Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Interpretări, interpretări…

Triumful talentului, triumful interpretărilor!
Poemul eminescian Luceafărul a avut parte de interpretări deosebit de originale și de profunde, pe care nu este cazul să le menționez aici și acum. Mă opresc doar la „interpretarea” ironică a lui G. Călinescu de la jumătatea anilor 50, conform căreia Hyperion ar fi un tânăr proletar îndrăgostit de o fată burgheză, mare păcat în epocă, fapt ce-l obligă pe tânărul dornic să se căsătorească cu fata să ceară aprobarea responsabilului de grupă sindicală, nimeni altul decât Demiurgos.
Nu a scăpat nici Caragiale de niște lecturi neadecvate. Referindu-se la schița 25 de minute, Duiliu Zamfirescu, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, considera: „Caragiale ar trebui oprit, în interesul reputației sale de scriitor, de a publica fleacuri”( Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori, Cu un cuvânt de introducere de Emanoil Bucuța, București, Casa Școalelor, f.a., p. 73.).Să nu uităm replica pe care umoristul George Ranetti i-a dat-o lui Caragiale la apariția Momentelor: „Nu Momente, maestre, ci Monumente trebuia să botezi dumneata admirabilul volum, căci fiecare din paginile lui e un monument de spirit de observație, de spirit sadea, de perfecțiune artistică”. Dar despre proza scurtă a lui Caragiale mai putem citi pe ici, pe colo, că marele și profundul autor critică în proza sa educația proastă primită de copii în familiile burgheze. Și secolul este al XXI-lea!
Să nu uit! Pe la mijlocul anilor 50, Eminescu era acceptat parțial, fără Odă(în metru antic) și alte poeme, dar Pe lângă plopii fără soț nu supăra deloc epoca. Insistând asupra semnificațiilor titlului, comentatorii se întrebau de ce sunt la domnul nostru Eminescu Mihai plopii fără de soț. Nu știu dacă în vreun manual, dar într-o foaie literară sigur s-a afirmat că poezia eminesciană critică indirect regimul burghezo-moșieresc, acela care a defrișat nemilos pădurile patriei noastre!
Atunci când le vorbește elevilor despre Ion Creangă, profesorul de limba și literatura română pomenește, nu se poate altfel, și de Punguța cu doi bani.La începutul activității mele de profesor, un coleg, subtil, nevoie mare, le-a cerut elevilor să motiveze de ce punguța din celebra poveste este cu doi bani! Chiar așa, de ce o fi avut oare vestita punguță doar doi bani?De ce nu trei? De ce nu mai mulți? Gândul te duce la expresia „de doi bani”, fără valoare, ceea ce accentuează lăcomia ieșită din comun a boierului. Nici vorbă! Dascălul de limba și literatura română a fost categoric: un ban reprezintă binele, celălalt, răul! Vai de mine, pe ce te bazași? Că pe domnul Umberto Eco nici într-un caz!
Este binecunoscut începutul(era să scriu, vai, „incipitul”, pentru a fi în pas cu moda) poeziei lui Octavian Goga, Casa noastră: „Trei pruni frățâni, ce stau să moară/Își scutur creasta lor bolnavă”. Elev fiind, nu am acordat prea mare atenție celor trei pruni, frățâni cum erau ei, căci nici textul, mai ales, nu mă încuraja. Profesorul nostru, fie în veci numele lui binecuvântat, insista asupra ideii de boală și de declin.ceea ce este adevărat! In schimb, un critic, format în anii 50, încerca să ne convingă că prin cei trei pruni, frățâni, firește, poetul face referire la cele trei provincii româneșți cuprinse de tristețe și tânjind după unire. Pe ce te bazezi? ( vorba silișteanului).
Am avut eu însumi fericita ocazie să ascult comentariul unei distinse profesoare la poezia lui Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri. Cu versurile: „Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/De când luptară-n codru și poteri, și haiduc”. După cum o cunoșteam, mă temeam ca nu cumva comentatoarea să folosească versurile ca fericit pretext pentru o campanie împotriva fumatului, lucru inutil de altfel câtă vreme, după cum se știe, tinerii nu prea apelează la ciubuc. Nici vorbă! În schimb, a susținut că versurile omagiază lupta de pe vremuri, în codru( care-i frate cu românul, nu-i așa? ) a haiducilor, împotriva nedreptății sociale.Eu, care mă gândeam la un timp având reflexe de mit și baladă, de timp eroic, am tăcut mâlc.
În manualele școlare, se bucura de mare cinste înainte de 1989 modesta piesă a lui Alexandru Davilla, Vlaicu Vodă, pe care o storceam din răsputeri de semnificații pentru a face educația patriotică cerută. Cenzorul vigilent din regimul trecut a scăpat din vedere fragmentul în care Vlaicu suferă la moartea credinciosului său Grue, simbol al poporului, firește, după cum se preciza: „Pentru toți, cândva, cocoșul lui Sân Petru a cântat…/Numai el, poporul, fostu-mi-a statornic ne-ncetat,/El, ce suferă, ce tace, ce iubește și ce crede…”. Autorii manualului de clasa a VIII-a nu s-au gândit că vreun elev ar fi curios să afle ce e cu acel cocoș al lui Sân Petru. S-a întâmplat totuși, pe la mijlocul anilor ‚80, ca un elev să intrebe .Și încă în timpul unei inspecții. Profesoara, uitându-se pe geam, le-a spus că e vorba de cântatul cocoșului care vestește o nouă zi. La sfârșitul orei, fără să știrbească autoritatea profesoarei și uitându-se în ochii copiilor, inspectorul le-a vorbit de trădare, de lepădare, cum scria în Carte! Și nu i s-a întâmplat nimic! Cu Vlaicu Vodă s-a mai slăbit pe urmă însă din alt motiv. Exista în manual un fragment în care, aflând de trădarea ei, domnitorul poruncește ca doamna Clara să fie închisă, însă nu oriunde:„Pârcălabe, știi porunca, te privește: mâine seară,/Vreau să știu c-a fost închisă la Snagov această fiară!” Nu, nu se putea să rămână textul așa, „se interpretează”( exista o teamă de interpretare în epocă), la Snagov își are reședința „tovarășa”, academicianul de renume mondial, savant, mamă etc!
După un debut notabil cu volumul Cântece de pierzanie, Mihai Beniuc a făcut destule concesii, ca să mă exprim așa, dar, printre versificații, a strecurat, zică cine ce-a zice, și versuri de bună calitate. O cunoscută poezie, Mărul de lângă drum, este expresie a bucuriei rodului și a dăruirii, chiar dacă poetul nu se dezminte: „Mi-s dragi copiii legănați în ramuri,/La gât cu mici bucăți din sfinte flamuri”. De o interpretare atentă din partea unor critici de tristă faimă s-au bucurat, la momentul apariției, câteva versuri: „Sunt măr de lângă drum și fără gard./La mine-n ramuri poame roșii ard./Drumețule, să iei fără sfială,/Că n-ai să dai la nimeni socoteală”. De ce sunt merele roșii în poezia lui Mihai Beniuc?( În grădina bunicilor mei toate merele erau roșii!). Ele, merele roșii, simbolizează sângele vărsat de popor și, mai ales, de clasa muncitoare, de-a lungul veacurilor, pentru o viață mai bună! Nu prea se potrivea clasa muncitoare cu mediul rural, al gardului beniucian, dar asta e cu totul altceva!
Ce să mai zic de o interpretare a sălăților din Povestea lui Harap-Alb, sălăți ce trimteau, după o dăscăliță, la sărăcia și la hrana redusă la vegetal din timpurile străvechi!
În încheiere, o interpretare la un text literar „nedreptățit”, taxat ca o poezioară pentru copii: „Cățeluș cu părul creț/Fură rața din coteț./El se jură că n-o fură,/Dar l-am prins cu rața-n gură”. După cum se remarcă la o primă lectură, poezia propune o ușoară mișcare epică, în centrul ei plasându-se „actantul” care, printr-un diminutiv(„cățeluș) lasă impresia lipsei de importanță și de semnificație în ordinea lumii.Nu trebuie neglijat faptul că „personajul” are părul creț, concretizare a inelelor și a cercului ca simbol al perfecțiunii.De aici, un contrast evident între esența lui și modul de a fi în lume, de a accepta o condiție de-a dreptul umilă. Gestul personajului trebuie perceput în profunzimea lui. La nivelul convenției sociale și în limbajul uzual, el „fură” rața, în realitate o scoate din universul închis, limitat, care este cotețul( el însuși concretizare a casei, o imago mundi ). Gestul este motivat, fiind vorba de o rață care a renunțat la spațiul ei definitoriu și la adevărata sa condiție. Ea s-a dezis de acvatic, de suprafața pe care ființa sub semnul plutirii ca echilibru între două limite, înaltul celest și adâncul apei, fundul, ambele fiind semisfere ce trimit spre unitatea întregului. Este o rață timorată de perspectiva nelimitată asupra întregului, dar și de condiția ei de a se afla, prin reflectarea pe care o asigură oglinda apei, la intersecția a două extreme. Nu trebuie omis faptul că respectivul „cățeluș” se jură că nu fură. Și nu este nicidecum vorba aici de un jurământ fals, el nu fură de fapt, ci re-face ordinea. Intervenția cuiva, a unui eu obedient față de lumea convențională, oprește digerarea unei rațe ce și-a trădat esența: prin mistuire, cășelușul ar fi redat-o elementarului prin care s-ar fi asigurat refacerea unei noi ființări, autentice și necompromise.Rața ar fi fost mântuită în felul acesta! Însă totul e doar un joc. Vorba poetului Ion Barbu, din binecunoscuta poezie După melci: „Melc, melc, ce-ai făcut?/Din somn cum te-ai desfăcut?/Ai crezut în vorba mea/Prefăcută…Ea glumea!” Pe bune, chiar glumeam!
Interpretări, interpretări…

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg