Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Libertatea de a-ți susține convingerile sau singura libertate posibilă

 

Andrei Novac
Prin închisori și prin libertate
Editura Cartea Românească, București, 2018

 

 

Populat de o lume care gonește mânată de ritmurile confuze ale vieții și se hrănește cu propriile frici și iluzii, refuzând să rămână impasibil la traficul accelerat din propria-i viață, Andrei Novac propune, în ecuație literară proprie, lepădarea de subtilul demon al vitezei, eliberarea de ritmuri, reîntoarcerea la ființa contemplativă, printr-un volum de versuri proaspăt apărut la editura Cartea Românească: Prin închisori și prin libertate. Între ritmurile interioare și cele ale lumii grăbite să pătrundă, să populeze, să acapareze spațiile intime e un sensibil decalaj de fază, un decalaj care nu poate fi neluat în seamă. Din aritmiile acestei trăiri se naște o poezie tulburător de sinceră, dezbrăcată de orice
manieră a generațiilor:

„de undeva, de foarte departe, trec prin mine mașini/ și oameni cu copii mici în spate,/ se agață de liniștea mea,/ lasă în mine păpuși din cârpe și șaluri trepidând de emoție// sunt un aeroport uriaș// lumea mea este altfel/ bătăile inimii ei au un alt ritm,/ peste viața mea răsare alt soare,/ peste picioarele mele cad alte frunze,/ pe lângă mine oamenii se grăbesc altfel spre ei// înainte de culcare// sunt atât de trist pentru că știu că nu am timp să mai înțeleg,/ ei sunt la fel de veseli,/ fericirea lor nu e dată de timp,/ ci de felul ciudat în care își întind către tine/ mâinile, ochii și viața ”(prin închisori și prin libertate, pp. 7-8).

De altfel, acest refuz de a se angaja în canonul unei scriituri a vârstei, în normele unei angajări ale unei generații cu toate încorsetările ideologice pe care o generație literară o produce, este remarca istoricului și criticului Cornel Ungureanu care însoțește volumul pe coperta 4: „Intensitatea lirică a asumării statutului de literat (de excepție a rostirii) nu îl așază sub semnul unei generații sau promoții literare, ci sub semnul unei geografii literare fericite”. Este foarte rară în literatura română actuală ipostaza tinerilor scriitori asumându-și rădăcinile culturale în detrimentul proiecției ideologice a literaturii generațiilor. Iar această asumare este deplină – Andrei Novac este unul dintre rarii scriitori tineri asumându-și, deopotrivă cu rădăcinile, și istoria literară, și devenirea ei – și înseamnă, în planul angajării lirice ordonarea parcursurilor interioare. În ritmul acestei ordonări, lumea interioară grăbită, dezorganizată, aglomerându-se angoasant spre niciunde, se golește treptat. Spațiile golite, timpul răsturnat, parcursurile solare răsfrânte în îngustele coridoare interioare, sunt etapele reumplerii cu viață a propriei vieți: „un gol uriaș își desface nasturii cămășii,/ geamurile clădirilor reflectă/ carnea ta” (niciodată la fel, p. 12). Viața intimă invadează coridoarele acoperind larma mulțimilor, ritmul lor, defazarea lumii. O singură soluție se întrevede: „nu trebuie decât să iubești/ într-un oraș sufocat de propria lui grabă” (tot mai desculț, p. 14).
Ritmul mulțimilor din orașul cotidian, tot mai îndepărtat ca rezonanță interioară, este dublat de ritmul istoriei. Pentru limpezirea spațiilor interioare, poemele angoasei urbane reflectate și preluate în sine sunt continuate de cele ale istoriei în propria-i contorsionare, cu propriile dureri: „prin fața ochilor noștri/ trec toți cei care au murit pentru libertate// orașul se deschide în fața lor/ ca un câmp uriaș pe care se luptă încă (inimi la capătul coridorului, p. 23). Sensibilitatea se închide în spațiul rectangular al cutiilor de beton ale orașului (v. lumi închise, p. 26) și vibrează aproape neauzit, tăcut și aritmic. Ritmul inimii se estompează în cofrajele de beton. Fără rezonanță, lumea se închide în sine, devine spațiu virtual, se rupe de realitatea urbană palpabilă, se închide într-un trecut vibrând nostalgic:

„oarele răsare în fiecare zi la altă oră,/ ochii tăi neliniștesc lumea încă de la început,/ o desenează peste umerii tăi ca o dâră de nisip/ și nici un alt gest al tău nu ar putea schimba nimic// acum văd cum atingi umbrele cu coapsele și coatele tale/ și faci loc în universul transparent și singur/ oamenii respiră și trăiesc/ doar cu degetele pe telefoane și calculatoare// în fiecare dimineață prin propria lor nostalgie.” (într-o dimineață, p. 30)

Transferul ritmurilor defazate din realitatea gri și angulară a urbanului în spațiile virtuale fără limite, în iluzia propriei vieți alimentate prin nostalgie nu este nicidecum o soluție. Drama aceste alunecări e profund resimțită și, evident, reflectată în pagini. Nu gratiile fizice închid, ci doar cele interioare în care iluzoriu se deschid și defilează universuri virtuale. În plan fizic, închiderea se deschide ca libertate asumată: „după gratii există libertate, din ce în ce/ mai multă libertate” (din nou despre închisori, din nou despre libertate, p. 35). Închisoarea fiecăruia are gratiile propriei experiențe: „nu ai riduri,/ dar ai pielea ciudată/ ca o închisoare/ în care nu se visează niciodată,/ dar se vorbește frumos,/ din ce în ce mai frumos” (scurt cântec rupt, p. 38). Acest fapt dă aparenta libertate de a-și clama libertatea, chiar și acolo unde nu trebuie clamată, unde strigătul însuși închide.
Libertatea la care trimite poezia lui Andrei Novac e echilibrul dinamic dintre minte și suflet. Contemplarea e cheia pătrunderii în această lume. Dar contemplarea, deopotrivă revelatorie, angajează nemărginirea, trimite la orizontul îndepărtat al vastelor spații interioare, dar transmite totodată și fiorul finitudinii. Hiper-conștiința, raportul rece cu realitatea nu e o soluție:

„De foarte mult timp nu îmi mai visez morții/ trăiesc într-o lume care nu îmi provoacă/ nici măcar furie,/ a devenit transparentă și rece/ o pot ghici de la un capăt la altul/ și suferința spațiilor pe care tu le-ai ținut între palme/ tot mie îmi aparține,/ acum știu că râzi,/ încet, începem să ne raportăm la viața noastră.” (și eu sunt același om, p. 52)

Contemplarea lucidă alunecă dincolo de neantul pe care fiorul existențialist al poemelor lui Andrei Novac îl construiește spre a diminua dramatismul trecerii prin sine a oamenilor acelora, a mulțimii care continuă să întindă spre sine „mâinile, ochii și viața”. Luciditatea nu rezolvă problema asumării libertății. Reducerea dramatismului propriei vieți și asumarea libertății nu se presupun. Hiper-conștiința nu salvează prin amputarea viselor: „la sfârșit trebuie să mai rămână ceva,./ nasturi încheiați până la gâtul/ ultimilor oameni care au uitat/ să viseze” (au trecut, p. 55). Undeva, în buza orizontului, e o scăpare. Reîntoarcerea la sine, asumându-i pe ceilalți, cu libertatea încălcată, cu limitele mereu suprapuse ale libertăților tuturor, înseamnă reîntoarcerea la temele perpetue. Ceea ce nu a putut vindeca luciditatea, mintea, este ceea ce nu poate vindeca nici inima. Dar răspunsul e propria transformare în spațiu larg, spațiul său interior oferit lumii, ca asumare a libertății în echilibrul mereu instabil dintre minte și suflet. E răspunsul natural la dispariția spațiului, la suprimarea lui din celelalte volume de versuri (Regula timidității, de pildă). Dar pendularea între abordări, de la volum la volum, nu înseamnă reașezarea. Dimensiunea escatologică brăzdează, în continuare, poemele lui Andrei Novac: „în fiecare noapte/ moartea vine la mine,/ se așază la capătul patului,/ nu ne vorbim,/ când se face lumină,/ pleacă,/ teama se întinde mai tare/ în cearșaf” (o liniște, p. 64). Moartea se instituie ca ordonator al lucrurilor, proiectează parcursul, eliberează cumva. Moartea survine ca libertate promisă și temere deopotrivă. Iar această moarte va și elibera, deopotrivă, captivii în amintiri: „după ce eu o să mor/ vom fi mai grijulii unul cu celălalt,/ tu te vei juca cu fiecare sensibilitate a mea/ lăsată la întâmplare/ prin locurile cu vedere la mare” (sfârșit, p. 78).
Grav, intens, spațiul acesta cuprins între gratiile literelor din propriul nume, intitulat Prin închisori și prin libertate, e un spațiu poetic asumat. Asumat dureros. Andrei Novac se îndârjește să nu slujească ideologii sau formule, ci doar poezia, poezia atemporală. De aceea, poate, nu se sperie de duritatea cuvintelor, nici măcar a celor din titlul pe care și-l asumă deopotrivă. Îndârjit, spartan, cum îl vede Grigore Chiper, Andrei Novac e deschis; prea deschis poate, invadat de lume, lăsând ca limitele libertății celorlalți să încalece limitele propriei libertăți. La care renunță lucid spre a se deschide spre sine, în spațiile în a căror căutare s-a aflat până curând. Și pe care le-a descoperit prin recentul volum de versuri publicat la Cartea Românească. Nu renunță, însă, la libertatea de a-și susține convingerile cu mijloace artistice. Singura libertate posibilă, de altfel.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg