Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

SAMFEST 2019 – jazz pe tărâm sătmărean (I)

SAMFEST 2019 – jazz  pe tărâm sătmărean (I)

Am recepționat bucuros invitațiunea de a asista la cea de-a 11-a ediție a excelentului International Samfest Jazz din nord-vestul României. Gentila convocare mi-a parvenit din partea echipei organizatorice, coordonate de tandemul Gigi Molnar/Maria-Magdalena Matei de la Casa de Cultură G.M. Zamfirescu din Satu Mare. La fel ca în urmă cu doi ani (când comentasem evenimentul pentru bilunarul de cultură Tribuna), m-a impresionat dintru început atmosfera estival-degajată, facilitată de programarea galelor pe scena în aer liber de lângă emblematicul Turn al Pompierilor. Încă un element de continuitate: inconfundabilul maestru de ceremonii („emcee”) Florian Lungu, un jazzolog erudit, și totodată un bonom debordând de humor, ale cărui prestații scenice contribuie din plin la succesul manifestărilor pe care le prezintă.
Muzicalmente, o parte dintre recitaluri s-au situat în limitele previzibilului, în timp ce altele au depășit (uneori neașteptat) expectativele. Trupa inaugurală − Mike Parker’s Quartet − reunea trei tineri „juni furioși” krakowieni în jurul unui magistru, contrabasistul american Mike Parker (din câte am înțeles, naturalizat în istorica urbe sud-poloneză, Cracovia). Pe parcursul unui program de ample dimensiuni, interacțiunea scenică dintre lider și cei trei învățăcei se vădea a fi bine ancorată în fundamentele jazzului, însă avea și o oarecare doză de … încrâncenare. Pe măsură ce se succedau crescendo-urile de intensitate, comunicarea cu auditoriul părea să se diminueze. Cred că veți fi de acord că ar fi fost preferabil ca lucrurile să stea invers. Ceea ce nu înseamnă că perspectivele de viitor nu ar fi evidente, chiar și în acest stadiu (încă incipient) de formare a tinerilor interpreți.
Tot din domeniul frumoaselor promisiuni provin și membrii grupului Cosmic Q. L-am regăsit aci pe Albert Tajti (fostul meu student la Cursul de Estetica Jazzului din cadrul Academiei Naționale de Muzică din Cluj), a cărui carieră o urmăresc cu interes. Originar din Piatra Neamț, Albert s-a aliat încă din 2012 talentatei vocaliste cu rădăcini băcăuane Cătălina Beta. Spre deosebire de colegii polonezi, cei doi, împreună cu agilul ghitarist Dan Mitrofan, basistul Mike Alex și bateristul Gabi Matei, nu s-au lansat în direcții prea aventuroase, ci și-au cântat piesele într-un tempo mediu, însă cu finețuri demne de a fi ulterior cizelate și înglobate în viziuni mai frapante. O altă diferență atitudinală ar consta într-o nejustificată timorare a compatrioților noștri, deloc adecvată timpurilor pe care le trăim.
Propunerile conceptualiste ale duo-ului timișorean Petre Ionuțescu/trompetă, keyboards & Daniel Dorobanțu/ustensile electronice (pleonastice în raport cu abuzul de imagini de pe ecranul din fundal) avură mai curând efecte soporifice, în pofida văditelor finalități melioriste. Nu de alta, dar acum doi ani consemnasem impresii net superioare, referitoare la modul cum Ionuțescu își edificase muzica în sinergie cu cvartetul său intitulat Trompetre. Reorientarea spre un amestec de electronisme, muzică ambientală, sincretisme audio-vizuale quasi-indigeste și vagi urme de jazz cred că e contraproductivă față de talentul real al acestui muzician.
Un fel de variantă alternativ-creativă la formula de „Duo cu puternice influxuri electronice” ne-a oferit tandemul helvet Nik Bärtsch & Sha, pe numele real Stefan Haslebacher (în fapt, ambii alcătuiesc nucleul inovativei formații Ronin). La fel ca în cazul recitalurilor lor pe care le prezentasem eu însumi la festivaluri din Chișinău, Cluj sau Sibiu, programul s-a concentrat exclusiv asupra a două instrumente: pianul de concert și clarinetul-bas. S-ar zice că renunțarea la sonoritățile „chirurgicale” ale sintetizatoarelor avu un efect benefic asupra impactului artistic. Adaosul de ustensile ar fi sunat pleonastic, din moment ce interacțiunea celor doi funcționează cu preciziunea unui orologiu helvet. Din punct de vedere formal, compozițiile purtând marca Ronin se alcătuiesc prin permutări și reconfigurări de structuri modulare, conform unei logici … poetico-matematice. Un joc perpetuu între ariditatea formulelor repetitive, macerante precum picătura chinezească, și gratificante rafinamente ritmico-armonice cu vătuite ecouri de orgii jazzistice. Pendularea între ascetism și extaz se înscrie în concepția pe care Bärtsch o denumește zen-funk și care, în cele din urmă, configurează o metaforă muzicală a timpului, sub înfățișarea unor haiku-uri extinse.
În sus-amintita categorie a secvențelor festivaliere previzibile s-a situat formația Luiza Zan & Hungarian All Stars. Așadar, o vocalistă născută la Tulcea, școlită la Conservatorul din Iași, și patru reprezentanți de frunte ai jazzului actual din Ungaria: pianistul Peter Sárik, ghitaristul István Gyárfás, contrabasisul Tibor Fonay și bateristul Attila Gálfi. Un recital variat și „rotund”, bazat pe numeroase compoziții aparținând solistei, care excelează și în conceperea textelor. Principalul element coagulant îl constituie dezinvoltura cu care Sárik își etalează versatilitatea. Aceasta se reflectă și asupra interacțiunii, de cert profesionalism, cu colegii săi instrumentiști. Pe de altă parte, elementul de previzibilitate survine în edificarea improvizațiilor vocale, atunci când procedeul sforzando devine strident prin repetitivitate. Efectul general ar avea mult de câștigat prin atenuarea acestui factor ce perturbă dorita fuziune dintre voce și acompaniamentul instrumental.
O revelație a reprezentat-o basistul moldav Alex Calancea, născut pe malul stâng al Prutului, dar afirmat pe numeroase scene de pe Glob, inclusiv în zona Los Angeles din USA. Acum vreo doi ani îl văzusem într-un interesant documentar artistic realizat de Max Ciorbă în studiourile din Chișinău, avându-l ca personaj principal pe sus-amintitul bas-clarinetist elvețian Sha (filmat în inspirate colaborări improvizatorice cu muzicieni din Basarabia și România). Pasiunea devorantă pentru expresivitatea ghitarei bas l-a adus pe Calancea în postura unui fel de alter ego est-european al unor emancipatori ai acestui instrument, precum Jaco Patorius, Stanley Clarke sau Marcus Miller. Muzica propusă e inclasificabilă, dar i se potrivește sintagma Basul capricios, utilizată ca titlu al albumului precedent. Trupa poartă și ea un nume sugestiv − Lupii. De altfel, întregul recital degajă un sentiment de urgență vecină cu nevroza, ceea ce-l înrudește oarecum cu marginalul punk jazz − un filon destul de riscant, dacă nu e susținut prin autenticitatea simțirii. La fel ca în cazul lui Miller, preferința pentru funky-bass e predominantă. Din punct de vedere melodic, Alex Calancea știe să valorifice tezaurul muzicii române, așa cum se întâmplă cu teme ca Săracă inima mea, Călușarii, Ciocârlia, sau chiar Țărăncuță, țărăncuță, pe care le conduce spre culminații de intensitate, contrabalansate de romantice reverii; în cazul acestora din urmă, contribuția pianistului Serghei Ivanov e decisivă. Grație lui, adierile dinspre înalta cultură muzicală de tip Ceaikovski, Skriabin, Rahmaninov sunt fericit aglutinate în concepția basistului/compozitorului/aranjorului protagonist. E de presupus că anvizajatele colabărori dintre originalul muzician Alex Calancea și mediul simfonic vor amplifica atât orizonturile sale acustice, cât și gradul de recunoaștere din partea criticii (în privința succesului de public, judecând după reacția celui sătmărean, există deja bune premise).

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg