Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

T. Maiorescu: raporturile dintre fiu și tată

Nici un volum din Jurnalul maiorescian nu a căpătat atâta însemnătate pentru descifrarea raporturilor dintre fiu și tată ca cel de al patrulea,1 publicat în 1983, la Editura Minerva. Prin conținutul său, corespondență inedită, adevărată „cutie neagră” cu înregistrarea gândurilor lui T. Maiorescu, aflat într-un moment de răscruce al vieții și carierei sale, când evadează din „anonimat”, după un scurt popas în magistratură la București, așezându-se la Iași, unde se va realiza pe toate planurile. E vorba de perioada dintre 22 iulie 1862 – 12 iulie 1864.
Citind sau recitind acum pagini din Jurnal sau epistolare, de la primele Însemnări zilnice, din 1855, când elevul de la gimnaziul vienez avea 15 ani, ni se creează impresia (chiar convingerea) că toate silințele, tulburările și obsesiile propriului destin nu au făcut decât să pregătească într-un fel sau altul „descălecatul” ieșean, deopotrivă de fertil pentru personalitatea în devenire a criticului și pentru cultura română în general. Căci ce era fosta capitală a Moldovei la trei ani după Unire? O urbe părăsită tot mai des de oamenii ei de marcă, în frunte cu Kogălniceanu, consolându-se, după cum se poate citi în presa timpului, cu ipostaza iluzorie că, dacă nu a putut rămâne capitală politică, ea continuă să fie „Atena” României.
Atmosfera culturală din jurul gimnaziului și a Universității abia înfiripate era răscolită de firea incomodă a avocaților pentru împărțirea posturilor administrative.
De o înviorare a vieții școlare și culturale ieșene se poate vorbi numai după stabilirea lui Maiorescu la Iași, mai întâi ca director la gimnaziul central și la Internatul acestuia (decembrie 1862), apoi, treptat, ca profesor la Universitate, inspector școlar, director al Institutului Vasilian (Școala Normală), decan și rector la 23 de ani. Erau vremuri când lui Maiorescu i se cuvenea totul, iar Hasdeu era nevoit să-și schimbe mereu catedra, biblioteca sau revista abia editată! Însă, Maiorescu știa atât de inteligent să-și motiveze ascensiunea, încât nimeni nu punea la îndoială ocuparea îndreptățită a vreunui post. Fiind numit director al Gimnaziului din Iași, nu se mulțumește cu atât, ci solicită printr-o cerere numirea sa și ca profesor de istorie universală la Facultatea de Filosofie de aci, pentru că, în concepția lui, „catedra fiind locul unde inteligența profesorului se poate manifesta de-a dreptul, influențează asupra directoratului și devine cel mai puternic sprijin al autorităței directorului și al încrederei școlarilor în el, adevăratul mijloc pedagogic pentru susținerea disciplinei într-un institut”. 2 Apoi, dorește să devină inspector școlar, pentru a avea influență asupra instrucțiunii în general ș. a. m. d.
El avea dreptate, pentru că viața școlară ieșeană se degradase prin intrigi și dezinteres pentru problemele ei. După cum îi scrie tatălui, condițiile erau extrem de precare: „clase cu 30 de școlari și numai cu două bănci, ferestre sparte, uși fără lacăte, păreții mânjiți, sobe stricate, ca într-un grajd”. 3 De asemenea, lipsind cu totul manualele școlare, îi solicită tot părintelui cărțile uzitate în fiecare clasă gimnazială din București, pentru a le introduce și la Iași.
Cu privire la concepția pedagogului, plănuiește din primele luni ale directoratului „a transmuta centrul învățăturei din științele esacte și a-l pune în limbi și istorie”, lucru delicat, întrucât profesorii de matematică și fizică sunt buni, cei de limbi și istorie sun netrebnici”. De aceea, îi spune tatălui, că intenționează să-l atragă la Iași pe profesorul Meșotă de la Brașov, pentru limbi, iar pentru istorie intenționează să-i propună ministrului înlăturarea lui Hasdeu, care în cursul anului școlar (1862) nu a ținut decât „patru ore și un pătrar în trei clase”, și „a-i sustrage din leafă suma corespunzătoare absințelor nemotivate”.4 Iată, așadar, unul din motivele viitoarei polemici dintre cei doi dascăli și scriitori. De fapt, cu sau fără „urzeală” din umbră a lui Maiorescu, Hasdeu este transferat la București chiar în anul următor (1863).
Tot acum Maiorescu își publică primele lucrări: Disertație asupra limbii latine ca fundament al educației morale și Regulele limbei române pentru începători.
La fel, viitorul mare orator își inaugurează în februarie 1863 ciclul de conferințe publice cu caracter pedagogic și e încântat, după cum îi scrie tatălui, că sala Băncii Moldovei e neîncăpătoare pentru publicul în majoritate feminin, ceea ce justifică ironia lui Hasdeu potrivit căreia colegul său „e chiar menit a fi profesorul doamnelor”.
Treptat sunt atrași și alți conferențiari și în jurul lui Maiorescu se încheagă nucleul viitoarei „Junimi”: Rosetti, Carp, Pogor, Negruzzi ș. a. (Vezi scrisoarea către Emilia Maiorescu din 26 martie 1864).
Așadar, în toate compartimentele profesiunii, drumul lui Maiorescu este deschis și ceea ce a realizat el în acești doi ani (1862-1864), puțini dintre contemporanii săi au reușit într-o viață.
În timp ce fiul urcă la Iași treptele ierarhiei sociale, la București, tatăl, Ion Maiorescu, se află în preajma morții. În mai 1864, ieșeanul este îngrijorat de sănătatea tatălui, dar nu poate pleca, îi spune Emiliei, până după examenele din iunie. Într-adevăr, în iunie e la București, scrie „Părinților Kremnitz” la Berlin, despre tabloul întunecat de acasă prin îmbolnăvirea tatălui de diabet. În timp ce mama, soția muribundului, are „doza necesară de nepăsare”, sorei, Emilia, i se frânge inima, după cum notează Titu în aceeași scrisoare.
Scrisoarea aceasta are însă și un lung pasaj anulat, pe care editoarele l-au reprodus la subsol (vezi p. 249-250). Tocmai acest pasaj ne interesează pentru a corecta sau completa portretul psihologic în aparență contradictoriu al lui Maiorescu-fiul. În legătură cu sfârșitul previzibil al tatălui, el notează: „Și eu sânt mai indiferent la toate astea decât ar putea fi, de fapt, admisibil. Dar n-am ce face. Tata și-a trăit traiul. Suflet n-a avut niciodată, iar să se facă iubit în familie n-a căutat niciodată. Singurul lucru pentru el a fost totdeauna activitatea intelectuală istovitoare pentru el sau pentru alții. Cu asta însă s-a isprăvit încă de acum doi ani, el nu mai poate produce nimic, este morocănos și nefericit fără motiv și dacă ar reveni bun, zdravăn la viață, ar fi imaginea vie a nemulțumirii ursuze, spre chinul său și al altora”. Speriat, probabil, că l-a trădat astfel cugetul, în continuare, tânărul adaugă câteva rânduri explicative: „La drept vorbind, e oribil să scriu toate astea în felul acesta. Dar convingerea mea cea mai profundă este că așa stau lucrurile și numai prin această convingere îmi pot explica răceala și relativa nepăsare a mamei”.
Chiar atât de crud să fi fost Ion Maiorescu cu ai săi? Chiar atât de rece și indiferent a putut fi fiul la căpătâiul tatălui? Atunci suntem, într-adevăr, în fața unor părinți „cumpliți” și a unor copii „teribili”, după expresia de mai târziu a lui Jean Cocteau.
Fără să cunoască pasajul din scrisoarea de mai sus, E. Lovinescu îi face tatălui, cu ajutorul fiului, un portret atât de condamnabil încât par îndreptățite afirmațiile amintite ale lui Titu, care, dacă acesta a fost adevărul, a dus o viață de „martir” până la vârsta încheierii studiilor. Pe o pagină întreagă din cunoscuta monografie dedicată fiului, sunt adunate destule epitete pentru a sugera răutatea tatălui: „sever” și cu „principii rigide și arbitrare”, „auster și lipsit de comunicare sufletească”, „ursuz și cu toane” pentru toată familia etc Față de aceste „ieșiri” ale tatălui, fiul este cumva traumatizat sufletește? Nicidecum. La 13 mai 1856, deci la 16 ani, el notează în „jurnalul” său: „Acasă, așa, așa. Cu mama, ca totdeauna, binișor; cu soru-mea, nu vorbesc decât ce e chiar de trebuință; cu tata, încă nimic; dacă îmi dă ceva de lucru, îl fac; finiș; dacă mă ceartă, tac și nu-mi pasă…”5
Așadar, tratamentului dur al tatălui, fiul îi opune indiferență și nepăsare, ceea ce explică în parte atitudinea oricum nefirească din preajma morții părintelui. Dacă tatăl nu a avut acel capital sufletesc care să-i înlesnească apropierea de copilul precoce sau de adolescentul prematurizat, nici acesta nu a avut sensibilitatea și naivitatea necesare unei punți de legătură dintre tată și fiu. Se poate susține, cum se vede în rândurile de mai jos, că Ion Maiorescu nu a avut niciodată în familie un copil, ci un partener incomod prin precocitatea și gândirea lui abstractă. Iar acesta nu a fost dominat niciodată și în nici un fel de ceea ce Freud numește „complexul central”, care explică dorința fiului de a lua locul tatălui și ostilitatea generată de acest sentiment. Mai degrabă, T. Maiorescu putea zice, cum va spune Sartre mai târziu: „nu am avut un supra-eu”. „Nu există tată bun, – spunea filosoful francez – asta e regulă; nu trebuie învinuiți bărbații, ci instituția paternității care e putredă… Dacă ar fi trăit, tatăl meu s-ar fi culcat peste mine în toată lungimea lui și m-ar fi strivit”6.
În cazul lui Titu Maiorescu, situația este chiar inversă: cel care prin dimensiunea personalității și profunzimea operei l-a umbrit și micșorat a fost fiul pe tată, încât se cuvine un gest de recuperare nu pentru a reduce portretul fiului, ci pentru a vedea ce îi datorează acesta tatălui, ridicându-l la statura lui obișnuită. „Un tată m-ar fi înzestrat cu câteva încăpățânări durabile; – credea Sartre – făcând din dispozițiile lui principiile mele, din ignoranța lui orgoliul meu, din maniile lui legea mea, ar fi locuit în mine; acest respectabil locatar mi-ar fi dat respect pentru mine însumi. Pe respect mi-aș fi întemeiat dreptul meu de a trăi”7. Credem că un astfel de tată a avut criticul român, oricât de înzestrat a fost.
Astăzi nu se poate susține că Ion Maiorescu a fost întotdeauna un familist însingurat și nefericit. Dimpotrivă, în primii ani ai căsniciei cu Maria Popazu, izvoarele fericirii le vedea „într-o soție bună, cinstită și harnică”, în traiul „cumpătat”, în „cetania, gândurile și lucrul” care îi dau sentimentul datoriei împlinite, și în dragostea și prețuirea orășenilor, care-i ascultă povețele”8. Însă, în curând craiovenii vor fi primii care îi vor prilejui zile negre exigentului dascăl transilvănean, acestea alternând mereu cu puținele perioade luminoase, la Iași, Viena și din nou la Craiova. De aceea simțea nevoia să se închidă în „căbinetul” său pentru a petrece zilnic „cel puțin două ceasuri cu mintea” sa. Nu așa va proceda și fiul său mai târziu? Faptul că tatăl, lovit din exterior în aspirații și profesiune, își descărca uneori amarul vieții asupra câte unuia din membrii familiei, ni se pare cu totul firesc și scuzabil. Din acest punct de vedere, Ion Maiorescu nu a fost un soț sau un tată mai rău decât alții.
De asemenea, Ion Maiorescu nu a fost lipsit de sensibilitate paternă și indiferent cu privire la destinul fiului. De mai multe ori își exprimă îngrijorarea , în scrisorile către Bariț, în legătură cu faptul că elevul a rămas de tot înapoi la „germănește” și „latinește”, altădată că „este nesupus, neascultător și că nu învață nimic” – de aceea, exclamă tatăl, aflat departe de casă, „mi se rupe inima și mă tulbur cu totul”. 9 Așa cum se prezenta în 1850, deci la zece ani, părintele era înclinat, dacă băiatul nu se îndrepta, să-l dea la o „meserie de mână”, deci, semnalul de alarmă era motivat.
Pe de altă parte, dacă în copilărie Titu Maiorescu nu a avut în tatăl său un tovarăș de joacă așa cum l-ar fi dorit probabil, deși lipsa lui de imaginație nu-l stimula în acest sens, în anii formației spirituale rolul părintelui este mai mare decât s-ar crede. Permanent îi raportează planurile și succesele, încât acum, în cei doi ani cât acoperă scrisorile din volumul IV al Jurnalului, dialogul are același conținut. Îi solicită mereu nu numai intervenții la „trântorii” de la minister pentru a i se trimite la timp salariul său și al celor din subordinea sa, dar îi descrie și felul cum își ține cursul de istorie universală, de pedagogie, gramatică și metafizică, fie pentru a-l impresiona, fie pentru a-i cere indirect sfatul. Cum poziția tânărului la Iași este dintre cele mai bune posibile, cu largă audiență în opinia publică, cu mult respect din partea școlarilor și cu un început de căsnicie luminoasă – deducem că „izvoarele fericirii” erau aceleași și pentru fiu și pentru tată. Acesta, aflat la București și în relații colegiale și amicale cu Odobescu – ministrul Cultelor, nu era străin de ascensiunea rapidă a lui Titu la Iași, unde „toți își aduc aminte cu venerațiune” de Ion Maiorescu de când era profesor la Socola. 10 Adăugând la acestea ceea ce Titu îi datorează tatălui în formularea teoriei formelor fără fond, în acordarea importanței limbii latine ca fundament al educației etc – avea destule motive să fie emoționat și să regrete sfârșitul aceluia dintre părinți care i-a impus respect și de la care a moștenit tenacitate și exemplul unei înalte profesionalități.
G. Călinescu afirma că lui Titu Maiorescu nu-i lipsea emoția, ci putința „de a o exprima”. Însă, chiar el explică, s-a văzut, de ce este indiferent față de apropiatul sfârșit al părintelui. Cu totul altfel reacționează în decembrie 1886 când are o ultimă discuție cu prima soție, Clara, înaintea divorțului: „La înapoiere, am plâns spasmodic. Este un pas greu, care mă zguduie până la ultima fibră, dar hotărârea este fermă…”11
Emoția, plânsul ș. a. nu sunt la el spontane, firești, ci posterioare unei situații sau hotărîri luate, clasate. Tentativele de sinucidere sau de a fugi în America, de care s-a făcut atâta caz, nu pot fi date pe seama unei hipersensibilități, ci erau soluții posibile, raționale, de ieșire dintr-o situație. Psihologia tânărului Maiorescu, supradotat, cum se spune astăzi, nu e construită pe gesturi și fapte antitetice. De mic, având relații de familie mai degrabă distante, impersonale, de câteva ori se plânge (în Jurnal) că nu este înțeles de cei din jur, ceea ce a accentuat la el tendința autarhică de izolare și concentrare asupra propriilor interese, fără să dea și fără să primească multă afecțiune. Că acestea erau relațiile și cu tatăl său ne-o dovedește una din ultimele scrisori ale acestuia către Bariț, unde se plânge de Titu, care plecase la Berlin „să facă acel pas important în viața omului (căsătoria), în privința căruia nu m-a consultat la timp și în privința căruia eu n-am dreptul de a-l reține”12.
În legătură cu sinceritatea totală a confesiunilor lui Titu Maiorescu privind personalitatea tatălui, ea se explică prin programul pe care tânărul de 23 de ani îl elaborează acum și-l va respecta întreaga viață. Într-o scrisoare neexpediată, adresată prietenului Richard Capellman, datată Iași, 27 mai 1863, publicată pentru prima dată acum, în volumul IV al Jurnalului, Titu Maiorescu își expune coordonatele vieții inaugurate la Iași. „Noua viață – spune el – este pentru mine activitatea practică cu largi ramificații pe care am început-o…” și pentru care trebuie un efort „care-ți răscolește inima”. Trebuie să săvârșești înlăuntrul tău judecata din urmă a gândurilor tale”, când „balastul inutil al memoriei este recunoscut ca atare și azvârlit încetul cu încetul peste bord”, când „ideile de importanță vitală ies la iveală și se înfățișează înaintea sufletului ca niște vajnici luptători și sprijin. Atunci se dă răspuns la marea problemă vitală și aici se află punctul hotărâtor al existenței individuale. De la care cei mai mulți pier; pentru că în loc să-și fi umplut memoria cu idei, și-au umplut-o cu balast.
Cine rămâne sincer, în acela se petrece o a doua mare schimbare, de fapt precipitatul și rezultatul celei dintâi: dobândește unitatea de măsură. Iar aceasta este ultimul pas către maturitate, către o „dreaptă distincție între bine și rău, între drept și nedrept, între spiritual și lipsit de spirit, între frumos și urât, între drept de stimă și demn de dispreț…”13
Iată un exemplu de adevăr spiritual, cod etic, carte a înțeleptului etc de la care Maiorescu nu a abdicat nici un moment al vieții, rămânând el însuși chiar în fața tatălui bolnav și aflat la apusul vieții.

 

 

Note
1 Titu Maiorescu, Jurnal, IV, ediție Georgeta Rădulescu-Dulgheru și Domnica Filimon, București, Editura Minerva, 1983.
2 Op. cit. , p. 50.
3 Ibidem, p. 66.
4 Ibidem.
5 Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. i, ediție I. Rădulescu-Pogoneanu, Socec, p. 40.
6 Jean-Paul Sartre, Cuvintele, colecția Meridiane, București, Ed. pentru Literatură Universală, 1965,
p. 33.
7 Jean-Paul Sartre, op. cit., p. 93.
8 George Bariț și contemporanii săi, studii și documente, vol. I, București, Ed. Minerva, 1973, p. 212-213.
9 Ibidem, p. 336.
10 Titu Maiorescu, Jurnal iv, op. cit. , p. 69.
11 Însemnări zilnice, vol. II, Socec, p. 370.
12 George Bariț și … op. cit. , p. 417.
13 Jurnal iv, op. cit. , p. 138-139.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg