Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

390 de ani de la nașterea lui Jan Vermeer – Tabloul din tablou

Nu cu multă vreme în urmă, din întâmplare, am dat peste un volumaș pe care l-am parcurs la vremea apariției cu pasiune urmată de satisfacții critic-artistice, și de numeroasele informații înregistrate din nemărginita istorie a picturii, a creației plastice în genere. Anume, studiul/ monografia cu reproduceri color (precar realizate), Vermeer de Michal Walicki, apărută în colecția Mica bibliotecă de artă a Editurii Meridiane, București, 1972 – traducere din limba polonă de Olga Zaicik cu prefață de Vasile Drăguț. Nu am cunoștință dacă această minunată scriere de artă a înregistrat la noi și alte ediții – lucrarea a apărut antum la Varșovia, în 1956. Moartea prematură a autorului Michal Walicki s-a întâmplat în 1966. Timp berechet pentru noi ediții ar fi fost, din 1972 până în 2021. Or, dispunând de traduceri ceva mai recente, nu am cercetat acest aspect, nici nu am avut curiozitatea, închipuindu-mi (poate cu naivitate) că pe vremea aceea măcar scrierile despre artele plastie, cu atât mai mult fiind traduceri nu erau, la editare, ciunțite, forfecate, maltratate!
În prefață criticul de artă Vasile Drăguț ne informează pe orizontală și verticală despre viața, preocupările și scrierile lui Michal Walicki, în cele mai mici amănunte, neinsistând aproape deloc asupra magistralei opere produsă de Jan Vermeer din (van) Delft, lăsându-l pe autorul lucrării să ne cucerească cu frazele lui, cu aprecierile și rezultatele cercetării sale de-a lungul a câțiva ani, cu detalii despre viața și arta pictorului olandez – biografia autorului lucrării Femeie cântărind perle fiind foarte săracă. Vermeer nu a lăsat în urma sa aproape nici o mărturisire despre sine și familia sa, destul de numeroasă, nici scrisori, nici mesaje, doar cât a apărut în filele unor terfeloage păstrate în arhiva (suntem în secolul XVII) breslei al cărei membru, marcant a fost, și în numeroasele însemnări de epocă și de mai târziu ale unor personalități literare și artistice din Europa care au vizitat, interesați ori nu, Olanda, mai ales „Școala de la Delft” și atelierele pictorilor, școală căreia vizitatorii sosiți de la Paris, Florența, München etc. i-au definit vizibil conturul, drept centru European de artă pe șevalet.
Scrie V. Drăguț: „Cititorul român al acestei monografii va fi surprins, probabil, de faptul că dintre multele monografii consacrate marelui pictor olandez Jan Vermeer editura a preferat tocmai o lucrare datorată unui istoric de artă polonez. Venind în întâmpinarea acestei presupuse și, până la un punct, legitime nedumeriri, rândurile ce urmează își propun să evoce figura nobilă, de aleasă sensibilitate și pasionată erudiție, a celui ce a fost, până nu de mult, ilustrul profesor Michal Walicki”. Drăguț astfel procedează. Am să trec la comentariul conținutului monografiei. (În continuare voi nota și cita din „perlele” și construcția scrierii lui M. Walicki atât cât îmi permite spațiul, fără a folosi ghilimele, cu excepția celor care apar în textul de bază, pentru a nu îngreuna lectura și încărca recenzia cu semne grafice, notând la momentul potrivit doar numărul paginii de unde e preluat fragmentul.)
Istoria nu ne-a transmis prea multe știri despre viața lui Jan Vermeer. Până în momentul finalizării monografiei (cca. 1950-56, n.m., V.R.), numărul redus al tablourilor sale – nu se cunoșteau decât vreo patruzeci – depășea totuși cantitativ informația biografică. Se știa, de pildă, că a fost botezat la 31 octombrie 1632 în catedrala din Delft, și că a murit în orașul natal la 15 decembrie 1675 (p. 11). M. Walicki furnizează câteva informații despre tatăl lui Vermeer care, la un moment dat, s-a ocupat cu negoțul de tablouri.
Cele dintâi știri despre Vermeer, mai importante, datează din 1653 când se căsătorește cu Caterina Bolenes, iar la 29 decembrie a fost primit membru al Breslei Sfântului Luca. Între anii 1662-70, cu scurte întreruperi, a deținut diverse funcții onorifice în cadrul breslei, iar în 1671 devine sindic al acesteia. Din 1671 datează primul său tablou. Nu se știe cine l-a învățat să picteze, nu se știe dacă a călătorit dincolo de granițele țării sale (p. 11). Se presupune că un anume Carel Fabritius l-ar fi inițiat, la rândul său un credincios discipol al lui Rembrant. Informația s-a păstrat prin versurile tipografului Arnold Bon, care deplângea moartea lui Fabritius (p. 12), dar pomenind și de pictorul olandez, geniul de mai târziu al picturii, între artiștii Nordului european: „De atunci am primit în rândurile noastre acea mare/ făptură a lui Vermeer, care-i duce mai departe faptele vii” (p. 12). Se știe sau se presupune cu multă încredere că marele trio al artei picturii din Delft – Potter, Houckgeest și Fabritius – a jucat un rol important în instruirea lui Jan Vermeer. Marele pictor avea unsprezece copii, căzând pradă extrem de des încurcăturilor bănești. Ceea ce pare sigur (p. 13) este că Vermeer nu s-a putut plânge de lipsă de considerație, deținând de câteva ori funcții de conducere în cadrul breslei.
Colecționarii apăreau la Delft când te așteptai mai puțin. Nu are rost să ofer nume de mari și rafinați amatori/cunoscători ai artei penelului care, astăzi, cred, sunt doar niște iluștri necunoscuți, dar cu siguranță cunoscuți în muzeele unde și-au donat colecțiile, probabil chiar averea. Chiar dacă artistul analizat în lucrarea prezentă vindea rar și puțin, totuși pânzele lui erau foarte cotate (p. 13). O licitație de tablouri din 1696 la Amsterdam, menționa 21 de pânze de Vermeer. Colecționarul Jakob Abraham Dissius, tipograf din Delft, era fericitul posesor a 19 pânze ale artistului (p. 14). În fața atâtor taine ale unei biografii zgârcite în date și mențiuni artistice, M. Walicki propune o călătorie imaginară în micuțul Delft, consultând istoria orașului și lumina peisajului său (p. 14).
Vermeer o vreme a fost dat uitării, apoi brusc redescoperit. În 1842, într-o primă călătorie în Olanda, lui Thoré-Bürger i-a atras atenția un tablou de Vermeer, Vedere din Delft. În timpul următoarei călătorii (1848) cunoaște alte două pânze ale artistului: Lăptăreasa și Strada. Thoré-Bürger despre arta lui Vermeer: „Ce pictor nemaipomenit! După Rembrant și Hals, acest Van der Meer (Vermeer – n.m.) este, la urma urmei, unul dintre cei mai de seamă maeștri ai școlii olandeze. Cum s-o fi întâmplat de nu știm nimic despre acest artist, cel puțin egal dacă nu mai mare decât Pieter de Hooch și Metsu?” Este un fel de revelație a unei arte de anvergură și dimensiuni necunoscute (p. 15). Thoré întreprinde o adevărată anchetă, procedează la numeroase cercetări, toate cu scopul de a elucida fascinantul mister, de a scoate din negurile uitării figura unui geniu pierdut (idem).
Lebrun, posesorul unei foarte frumoase galerii de tablouri, binecunoscut la Paris, știa unele lucruri despre maestrul uitat: „Acest Van der Meer – spune el în 1792 – pe care istoricii artei nu-l pomenesc, merită o atenție specială. E un mare pictor, care amintește prin manieră de Metsu. Operele lui sunt rare și prețuite în Olanda… Astăzi sunt la fel de scump plătite ca tablourile lui Gabriel Metsu” (idem). Abia după apariția lucrării lui Thoré-Bürger, Muzeele Olandei (1858-1860), Charles Blanc introduce o scurtă biografie a artistului în lucrarea sa Istoria pictorilor, apărută în 1861 (p. 16).
Într-o cu totul altă atmosferă a apărut și s-a înfiripat atitudinea entuziastă și în același timp dureroasă față de Vermeer a unuia dintre marii săi admiratori, anume Marcel Proust. Artistul olandez reprezintă pentru el o autoritate, prin raportarea la el se definește criteriul de apreciere al moralei umane, el devine hârtia de turnesol care descoperă fără greș iubirile neadevărate (p. 18). De unde această obsesie pentru Vermeer la un scriitor cum e Proust, care invocă atât de rar în opera sa numele maeștrilor din trecut? L-a fermecat desigur puritatea concentrată și subtilă a picturii lui Vermeer, perfecțiunea materiei sale picturale, tehnica intelectuală aproape inaparentă, datorită decantării sale (p. 19-20). Au existat însă alți numeroși critici de artă și renumiți eseiști care au abordat cu acribie opera lui Vermeer, dar și puținele informații, cât de cât relevante, din biografia sa.
Un spațiu aparte, special, acordă cercetătorul și istoricul polonez unei lucrări de Vermeer, Femeia cântărind perle, datată aproximativ 1662-63. Tabloul este construit din straturi de culoare întinse cu economie, a căror transparență și luminozitate adâncesc calitatea specifică, amintind de efectele cerii lucioase. Suprafața tabloului este deosebită de pasta aspră din tabloul Lăptăreasa. Femeia care cântărește vrea parcă instinctiv să asigure o deplină nemișcare a trupului ei. Privirea concentrată, deloc veselă, îi rămâne pironită pe cântar. La fel cu alte tablouri de Vermeer din această perioadă, acest tablou conține numeroase aluzii și subînțelesuri care pun pe gânduri. Ce poate să însemne pânza cea mare de pe perete, reprezentând Judecata din urmă și constituind un fel de fundal pentru obrazul și brațele femeii? De ce chiar deasupra mesei, în bătaia luminii? Cine este stăpâna perlelor? Huizinga a interpretat tabloul ca o „alegorie a deșertăciunii” (p. 36-37). Tabloul a fost comparat cu lucrarea Femeie cântărind aur de Pieter de Hooch. O însemnătate deosebită are în opera lui Vermeer tabloul expus pe perete, în plan secund, Judecata… Este cunoscut rolul jucat de „un tabloul în tablou” pentru conținutul de idei al unei opere de artă. Un rol oarecum identic îndepliniseră zugrăvelile de pe ferestrele interioare. Ele au pregătit terenul pentru „tabloul în tablou”, care apare tot mai des în secolul XVI și joacă rolul cel mai important în secolul XVII. La Vermeer, elementele temei „deșertăciune” sunt perlele și judecata din urmă (p. 38-39).
Mulți pictori de mai târziu, istorici și critici de artă, precum mulți admiratori, nu au putut trece nepăsători în fața tensiunii neobișnuite a picturii olandezului, genial în toate, a atmosferei și luminozității sale. Sigur este că Vermeer a rămas pentru toți ceea ce a fost pentru frații Goncourt: „un pictor al dracului de original” și vrednic de admirație (p. 54).
Volumul scris de Michal Walicki conține note explicative de lectură și o listă a ilustrațiilor policrome și alb-negru atașate cercetării sale.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg