Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O premieră teologică și culturală

O premieră teologică  și culturală

De peste două secole cei care se apleacă asupra creștinismului – credincioși, păstori, cercetători – sunt în fața unei distincții care a generat o nouă efervescență a interesului pentru cea mai influentă personalitate a istoriei cunoscute: distincția dintre „Isus eschatologic” și „Isus istoric”. Împrejurarea că în lume s-a ajuns la publicarea la fiecare șase ore a unei cărți despre Isus spune ceva, inclusiv despre incitanta distincție.
Acceptarea ei nu este dintotdeauna și ridică întrebări profunde. Dacă Isus are o istorie, mai poate fi vorba de Mântuitorul înălțat la Ceruri? Dacă Isus nu are istorie sau aceasta nu contează, pot fi făcute plauzibile minunile care l-au confirmat ca Fiu al lui Dumnezeu? Cu timpul, întrebările au luat forma unei dileme: dacă „Isus eschatologic” este totul atunci trebuie explicat cum s-a făcut că Dumnezeu și-a trimis Fiul printre oameni spre a le arăta calea mântuirii; dacă „Isus istoric” este totul, atunci trebuie explicat cum a avut loc divinizarea unui om dintre oameni, ceea ce este nu mai puțin anevoios. Ambele alternative întâmpină dificultăți redutabile.
Astăzi suntem după frământări îndelungi în jurul întrebărilor și cu răspunsuri ce scot, totuși, discuția din această dilemă. Deja există o întreagă istorie a temei „Isus istoric” și, desigur, a corelării celor două abordări ale personalității centrale a creștinismului. Nu se poate scoate din discuție istoria lui Isus, dar abia din perspectiva credinței s-a găsit coerența acestei istorii.
Sunt de părere că odată cu cercetarea lui „Isus istoric” un nou capitol s-a deschis în cultura europeană, ale cărui repercusiuni nu sunt nici astăzi încheiate. Explicația este triplă. Componenta istorică ține de însăși structura credinței creștine și orice înnoire obținută prin cercetarea ei are efecte. Pentru cultura europeană creștinismul nu este o viziune printre altele, ci chiar mediul formării generațiilor, una după alta. În sfârșit, învățătura lui Isus ne privește din dubla poziție a unei surse de anvergură neegalată, dar și a unei interogări adresată condiției de viață a oamenilor. Orice lămurire de fapte istorice are, din fiecare dintre aceste rațiuni, importanță nu doar istorică, ci în viața actuală. Cunoașterea lor este parte indisolubilă a culturii creștine.
De aceea am și inclus un capitol despre „Isus istoric” în volumul meu Religia în era globalizării (EFES, Cluj-Napoca, 2005, și Editura Academiei Române, București, 2013). Se știe că filosofii care au reflectat cu succes la nivel universal au simțit mereu nevoia de a se confrunta cu realitatea impunătoare și evoluția creștinismului și au evoluat în interacțiune cu acestea. Ca urmare, atunci când am reconstituit istoria filosofiei de după Kant și Hegel, în volumul Introducere în filosofia contemporană (Compania, București, 2016), am inclus momentele de cotitură din abordarea lui Isus în condiționările și tabloul filosofiei. Nu se mai poate reda cu fidelitate istoria filosofiei contemporane fără a lua în seamă istoria creștinismului și schimbările pe care le-a antrenat cercetarea lui „Isus istoric”.
De mult se simțea nevoia unui studiu în România asupra lui „Isus istoric”. El vine târziu nu numai aici, dar important este că s-a făcut acest pas pe care nu putem să nu îl socotim un eveniment teologic și cultural de mare importanță. Mulți au avut impresia că, aducând în discuție istoricitatea lui Isus, ar scădea bazele credinței în mesajul său. Această impresie s-a erodat, iar acum știm prea bine că însuși creștinismul cîștigă dacă este dezvoltat, la distanță de bigoteriile de toate felurile, mistice și laice, ce umplu lumea, plecând de la propria cultură și în raport cu evoluția și interogațiile lumii.
Avem la această oră primul studiu temeinic profesionalizat asupra lui „Isus istoric” în țara noastră. Cartea părintelui Cristian Florin Sabău, Cercetarea lui „Isus istoric”: de la H.S. Reimarus la Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea (Surorile Lauretane, Baia Mare, 2017), are meritul evident de a inaugura o direcție în cultura de la noi – un merit ce nu poate fi subliniat de ajuns. Cineva cu pregătire teologică, dar o pregătire deschisă spre cultura timpului, cineva care a fost în contact cu centre puternice de cercetare, în primul rând cu Roma, și cu documentele reunite acolo, cineva cu mintea clară și fără aprehensiuni, abordează acum un capitol devenit caracteristic al teologiei și culturii contemporane.
Se poate spune mai mult, căci inaugurarea se face la un nivel remarcabil – prin examinarea monumentalei monografii Isus din Nazaret, a lui Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea, pe fondul evoluției cercetării lui „Isus istoric”. Reperele sunt asigurate de Albert Schweizer (Geschichte der Leben-Jesu-Forschung, 1906), Joachim Gnilka (Jesus of Nazareth. Message and History, 1994), Giuseppe Segala (La ricerca del Gesu storico, 2010), care au dat tabloul cuprinzător al cercetărilor și servesc la alcătuirea tabloului general. Din cartea lui Cristian Florin Sabău fiecare se alege cu propuneri de distincții și cunoștințe și poate învăța – ceea ce este menirea unei cărți. Căci autorul, informat privind stadiul discuției internaționale, ia pe cont propriu tema și o duce la o tratare personală, argumentată. Iată o seamă dintre contribuțiile sale.
Pe bună dreptate, Cristian Florin Sabău generalizează observații acumulate de cercetători și distinge „Isus real”, „Isus istoric”, „Isus al istoricilor”. Sub primul termen el are în vedere „persoana lui Isus în globalitatea ei, în viața de zi cu zi”. Cristian Florin Sabău acceptă că aceasta nu ne mai poate fi cunoscută. Nu cunoaștem, bunăoară, nici din principala sursă, care rămân Evangheliile, nici măcar chipul tânărului cu însușiri extraordinar de impresionante din Nazareth, care s-a ridicat pe cea mai înaltă treaptă a umanității. În acest sens, aș adăuga imediat, Rudolf Bultmann pare să fi avut dreptate când acuza precaritatea izvoarelor, iar o biografie a lui Isus nu mai este posibilă. Sub al doilea termen, „Isus istoric”, este Isus așa cum ni-l prezintă izvoarele scripturale, arheologice și de orice altă natură, pe care le folosește istoricul. Aceasta este chiar obiectul cercetării întreprinsă de Cristian Florin Sabău. Al treilea este Isus așa cum l-au văzut diverși istorici în efortul de a trece dincolo de „vălul dogmatic” pe care biserica l-a apărat de a lungul secolelor. La acest Isus al istoricilor, adaug, a reacționat Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea, care a acuzat, în noi contexte ale contemporaneității, subiectivizarea și relativizarea figurii lui Isus. Desigur, Isus în ipostaza de „Hristos al credinței” rămâne fundamental.
Valorificând observații ale lui Albert Schweitzer și Urs von Balthasar, Cristian Florin Sabău circumscrie cu precizie pragul pe care cercetarea lui „Isus istoric” l-a creat. Dacă, de pildă, și în secolul al XVII-lea, Osiander argumenta că izvoarele despre Isus vorbesc de aceleași fapte, încât nu pot să fie decât adevărate, iar cei care scriau despre Isus vorbeau fără reținere de miracole, raționalismul ce a ocupat tot mai mult scena și curentul „religiei naturale” au schimbat premisele abordării lui Isus. Ruptura avea să se producă cu Reimarus, care a propus neașteptat delimitarea între redarea tradițională a lui Isus și cea care este atestată de date istorice. Odată cu manuscrisul, editat parțial de Lessing, al profesorului de limbi orientale, începând cu 1774 a devenit public faptul că „pentru întâia oară un istoric era pe deplin familiarizat cu izvoarele și înfăptuia un studiu critic al acestora și al tradițiilor pe care izvoarele au conturat-o”. A fost din prima clipă limpede că reducerea mesajului lui Isus la cel al unui mesia politic în viața evreilor de atunci era discutabilă, Isus țintind în mod evident mult mai departe. Dar nu acest aspect era important, ci noua abordare a lui Isus, cea de pe baze istorice, care face din lucrarea lui Reimarus o altă „operă neegalată a culturii universale”, cum spunea Albert Schweizer pe bună dreptate. Reconstrucția acțiunii lui Isus și a discipolilor săi și observarea soluțiilor adoptate în diferite momente au fost esențiale și durabile.
Cu minuție și perspicacitate, Cristian Florin Sabău reconstruiește, la rândul său, suișul cercetărilor până în anii noștri și delimitează marile etape ale cercetării lui „Isus istoric”, cu contribuțiile și lacunele lor, pentru a putea înțelege și evalua monografia lui Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea. Chiar dacă Reimarus nu a avut discipoli, un val de „vieți ale lui Isus” aveau să urmeze. Cartea lui Cristian Florin Sabău le trece în revistă pe cele dătătoare de ton pe plan internațional, cum a fost, de pildă cea elaborată de Herder (Vom Erlöser der Menschen. Nach unsern ersten Evangelien, 1786). Acesta a atras cel dintâi atenția asupra a ceea ce particularizează Evanghelia după Ioan în raport cu Evangheliile lui Marcu, Matei, Luca și a remarcat faptul că evangheliile sunt nu istorie pură, ci scrieri rezultate dintr-o angajare. Cristian Florin Sabău se oprește cu caracterizări importante asupra „vieților romanțate ale lui Isus”, culminând cu cea a lui Ernst Renan. El consacră analize pătrunzătoare momentului în care David Strauss pune problema distincției între legendă și adevăr (Das Leben Jesu kritisch bearbeitet, 1835) și celui în care Bruno Bauer supune unei evaluări riguroase sursele evangheliilor și relația cu literatura.
Prima etapă a cercetării lui „Isus istoric” este cea a redărilor de date istorice nutrite de preocuparea reidentificării lui Isus, adeseori în pofida dogmei cristologice consacrate. Ea urcă până în 1921 și culminează cu efortul lui Adolf von Harnack (Das Wesen des Christentums, 1901) de a elibera mesajul creștin de dogmă și de a elucida constituirea acesteia. Acesta are meritul de fi lansat cercetarea lui Isus pe o direcție ce pune capăt unei preluări naive a tradiției.
Această etapă a dat însă mai mult versiuni variate ale lui Isus, fără un tablou satisfăcător. Cauzele au fost în principal două: s-a vrut accesul la „Isus real” în vreme ce izvoarele erau și insuficiente și alterate în luptele timpului, iar fragmentele nu au putut fi unite într-o imagine concludentă. De aceea, a doua etapă în evoluția cercetării lui „Isus istoric” a însemnat o altă distanțare a bisericii de „Isus istoric”, opera lui Rudolf Bultmann (începând cu Jesus, 1926) fiind edificatoare. Cristian Florin Sabău se oprește cu atenție asupra acesteia, ca prelungire a celebrei distincții introduse de Martin Kähler, între redarea istorică factualizată (histoire) și redarea faptelor împreună cu semnificarea lor (geschichtlich), și subliniază adâncimea reactualizării nu atât a istoriei lui Isus, cât a ceea ce a propovăduit și a fost transmis de apostoli. Invocând, de altfel, afirmația apostolului Pavel, după care nu istoria lui Isus, ci învățătura lui trebuie să conteze, teologia kerygmei a lui Rudolf Bultimann a pus în discuție, ca îndoielnice, cercetările din sfera lui „Isus istoric” și a întreținut un semn de întrebare în ceea ce privește siguranța surselor. Ea nu a putut oferi, însă, mai mult decât blocarea unei cercetări sau măcar desconsiderarea ei ca ceva fără relevanță teologică, și a trebuit să fie depășită, la rândul ei.
A treia etapă a abordării lui „Isus istoric”, ce începe în 1953, este inaugurată de Ernst Käsemann cu celebra sa conferință de detașare de Rudolf Bultmann, în care spune că kerygma nu este antagonică cu datele istorice, ci le presupune. Chiar natura kerygmei pretinde studiul istoric al izvoarelor. Cu aceasta se relansează cercetările consacrate lui „Isus istoric”, la care participă cu scrieri majore multe personalități teologice de prim plan.
Pe terenul cercetării au intrat, în urma unor encliclici ce urcă în urmă la diverși papi și mai ales după Vatican II, o seamă de cercetători catolici. Walter Kasper (Jesus der Christus, 1974), Eduard Schillebeecks (Jesus: An Experiment in Christology, 1974), Rudolf Schnackenburg (Die Person Jesu Christi im Spiegel der vier Evangelien, 1998) au devenit dintre cei mai notorii. Cercetarea lui „Isus istoric” capătă acum, în noua etapă, lărgime. Se repetă, însă, fie și în formă atenuată, ceea ce rabinul Leo Baeck obiecta lui von Harnack: trecerea sub tăcere sau măcar slăbirea legăturii lui Isus cu iudaismul în vreme ce se punea accent hotărâtor pe kerygma.
A patra etapă a cercetării lui „Isus istoric” are printre purtătorii principali o seamă de cercetători evrei care au făcut epocă. Este vorba de Joseph Klausner (Jesus von Nazareth, 1921), care îl reintegrează pe Isus iudaismului arătând că etica lui este iudaică, de David Flusser (Jesus, 1965) care îl privește pe Isus în ambientul iudaic și arată că nu există vreo opoziție a lui Isus față de iudaism, și de Geza Vermes (Jesus and the World of Judaism, 1983), care îl socotește pe Isus parte a iudaismului, în mod exact un hasid. În cristologie s-a pus capăt denigrării tradiționale a iudaismului și s-a putut trece la o abordare mai ferită de clișee ale tradiției a lui Isus.
Pe fondul amplificării studiilor iudaice, s-a restabilit continuitatea de la Isus din Nazaret la Evanghelii și o nouă imagine asupra lui Isus își face loc, într-un efort de a se depăși simultan istorizanta primă etapă și dezistorizanta etapă a doua a cercetării lui „Isus istoric”. Treptat s-a găsit noua cheie pentru a lămuri istoria cunoscută a lui Isus – „Isus evreul”, pe care o consacră noi cercetători, în prim plan intrând cei anglo-americani. Cercetările lui Ed Parish Sanders (Jesus and Judaism, 1985) au fost un punct de plecare prin propunerea de a se trece la istorie fără prealabile, o istorie lărgită spre a putea prelua și viața spirituală a oamenilor, și prin rezultatul major: un Isus integrat poporului său, proba fiind însăși faptele sale.
Pe teren a intrat prolificul program american Jesus Seminar, inițiat de R.W.Funk. Stephen Patterson, Marcus J.Borg (Jesus. A New Vision, 1987), James H.Charlesworth (Jesus within Judaism, 1989), John Dominic Crossan (The Historical Jesus, 1991), Paula Fredricksen (Jesus of Nazareth, King of Jews, 1999) și alți autori contribuie hotărâtor la compunerea scenei discuțiilor actuale. Italianul Giuseppe Barbaglio (Gesu ebreo di Galileea.Indagine storico, 1999) și catalanul Armand Puig i Tarech (Jesus. Un perfil biografic, 2004) au intrat și ei în prima linie a cercetării lui „Isus istoric” din zilele noastre. John Paul Meier a adus la zi întreaga discuție (A Marginal Jew. Rethinking the Historical Jesu, 1991-2016, cinci volume) sub aspectul izvoarelor canonice și necanonice și metodei. Peste nuanțe de abordare, Isus a fost readus, printr-o nouă reprezentare, în mediul vieții culturale a timpului său și a unei diversități de căutări și inițiative.
Obiecția care se aduce tot mai frecvent acestei etape prodigioase în cercetarea lui „Isus istoric” este că oferă un tablou extrem de diversificat al situațiilor de viață care l-au implicat pe Isus, ceea ce este un merit, dar nu mai izbutește să lămurească întregul. Ceea ce-i lipsește este perspectiva holistă. La nivelul anului 2000, scena era pregătită, cum au arătat cei mai importanți specialiști ai momentului, pentru „abordarea iudaică” a persoanei istorice a lui Isus și pentru o nouă etapă a cercetărilor, care să ducă la „o nouă înțelegere a lui Isus cel autentic”, printr-o foarte probabilă reorientare spre reînnoirea explorării religiei pe care Isus a lăsat-o în urma sa în cultura iudeo-creștină.
În acest context a intervenit Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea cu reinterpretarea lui Isus din extinsa monografie Jesus von Nazareth (2007-2012). Aici se ia programatic distanță de numeroasele „fotografii” realizate de diversa și în bună măsură subiectiva literatură ce a proliferat în jurul lui „Isus istoric”. Depășirea relativismului pe acest plan se atinge prin reapropierea lui „Isus istoric” de „Hristos al credinței”. O familiaritate greu de egalat cu scrierile trecutului, dar și cu sensibilitățile actuale și nevoile resimțite în Europa, i-au asigurat o bază singulară lui Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea pentru a da o monografie foarte profilată, ce propune o nouă reflecție metodologică și interpretări noi. Reflecția este condusă de ideea generală după care „metoda istorico-critică” ni-l poate reda pe Isus, și trebuie susținută în eforturile ei, dar nu-l poate capta pe Hristos-ul din el. Interpretarea are ca nucleu teza după care centrul vieții și acțiunii lui Isus a fost „comuniunea cu Tatăl”, de la care se cuvine plecat în orice abordare. Și reflecția metodologică și interpretarea sunt explicit oferite de Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea, dincolo de exercitarea pontificatului și a răspunderilor maxime pe care acesta le include, spre examinare critică celor interesați să contribuie la elucidarea practic inepuzabilei personalități a lui Isus Hristos.
Istoria nu se încheie, dar ea trebuie să se ancoreze în timpul prezent. Cristian Florin Sabău examinează pe larg concepția lui Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea asupra lui Isus istoric și reacțiile pe care le-a stârnit. În cele din urmă el dă însă mai mult decât această examinare – un tablou edificator al cercetării de sub titlul de „Isus istoric”. Este un tablou al întregii lungimi a acestei cercetări, dar, prin numeroasele micromonografii pe care le realizează pe autori și scrieri de cotitură, și un tablou lămuritor al problemelor și soluțiilor puse în joc. Până acum, puțini teologi s-au încumetat pe terenul temei „Isus istoric”, iar la noi Cristian Florin Sabău realizează în bună măsură o premieră. Și mai puțini se încumetă să articuleze tabloul evoluției temei. Tot mai rar o lucrare la noi este relativ complet documentată în subiect. Și din aceste punct de vedere, Cristian Florin Sabău iese în mod benefic din rânduri, cu profit pentru temă, pentru el și pentru cultura din jur.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg