Consiliul
Județean Cluj
Primul Război Mondial oglindit în literatură (II)
Primul Război Mondial văzut în literatura română
Literatura română scrisă imediat după Marele Război, precum şi cea creată la mulţi ani după aceea despre terifiantul Prim Război Mondial au prezentat într-o primă fază caracterul său eroicesc, în care conducătorii micului Regat al României, Regele Ferdinand I şi Regina Maria, apoi generali, ofițeri şi soldaţi de rând, au luptat din răsputeri și uniți, cu mare vitejie şi curaj nebănuit, câştigând victorii importante, iar într-o a doua etapă caracterul negativ al războiului, carnagiul, hecatombele, apocalipsa conflagrației, pornind de la dezastrul de Turtucaia, ocuparea Bucureștilor și a peste jumătate din țară, rușinosul armistițiu cu Puterile Centrale și terminând cu sutele de mii de morți și de răniți, distrugerile de tot felul și dezamăgirea post-război. La începutul Marelui Război s-au înregistrat, pe rând, o exaltare a acestuia, un elan patriotic-naționalist evident, eroice avânturi, solidaritate între camarazi, simțul datoriei dar, treptat, războiul își pierde sensul, apar dezertările și trădările, defetismul, pierderea semnificației moral-etice a conflictului, suferințele nesfârșite, revoltele și revoluțiile, dezamăgirea și deziluzia la scară global și altele. Inevitabil, experiența terifiantă a Primului Război Mondial a lăsat urme abisale nu doar în ceea ce privește situația economică, politică și socială, ci și în viața artistică și literară, traumele combatanților, grozăveniile și ororile săvârșite în timpul războiului, șocul traumatico-freudian și multiplu provocat de acest eveniment nefast au fost bine transpuse de autorii români în operele lor, de multe ori ei înșiși fiind martorii direcți ai acestor evenimente. Unele opere au fost inspirate chiar de experiența personală din timpul războiului a autorului, ca și în cazul autorilor occidentali amintiți mai înainte, ca de pildă, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu, combatant în Primul Război Mondial și care a descris luptele la care a participat intens.
Literatura română despre Primul Război Mondial este de bună calitate și chiar cu câteva piscuri estetico-literare, mai ales în domeniul romanului, având în prim-plan protagoniști complecși, care își pun întrebări esențiale despre morala, etica sau lipsa de morală a războiului, și încercând să impună eroi cvasi-populari şi mitico-legendari, cu toate că unii dintre ei au existat şi în realitate, ca de exemplu, căpitanul Grigore Ignat, ofiţer real din punct de vedere istoric sau Ecaterina Teodoroiu, „eroina de la Jiu”, care a activat ca voluntară în armata română, fiind luată prizonieră, a evadat și a fost rănită de două ori, în spital, fiind decorată de Casa regală și avansată la gradul de sublocotenent, din această postură, ea participând la bătălia de la Mărășești din august 1916, unde a murit comandând un pluton de infanterie.
După cum spuneam, există în literatura română câteva opere de excepţie despre Marele Război, situate printre cele mai importante capodopere ale prozei româneşti, mai precis, mari romane precum: Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război (1930) de Camil Petrescu, Pădurea spânzuraţilor (1922, creat după nuvele semnificative ca Iţic Ştrul dezertor, Catastrofa, Hora Morţii, 1921) de Liviu Rebreanu, Balaurul (1923) de Hortensia Papadat-Bengescu, și altele valoroase și reprezentative pentru tematica războiului, precum: Strada Lăpușneanu (1921) de Mihail Sadoveanu, Întunecare (1927-1928) de Cezar Petrescu sau Roșu, galben și albastru (1924) al lui Ion Minulescu. Pădurea spânzuraților și Balaurul se apropie mai mult de formula romanului psihologic, Roșu, galben și albastru satirizează activitățile desfășurate în spatele frontului și doar Strada Lăpușneanu prezintă o problematică mai complexă.1
Pe lângă acestea, mai putem pomeni: romanul Fata moartă (1937) a scriitorului şi omului politic român de origine armeană, născut în S.U.A., Ioan Missir (1890-1945), care l-a consacrat imediat după lansare la începutul verii anului 1937, acesta fiind elogiat de către criticii literari, având mai multe ediţii, considerat „una dintre reuşitele literaturii de război româneşti”2, şi fragmentele despre Primul Război Mondial ale lui Petru Dumitriu din impozantul său roman de 2.000 de pagini, Cronică de familie (1957). De asemenea, se remarcă 1916, un roman scris de Felix Aderca și tipărit pentru prima oară în 1936 la București, autorul realizând o frescă amplă a societății românești din perioada Primului Război, dar și din perioada interbelică.3 Romanul adercian prezintă drama sufletească a moșierului mehedințean Costache Ursu, erou al Marelui Război, care este obsedat de trădarea propriului fiu, Titel, pe care mintea lui nu o poate pricepe.4 În paginile acestei opere narative, autorul prezintă starea proastă de înzestrare a armatei române, ordinele contradictorii primite, nesiguranța și superficialitatea comandanților, trădarea și lașitatea unor militari, lipsa implicării militare a aliaților ruși și răspândirea ideilor revoluționar-bolșevice în armată5, iar Primul Război Mondial este golit de sens și de eroism în viziunea lui Aderca, fiind înfățișat realist cu suferințele și dilemele sale.6 Amintim aici și Floare de oțel, un roman de război al dramaturgului Victor Ion Popa, care a apărut prima dată în 1930 și care retrasează experiența scriitorului pe câmpul de luptă din timpul Primului Război Mondial7, tema principală a romanului fiind „prezența continuă a morții” care se poate ivi oricând chiar și atunci când frontul era stabilizat. O altă creație narativă despre Primul Război Mondial este și Între două fronturi (1914-1918), un roman istoric, autobiografic, existențialist și de analiză psihologică scris de dr. Dominic Stanca, medic militar de front în timpul Marelui Război, cartea având la bază pagini din jurnalul autorului din timpul conflagrației, dezvăluind experiența anilor de luptă în linia întâi.8 În același timp, romanul lui Stanca este o „frescă exemplară” a dramei românilor din Imperiul Austro-Ungar, târâți într-un „război fratricid”9.
Nu putem trece cu vederea, în acest context, poeziile de război ale lui Camil Petrescu: Versuri. Ideea. Ciclul morţii, (1923), unde autorul și-a exprimat un crez literar prin celebra frază „eu am văzut idei”, şi povestirile pline de umor şi sâmcelat spirit de observaţie ale lui Gheorghe Brăescu (1871-1949), Vine doamna şi domnul general (1919), Maiorul Boţan (1921) ori Schiţe vesele (1924), un militar român care în timpul Primului Război Mondial a luat parte la campania din Transilvania, în 1916, a fost rănit şi i s-a ciopârțit braţul drept, în plus, Brăescu fiind arestat şi închis în lagărele germane de ofiţeri din Straslund (pe insula Dänholm), Breseen (lângă Neubrandenburg) şi Neisse (între Lamsdorf/ Lambinovice şi Oppeln/ Opole, ambele acum în Polonia), apoi este eliberat, revenind în România unde va fi fost trecut în rezervă cu gradul de general, în 1918. Totodată se remarcă şi memoriile mult-prea-popularului poet interbelic George Topîrceanu, care a fost printre combatanţii care au luat parte la Războaiele balcanice şi mai ales la Primul Război Mondial, cu ocazia catastrofei armatei române de la Turtucaia (1916), unde a căzut prizonier în primele zile, autorul bucureștean rămânând în captivitate până în 1918, însă, experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi fost evocată interesant în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia (Bucureşti, 1918), În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare (Iaşi, 1920) şi Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate (Bucureşti, 1936). În cele ce urmează ne vom ocupa de cele mai valoroase și reprezentative romane despre marea conflagrație dintre 1914-1918.
Pădurea spânzuraților (1922)
de Liviu Rebreanu
Pădurea spânzuraților este un roman despre Primul Război Mondial, dar și de analiză psihologică și istorică, ce reia tema nuvelei anterioare Catastrofa (1919), completând-o cu evenimente inspirate din tragedia reală a fratelui scriitorului, sublocotenentul Emil Rebreanu, care fusese condamnat la moarte și executat în mai 1917 prin spânzurare la Ghimeș pentru încercarea de a traversa frontul în scopul de a se alătura Armatei Regatului României.10 Romanul rebrenian configurează un univers coșmaresc dominat de Marele Război și pândit la tot pasul de perspectiva morții prin spânzurare, prezentată chiar din primele scene ale acestei creații narative, iar acțiunea lui se petrece în timpul Primului Război Mondial, înfățișând dilema morală a lui Apostol Bologa, fiul unui avocat român semnatar al Memorandului (1892), originar din satul Parva din apropiere de Năsăud, tânăr ofițer român din armata Austro-Ungariei, care este trimis să lupte pe Frontul românesc împotriva conaționalilor săi.11
Din punct de vedere al contextului istoric, trebuie spus că disputele la început latente dinre națiunile și minoritățile Imperiului Austro-Ungar, zis și Kakania, au stârnit și despicat puternic conștiința scriitorului Liviu Rebreanu în anii Marelui Război. Autorul bistrițean născut în Imperiul amintit, rămăsese în zona ocupată a României, fiind arestuit de autoritățile germane ca dezertor din armia austro-ungară și nevoit să se ascundă după ce reușise să evadeze, reușind să ajungă în final în Moldova, cu ajutorul, culmea, al socialiștilor, unde a fost întâmpinat cu suspiciune.
De altfel, problema „minorităților naționale” a avut, încă din primele luni ale Primului Război Mondial, un rol decisiv, doar Franța fiind scutită de aceste dificultăți, de exemplu, în Imperiul rus trăiau 25-30 de milioane de alogeni – polonezi, letoni și lituanieni, finlandezi, turco-tătarii de pe Volga, evreii și, desigur, românii din Basarabia.12 Imperiul Austro-Ungar, care ne interesează în contextul romanului rebreanian, era, par excelence, „statul naționalităților”, minoritățile naționale – cehii din Boemia, polonezii ruteni din Galiția, românii din Transilvania (subl. mea), slovacii din Ungaria septentrională, sârbii, croații și slovenii din sudul Kakaniei, italienii din Trentino și Istria – alcătuiau împreună jumătate din populația Imperiului.13 Evident că aceste minorități aveau, în cea mai mare parte, o „conștiință națională activă și o tradiție politică” și tindeau, năzuiau, favorizate și de conjunctura crizei internaționale, la eliberarea de sub dominația austriecilor sau a maghiarilor din Ungaria.14 Totuși, după unii autori, pentru cea mai mare parte a Marelui Război, loialitățile imperiale, combinate cu frica de represiune și de răzbunare15, au fost mai puternice decât cele naționale, în armata austro-ungară luptând cehi, polonezi, croați, dar și sârbi, italieni și români. Povestea adesea reiterată despre cum cehii, erau, în mod special, reticenți în a susține efortul de război al multinaționalului Imperiu Austro-Ungar, o idee oglindită în romanul satiric al lui Jaroslav Hašek, Peripețiile bravului soldat Švejk, este, în mare parte o invenție postbelică, o legendă adoptată și de naționaliștii cehi, pentru a spori în progresie geometrică ura foarte veche față de “exploatarea habsburgică”, dar și de cei austrieci, ca explicație a dezintegrării și înfrângerii armatei imperiului dualist.16
Revenind la roman, deși era student la Facultatea de Filosofie a Universității din Budapesta și nici nu urmase stagiul militar deoarece era fiu de văduvă, Apostol Bologa se înrolase la Cluj în armata austro-ungară la începutul Marelui Război17, atât din ambiția juveniladolescentină de a-și dovedi vitejia în fața logodnicei sale, Marta Domșa, ce era fermecată ca o cocotă de uniformele militare strălucitoare și pintenii aparținând țanțoșilor și aroganților ofițeri unguri, cât și dintr-o concepție de viață dominată de datoria către stat și de primatul datoriei în fața conștiinței. După ce urmează timp de două luni cursurile școlii de artilerie, este trimis pe front, unde luptă eroicește pe fronturile secundare ale marii conflagrații din Italia și Galiția și este rănit de două ori în următorii doi ani, o dată ușor și a doua oară greu, încât a stat două luni în spital și o lună în concediu acasă, fiind înaintat la gradul de locotenent și decorat de trei ori.18 Războiul devine „concepția lui de viață”, din care odinioară a vrut să-l elimine, astfel Apostol Bologa, într-un dialog cu căpitanul Otto Klapka, susține cvasi ernstjungerian chiar în primul capitol al romanului că: „Războiul m-a smuls din mijlocul cărților, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viața reală. Dar m-am dezmeticit repede și mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii!”19. Tânărul locotenent se simte un om al datoriei față de patrie, cea austro-ungară (care nu era a lui) având onoarea de a fi inserat în Curtea Marțială care l-a judecat și condamnat la moarte pe sublocotenentul ceh Svoboda, surprins în timpul unei tentative de dezertare la inamic, „înarmat cu hărți și planuri”20, pe frontul galițian. Personaj nehotărât și codelnic, înclinat spre meditațiuni filosofice și predispus la crize misticoide, el suferă o adevărată dramă sufletească cauzată de conflictul între datoria lui de ofițer în armia austro-ungară și sentimentul de apartenență la națiunea română.21 Asistarea la execuția ofițerului ceh Svoboda (nume simbolic ce înseamnă „libertate” în limba cehă)22 îl face să înțeleagă nedreptatea războiului și să-și pună tot felul de probleme chinuitoare de conștiință.
Aflând că divizia sa va fi mutată pe frontul românesc, Bologa înspăimântat, trece printr-o criză psihologică intensă, și distruge un reflector rusesc cu speranța că-l va îndupleca pe generalul Karg care-l felicitase pentru fapta menționată, să rămână pe frontul galițian sau să fie trimis pe frontul italian, dar nu reușește să-l convingă pe general23 și se hotărăște să dezerteze chiar în acea noapte la muscali, dar este grav rănit în urma unui atac neașteptat al rușilor.24
După ieșirea din convalescență și refacere, în care rupe logodna cu Marta și se îndrăgostește de unguroaica Ilona, alegând-o ca mireasă, Bologa este chemat la sediul comandamentului de divizie din Făget și numit de generalul Karg în juriul Curții Marțiale care urma să judece a doua zi niște țărani români, învinuiți de trădare și spionaj.25 Refuzând să devină complice la condamnarea unor oameni nevinovați, el se hotărăște să traverseze liniile frontului pentru a ajunge la români, dar se rătăcește și este prins de o patrulă condusă de locotenentul maghiar Varga, vechiul său amic, și cu ocazia percheziției se găsește asupra sa o hartă cu pozițiile trupelor, pretorul militar acuzându-l de încercare de dezertare la inamic și trădare de patrie.26 Bologa refuză cu încăpățânare să se apere în fața Tribunalului Militar, în ciuda insistențelor căpitanului Klapka care se oferise în acest sens, și este condamnat în numele împăratului Austro-Ungariei la trădare și dezertare la inamic, degradare și eliminare din gradele armatei și moarte prin ștreang.27
Cu toate acestea, el își simte sufletul împăcat, în timp ce inima îi este inundată de iubirea care „îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. (…) Cine n-o simte nu trăiește aievea; cine o simte trăiește în eternitate… Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și inexistente…”.28 Apostol Bologa, căruia îi revenise credința, moare în zorii zilei, senin, cvasi-dostoievskian, detașat de lumea pământească, „cu ochii însetați de lumina răsăritului” și cu privirile care „îi zburau, nerăbdătoare spre strălucirea cerească”29.
Așadar, romanul psihologizant Pădurea spânzuraților analizează intens drama spiritual-sufletească profund-abisală a lui Apostol Bologa cauzată de conflictul-limită între datoria de ofițer din Primul Război Mondial aparținând unui imperiu multinațional aflat în destrămare și conștiința națională de român, adică ideea de apartenență la poporul român. Conflictul psihologic din această creație narativă este generat de război, el fiind dependent de evenimentele exterioare și de atmosfera în care trăiește eroul, adică este un conflict care evoluează de la exterior spre interior.30 Tragedia teribilă a lui Apostol Bologa a fost descrisă, prin extrapolare, ca drama intelectualului român din Transilvania în timpul războiului31, căreia i se cere o „atitudine clară” într-o situație-limită.32
Rebreanu realizează în Pădurea spânzuraților un tablou semnificativ al Primului Război Mondial, al războiului, în general, prin prezentarea sa ca o imensă crimă colectivă și prin descrierea mizeriei, suferinței și a morții33, războiul fiind privit de autor, prin gura personajului Klapka precum „un ucigător de energii”34. Scriitorul descrie imaginea dezolantă a câmpurilor de luptă, cu garduri din sârmă ghimpată, tranșee umede și friguroase și drumuri înecate în noroaie.35
Familiarizarea cu ideea morții determină îndobitocirea inexorabilă a oamenilor care capătă gesturi animalice și o dorință egoistă de a-și apăra viața, familia și avutul cu orice preț, de exemplu, căpitanul Otto Klapka susține ipocrit și izbucnind în lacrimi, că ar fi capabil de „orice lașitate” numai să nu moară înainte de a-și revedea familia.36 Însuși Bologa ar accepta cu seninătate să masacreze italieni, polonezi sau ruși, numai să nu fie trimis pe frontul românesc; locotenentul evreu Gross constată că românul ar purta o mască ce-i ascunde șovinismul: „Tu, în străfundul sufletului tău, ești un mare șovinist român… […] Ai fi ucis bucuros și cu entuziasm o mie de muscali sau italieni, numai să nu fii nevoit a trage în ai tăi… Aici ți s-ar părea o crimă să omori, pe când aiurea, oriunde, ți-ar fi indiferent sau ai socoti c-ai făcut o vitejie…”37.
Interesant este că scriitorul inserează abil stările de spirit stângiste și comuniste ivite în contextul Primului Război Mondial, promovate de ofițeri ca sus-menționatul locotenent Gross în preajma izbucnirii Revoluției din Rusia din 1917, cuvintele sale referindu-se la iminența revoluției așa-zis antiburgheze, de fapt bolșevice, la înfrățirea popoarelor într-o societate viitoare și la pedepsirea celor responsabili de carnagiul mondial, anarhistul Gross fiind acuzat de Varga că ar dori o internațională: „Statul!… Statul care ucide!… În spate statul nostru, în față statul dușman, și la mijloc noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconștienți! (…) Izbânda trebuie să vie! glăsui Gross, patetic, gesticulând și cu niște ochi tremurători de emoție. O crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriașă de răzvrătire universală… Trebuie! Și atunci, peste tranșeele pline de sânge, peste granițele brăzdate cu morminte, toți oropsiții, toți răzvrătiții, își vor strânge mâinile și, într-un avânt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani, și în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii și ale lumii noi!” 38. Același Gross opinează cinic, că meritul cel mare al socialismului în istoria omenirii a fost de a propovădui pe față ura, de a împărți pe oameni în două tabere, care se vor detesta pe veci, și luptând pe față împotriva celor puternici și mincinoși, pe când diferitele forme ale creștinismului căsăpesc umanitatea în numele iubirii aproapelui.39
În Caiete, vol. I, Liviu Rebreanu nota următoarea cugetare antirăzboinică: „Un vers de Goethe e mai prețios decât o bătălie câștigată. Niciodată poporul nu vrea război. Numai conducătorii vor, fiindcă ei stau acasă și trimit la moarte numai poporul”40.
Concluzia lui Liviu Rebreanu este că neutralismul este în anumite circumstanțe sinonim cu ideea de lașitate, în timp ce războiul este un masacru stupid în care milioane de oameni devin victime fiind trimiși la război de conducători cinico-sadici și luptând pentru un ideal care le este deseori străin.41 De altfel, colosalei majorități a umanității civilizației nu i-a oferit până astăzi decât războiul, care pune față către față milioane de oameni și care „ucide mii și mii de suflete într-o secundă”, iar binefacerile civilizației „se răsfrâng numai asupra câtorva privilegiați suferind de plictiseală și de spleen”42. Autorul transilvan condamnă războiul prin demistificarea sa, prin demonstrarea fără tezism a tragismului său, prin zdrobirea concepției eroului despre război43 și prin prezentarea lipsei de certitudine cu privire la existența unui viitor.44
Note
1 Mihai Gafița, Cezar Petrescu, 1963, pp. 95-96.
2 Victor Durnea, Un scriitor adevărat: Ioan Missir, în astra.iasi.roedu.net., accesat în 19 iulie 2015.
3 Pompiliu Constantinescu, 1916 (roman), în Scrieri, vol. 1, București, 1967, p. 13.
4 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 778.
5 Const. Gh. Popescu, F. Aderca. 1916, în Afirmarea, Satu Mare, anul I, nr. 6-7, august-septembrie 1936, p. 85.
6 Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996, p. 87.
7 Codruț Constantinescu, Un viitor dramaturg pe câmpul de luptă, în revista22.ro, adus la 2 octombrie 2018.
8 Lidia Pirică, O carte cât o istorie, în Constelatii diamantine, Anul IV, Nr. 8 (36), August 2013; p. 42.
9 Cristian Munteanu, Evocare Dominic Stanca la Muzeul Național al Literaturii Române – Evenimente; 25 ianuarie 2018; Muzeul Național al Literaturii Române, online.
10 Al. Piru, „Cuvînt înainte” la vol. Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților, București, Editura Militară, 1966, p. 3.
11 Tiberiu Moșoiu, Liviu Rebreanu: „Pădurea spânzuraților”, în Lamura, anul IV, nr. 5, februarie 1923.
12 Pierre Renouvin, Primul Război Mondial, București, Editura Corint, 2001, p. 27.
13 Pierre Renouvin, op. cit., p. 27.
14 Ibidem, pp. 27-28.
15 Robert Gerwarth, Cei învinși. De ce nu s-a putut încheia Primul Război Mondial, 1917-1923, București, Editura Litera, 2019, p. 291.
16 Robert Gerwarth, op. cit., p. 291.
17 Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, București, Editura Litera, 2019, p. 39.
18 Liviu Rebreanu, op. cit., p. 39.
19 Ibidem, pp. 11-12.
20 Ibidem, pp. 10 și 11.
21 Al. Piru, Cuvînt înainte la vol. Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților, București, Editura Militară, 1966, p. 3 și Paul Magheru, Pădurea spînzuraților, în vol. Analize literare pentru bacalaureat și admiterea la facultate, București, Editura didactică și pedagogică, 1973, p. 221.
22 Paul Magheru, op. cit., p. 220.
23 Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, București, Editura Litera, 2019, pp. 87-89.
24 Ibidem, pp. 90 și 98.
25 Ibidem, pp. 246-247.
26 Ibidem, pp. 262 și 272.
27 Ibidem, p. 296.
28 Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților, București, Editura Eminescu, p. 221.
29 Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, București, Editura Litera, 2019, p. 304.
30 Șerban Cioculescu, Note despre „Jar” și romanele lui Liviu Rebreanu, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul I, nr. 10, 1 octombrie 1934, pp. 178-179.
31 Eugen Lovinescu, Creația obiectivă, în Istoria literaturii române contemporane (1900-1937). vol. IV. Evoluția prozei literare, București, Editura Ancora S. Benvenisti, 1928, pp. 362-368 și Eugeniu Todoran, Realismul lui Liviu Rebreanu, în Revista Fundațiilor Regale, anul IX, nr. 12, 1 decembrie 1942, pp. 562 și 568.
32 Silvian Iosifescu, Prefață la Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, București, ESPLA, 1956, pp. 15-16.
33 Ov. S. Crohmălniceanu, op. cit., p. 290.
34 Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, București, Editura Eminescu, 1983, p. 12.
35 Iacob Naroș, Romanele lui Rebreanu, Iași, Editura Tipo Moldova, 2013, p. 207.
36 Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, București, Editura Litera, 2019, p. 56.
37 Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, București, Editura Eminescu, 1983, pp. 155-156.
38 Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, București, Editura Eminescu, 1983, pp. 39-40.
39 Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, București, Editura Litera, 2019, p. 198.
40 Liviu Rebreanu, Caiete, vol. 1, prezentat de Niculae Gheran, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974, p. 220.
41 Aurel Martin „Un însetat de înnoiri”, în Gazeta literară, anul XIII, nr. 49, 2 decembrie 1965.
42 Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, București, Editura Litera, 2019, p. 229.
43 Paul Georgescu, op. cit., pp. 56-57.
44 Alexandru Piru, „Liviu Rebreanu”, studiu introductiv la Liviu Rebreanu, Opere alese, vol. I, București, Editura pentru Literatură, 1962, pp. XXXVII-XXXVIII.