discretă, temătoare de ambele părți, temătoare a nu fi dată în vileag, perpetuându-se astfel fără vreo perspectivă anume, concretă, căci bogătanul trăiește, totuși, în legea creștină („auzi dangătul clopotului din turla bisericii, își făcu cruce și, fără să vrea, își aduse aminte de Porunci, dintre care una începu să-i bântuie sufletul: «Să nu râvnești la casa aproapelui tău, să nu râvnești la femeia aproapelui tău, nici la ogorul lui, nici la slujnica lui, nici la boul său”) dar ambiția de a o înstăpâni și pe ea, e mai puternică decât morala creștină, căutând o justificare a demersului său în tocmai condiția materială mizeră în care aceasta se află („Doamne, își zise, cum naiba s-a măritat femeia asta frumoasă cu un neisprăvit /…/ De ce să fie ea femeia unui calic, a unui netrebnic?”). Scena nocturnă, când Haralambie se furișează ca un hoț în așternutul Rusalinei, care la început crede că o vizitează soțul, ea dormind afară, în cerdac, în vreme ce bărbatul își avea așternutul înăuntru, în casă (în „bordei”), e descrisă în culori marcat naturaliste („Mai făcu câțiva pași tiptil spre priciul în care dormea ea și îi simți răsuflarea. De acum o putea atinge cu mâna, când i se părea că din trupul ei de sub țol se ridică un murmur. Uită mai cu totul de teamă, băgă ușor mâna pe sub țol și-i atinse trupul, surprins că Rusalina dormea goală. Îi mângâie ușor cu palma mai întâi coapsele, picioarele /…/ Își făcu loc lângă ea, simțind-o buimacă de somn. Poate visa. Când deodată o auzi: «Lin, tu nu ai somn? Lasă-mă, nu vezi că sunt adormită?». Dar Haralamb îi găsise deja gura umedă și o sărută îndelung, cu patimă. «Ce e cu tine, Lin, ce te-a apucat așa deodată și vii în șopron să faci dragoste cu mine? Doamne, dar pari un alt om /…/ Haralamb îi găsese deja gura umedă și o sărută îndelung. Of, ce-mi faci, mă prea strângi, mă doare!… Așa… așa… E atât de bine, așa. Sărută-mă! Da, da, sărută-mă!… E bine, așa!/…/ Se îmbrățișară nebunește, se sărutară multă vreme, fără să mai spună ceva. Și din nou: «Așa, așa! E atât de bine. Sărută-mă, sărută-mă! Ah, e atât de bine…»”). Pe Rusalina o întâlnește la târgul mare de țară unde îl șochează vestimentația acesteia, sărăcăcioasă („Era îmbrăcată într-o rochie veche și un vestonaș ponosit, iar în picioare purta opinci cu nojițe, în vreme ce cosițele ei blonde le ascundea sub o basma decolorată”). Se decide numaidecât să-i facă în dar un cojocel și o năframă, pe care femeia le încearcă constatând că îi stă bine îmbrăcată. Cu haine potrivite. Este momentul care se declanșează în ea un sentiment de revoltă față de condiția precară în care o ținea bărbatul ei, reproșându-i pe față și cu vădită ură faptul că din vina lui trăiau într-o stare materială mizerabilă: „– Că dacă ai fi lucrat și tu undeva, ne-am fi făcut și noi o căsuță ca toți oamenii, să nu mai stăm în cocioaba asta… iar tu n-ai umbla cu pantalonii peteciți în fund și cu opincile sparte”. E un conflict ce se acutizează în zilele următoare până când Rusalin, conștientizând faptul că își ratase propria viață odată cu pe aceea a Rusalinei, își pune capăt vieții, spânzurându-se.
Romancierul, care și-a condus firul epicii ca într-o veritabilă poveste de dragoste (e un veritabil povestaș, cum ar fi zis comentatorii de mai demult), punctând detaliile întregii intrigi, desenează cu acribie profilurile, la drept vorbind destinele celor trei eroi ai săi. Tipologic vorbind, cei trei reprezintă cele trei ipostaze ale conflictualității structurii sociale a satului de odinioară: bogătanul, săracul și, între aceștia, femeia ca factor provocator al patimilor. Sunt analizate cu nuanțare stările sufletești ale personajelor, procesele de conștiință ale acestora, pregătind cu o plăcută lentoare finalul. E aici, în acest final, cheia dezlegării destinelor. Faptul că la picioarele lui Rusalin, atârnat în ștreang, stau cioburile ulciorului cu care Rusalina se ducea după apă la izvor, întâlnindu-se cu Haralambie (e parcă ilustrată aici una din baladele coșbuciene) este, fără îndoială metaforic. Fărâmarea ulciorului de către Rusalin înseamnă asumarea sfărâmării propriei căsnicii cu Rusalina, dar poate însemna și faptul că știa de relația nevestei sale cu Haralamb (o vecină binevoitoare îi atrăsese atenția asupta a ceea ce bârfește satul) și neavând tăria să înfrunte o asemenea realitate, preferă să-și ia viața. Dar cioburile acestea sugerează mai mult mizeria sufletească a bogătanului care, în situația în care femeia pe care o posedase ca un hoț, devine liberă de legământul căsătoriei cu Rusalin, nu găsește nimic altceva de spus decât o lamentație pentru risipirea bunătății de urcior, cu care Rusalina mergea la izvor. E laș, e fricos, e indiferent față de femeia căreia îi stârnise pasiunea și, mai mult, orgoliu uman? Finalul rămâne deschis. Romancierul nu marșează pentru dezvoltarea nici uneia din aceste rezolvări. E noutatea, dacă vreți, în modernitate a construcției romanești, față de finalul din Ion al lui Rebreanu. De altfel, oricare din aceste soluții lasă deschisă calea unui nou, alt roman posibil. Cornel Nistea resuscită aici o tramă tradițională, căreia îi aplică investigația morală modernă a sufletelor (caracterelor) personajelor sale, totul însă în cadrele unei balade cu parfum de epocă, autentic.