Echinoxistă din prima generație a publicației clujene, Mariana Bojan nu a fost plasată de criticii și teoreticienii fenomenului, în rândul celor mai reprezentativi poeți ai acesteia, poate pentru că nu a fost studentă la Filologie dar mult mai sigur pentru că a fost tratată de-a lungul anilor ca pictoriță (absolventă a Intitutului de Artă din Cluj), e drept, de reală originalitate, cu o creație artistică de mare extindere, cu expoziții unanim apreciate.
A publicat mai multe volume de poezie pe care le-a reunit (destul de târziu) în antologia Rezervația patetică (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016) când, pentru mulți dintre criticii care s-au aplecat asupra ei, a reprezentat o adevărată revelație („La ora bilanțului, Mariana Bojan propune un univers liric de marcă subliniat individuală” – Ion Pop). Primul dintre aceste volume, Elegie pentru ultimul crâng (1976), ar putea fi luat în considerare pentru plasarea poetei în cadrul generației optzeciste. Numai că lirica de-aici nu răspunde aproape deloc comandamentelor programatice ale platformei teoretice pe care o reclamă autorii ce se revendică grupării (?!). Poeta avea nostalgia unei naturi oarecum atemporale, în notații deloc idilice însă, văzută sub semnul unui zeu protector îmbătrânit („Pădurile cerșesc în Univers/ Puteri nebănuite le deșteaptă/ Pan s-a întors bătrân ca-ntotdeauna/ Îndatorat chimerelor de piatră” – El e bătrân). Gingaș-opulente și abundent colorate cu o pensulă de finețe, tablourile din natură, fals peisagistice, au ceva ciudat în evocarea unei faune campestre, teritoriu al unor ființe mici și fragile: „Tolănită-n mișcătoarea ei singurătate/ O mică reptilă rupe flori roșii/ Pe-o pajiște roșie/ Vântul trece pe-aici în salturi speriate./ De ce iei apărarea spurcăciunii?/ Îmi strigă cei ce privesc/ Muta noastră conviețuire/ În timp ce vietatea înfricoșată/ Îmi mușcă obrazul și dispare sub pietre./ De la fereastra mea, noaptea/ Caută un declin cuviincios/ În măsură să limpezească firea” (Deznodământ blajin). Universul rural, atâta cât este, e frust și fraged, dacă se poate spune așa, amintind imagistica impresionisă eseniană: „Vițeii, vin vițeii să pască-n paradis/ Substanța cultă-și strânge petalele bizare […] Nu ne mai vin condurii. Un inutil Orfeu/ E gurii mele rană și rana vrea să cânte/ Și undeva în lume se naște câte-un zeu/ Ci-l urgisește-ndată o lepră de cuvinte// Deschideți iute poarta să intre câte-o vită/ Pan bea și-n turmă urcă hipnoticul alean/ De nu vă place cerul, priviți-l dar prin sită/ Albastrul nu mai cântă. L-ați aurit în van” (Izgonirea).
Cu volumele următoare (Haina de cânepă, 1983; Phastasticonul, 1987; Expertul și păsările, 1996 șcl.), evadarea din contingent e mereu mai pregnantă. Poeta e dezinteresată de conflictualitatea diurnă din societate și își construiește un univers al ei, propriu, din elementele unei realități mai degrabă onirice, având oarecum model creația lui Leonid Dimov, căruia îi și dedică câteva piese. Utilizează un vocabular frust, degajat, cu expresii translate poetic din limbajul cel de toate zilele, realizând efecte pitorești spontane: „Cu mâțele spumoase din casele domnești/ Torc miezul nopții fraged în dorințe/ În gări satirii dorm pe căni nemțești/ Spițerii picotesc între semințe// Pe strada mea nătângă, muritoare,/ Copilărindu-se din casă-n casă/ Trec străjile tăcerii, mi-o descoasă,/ O lasă însemnată la picioare.// Ziua vecină mătură-n piață/ Își spală noaptea grasă de pe față/ Pădurile de scaune ucise/ Ne pricopsesc cu grave manustrise” (Nocturnă).
Alunecarea spre un teritoriu al absurdului se dovedește productivă, lirica Marianei Bojan dobândind mereu mai mult haloul unei lirici fanteziste, insolite: „Și ce plictis era pe mare/ Dormea zeița de-a-npicioare/ Prin pâlnia de lut ovală/ Da drumul norilor să cadă/ Ce-asupra-i se-abăteau apoi/ Mugind a palizi văduvoi./ Ea printre plete răzlețite/ În suflet le zvârlea cuțite/ Și se lăsa apoi să cadă,/ Sub ploile de toamnă, fadă” ș.a.m.d. (De n-ar fi toate acestea). E de-acum o poezie ludică, în care melancoliile decantează ironii mai puțin corozive și mult mai mult parodice, de un spectaculos joc imagistic gratuit, în sine: „Am cuib statornic un dovleac în lapte/ Cu-nsâmburata lui filozofie/ Curge uleiul zilei, nopți răscoapte/ Îmi dau dureri de barbă colilie// Dau iama xilofagi-n dulce miez/ De mi-i strecoară printr-o sită deasă./ O pasăre despică cerul frez/ Și-mi cade ca trăznită lângă casă.// Atunci mă cântă dalbe hetaire/ Și mierea curge gârlă din butoi,/ Mărite-doamne, ce ospăț de soi/ Parcă s-ar pregăti o «dies irae»/ Oșteni pedeștri, granguri de fântână/ Ce dănțuiesc strivind corole roșii,/ Toți se prefac cum că mă cunoscură/ Și își aruncă-n luptă toți cocoșii” ș.a.m.d. (Phantasticonul. Cântul I).
O lume carnavalescă populează scene și tablouri dintr-un veac fantezist, descrierile acestora au aliură baladescă, autoarea amuzându-se compunând insinuante narațiuni mitologicale într-o manieră persiflantă de sorginte livrescă: „Noi mai bogați decât feritul Noe/ Călcam pe iarba dreasă cu aloe/ Iar hoardele de licurici, barbare/ Ne înnodau șireturile rare.// Ne strecuram în slovă cu sfială/ Ca într-un fel de moarte triumfală/ Maria mea de aur și de smoală.// Lămpi ponosite, panglici, carnavale/ Predestinate carelor de luptă/ O muză palidă cu fața suptă/ Se îmbăta în nopțile-i regale// Și pugilit-am întru poezie/ Măreț cum Cezar, cu dușmani o mie,/ Toți suferind de dovleacomanie// Ce de cântări zburdau pe-a luncii crupă/ Culegători vrăjiți cădeau ciopor/ În mările de vodcă și de supă/ Agonizând puțin în viitor” ș.a.m.d. (Phantasticonul. Cântul I). Lumea aceasta fabuloasă, dar miniaturală, trezită la poezie de o creatoare deloc conformistă, își are farmecul său insolit, fiind capabilă a demonstra că jocul cu ielele imaginației poate da viață spectaculoasă, viabilă, unei alte lumi în paralel celei realiste. Iar când privirea cu care contemplă, nu atât lumea din jur cât propria conștiinșă, are o clipă de luciditate, versul reverberează totuși dramatic, un patetism bine temperat: „Când ne-am îmbolnăvit de timp steril/ Și am zăcut din dor de viețuire/ Când ne era rușine să murim/ Iar să trăim, o taină peste fire// Când adunam pământul peste noi/ Ca să ne fie inima mai caldă/ Și încolțeam umili acel noroi/ Cu prunci în care sângele să ardă// Când orice vis era menit surpării/ Și spaima era timbru pe cuvânt/ Și ne purtam ființa-n umilire/ Vii posesori ai unui viu mormânt// Înnegurați ca-ntr-un muzeu de ceară/ Statornicit adânc în Elizeu/ Trăiam pentru că mai aveam o țară/ Și-n țară îl aveam pe Dumnezeu” (Remember).
Nu încape îndoială, Mariana Bojan este, între echinoxiști (și chiar dincolo de aceștia) cea mai fantezistă poetă, de reală originalitate, compunând imagistic, cu dezimvoltură, un univers de manieră exotică, în care se refugia candidă, savurându-și propria libertate de creație.