Poeta Ana Merino, autoare a nouă volume de versuri în limba spaniolă, a surprins printr-un roman care s-a impus rapid pe piață și în conștiința critică: Harta sentimentelor (El mapa de los afectos)1, pentru care i-a fost decernat Premiul Nadal în 2020. Acest premiu, cel mai vechi din Spania, este, alături de Cervantes, Planet și de Premiul Prințesa Asturiei pentru Litere, una dintre cel mai importante forme de recunoaștere a literaturii de valoare, fiind acordat de asociația editorilor. Surpriza produsă de Ana Merino nu este doar aceea de a fi schimbat genul literar (ea publicase anterior un roman pentru tineret, El hombre de los dos corazones) și de a fi obținut imediata recunoaștere pentru valoarea romanului său, ci, mai ales, aceea de a fi optat să continue să scrie, inclusiv odată cu schimbarea genului, în limba spaniolă, deși este stabilită de aproape douăzeci de ani în Statele Unite ale Americii, unde a înființat un masterat de scriere creativă în spaniolă în cadrul Universității din Iowa. Pendulând între două lumi culturale diferite, între genuri literare diferite, între literatura pentru copii, benzile desenate și alte forme ale minorului și literatura majoră, de prim raft, între lumea universitară și cea publicistică – Ana Merino continuă să publice în El País și amintesc, spre exemplificare, un excelent text scris despre „cultura anulării”, „Sobre la cultura de la cancelatión” – autoarea romanului Harta sentimentelor surprinde prin extraordinara capacitate de sinteză a unei lumi în transformare, despre care se scrie cel mai adesea din interior, din hățișurile amestecurilor culturale, din zona de penumbră în care realitatea palpabilă și virtualul conviețuiesc. Revenind la romanul analizat, „harta sentimentelor” e o hartă reală care cuprinde cele două lumi culturale ale autoarei, în care punctele marcate sunt personaje care servesc unui autor omniscient pentru a zona riscul seismic, pentru a puncta informațiile de hazard seismic în raport cu sentimentele suprimate. În fapt, romanul este unul fragmentat, alcătuit din scurte inserții de unul sau câteva capitole succesive sau disparate, în care lumina auctorială este proiectată din exterior, expunând derulările de mare intensitate emoțională, dar a căror expresie afectivă este suprimată, redusă la simple derulări. Un mozaic de texte aparent disparate, ca în arhicunoscuta dramă urbană Crash, filmul lui Paul Haggis din 2004, în care interferențele întâmplătoare se dovedesc adevărate căi de conexiune într-o rețea funcțională de relații, întâmplări și, nu în cele din urmă, de împărtășire a emoțiilor unei drame în continuă desfășurare. Scriitura, extrem de fluidă în limitele acelor vase comunicante în care se derulează pe durata a câteva capitole, în limitele acelei zone luminate auctorial în pendularea dintre voci și destine, lasă sentimentul unei emisii corale, a unei scriituri care reproduce funcția corului antic din vechile tragedii eline, însoțind derulările pe parcursul a două decenii de zbateri, de dragoste și pierdere, de ură, tensiune și crimă, de fapte care au definit de-a lungul timpului condiția umană și care redefinesc, sau cel puțin recadrează tragedia. În esență aceasta este provocarea: să privești în rețeaua de întrețeseri derulate în timp, în care singularitatea nu poate primi atenția necesară într-o lume de singularități, de disparități, în care eroismul scenei tragice grecești s-a disipat, dar din care nu lipsesc aceleași fapte cu potențial tragic. Tragedia în sine s-a topit, și-a risipit potențialul de a construi, în jurul ei, harta locală a sentimentelor. Într-o lume a relativității rețelei, cu drame profunde, privite de la distanța pe care o găsește potrivită autoarea care preferă să expună și să nu sondeze profunzimile derulărilor interioare, menținând în factualitate povestea, tragedia este posibil a fi percepută doar de la suprafață. Rețeaua în sine conține întreaga traumă, faptele abominabile, rețeaua transmite tensiunea, chiar dacă în unele cazuri lucrurile sunt închise pe veci în nodurile problematice, în punctele de maximă intensitate acțională. Cu atâtea personaje în derularea faptică, în romanul tradițional ar fi fost mai probabilă construirea unui metapersonaj, a unui personaj colectiv care să permită trasarea unui fir director, a unui parcurs al narațiunii ca mare bazin narativ în care să se verse toți afluenții secundari, individuali. În noua scriitură, cea propusă de Ana Merino, nu există acel (par)curs care să adune afluenții și aluviunile lor, ci o rețea care, în final, își probează circularitatea, funcționalitatea, ca într-o lume reală de interacțiuni pasagere, în decupajul printr-o zonă aglomerată în care fiecare trecător își închide în sine afectele, rareori lăsând să se întrezărească dorințe, opțiuni, proiecții. Harta sentimentelor este un decupaj actual printr-o umanitate care și-a pierdut reperele vechii tragedii, care și-a pierdut circularitatea ficțională a vechiului roman, construită pe axul de rezistență a unui fir narativ principal. Romanul e remarcabil nu numai din perspectiva arhitecturii, ci și din perspectiva ritmului, a modului în care intervenția auctorială este corect gestionată și, mai ales, în care distanța, rezerva, este păstrată: omnisciența auctorială nu se traduce, în termenii Hărții sentimentelor, și în omnipotență auctorială. Este produsul interacțiunii auctoriale directe cu viața, în fațetele ei multiple, în fragmentarea pe care o produce ca primă referință a proiecției pasagere de oameni, destine ascunse, întâmplări nedezgropate, imposibil de adus în lumină, în ritmurile în care viața inundă faptele vizibile sau nu ale desfășurărilor în rețea. Rețeaua, în fapt un fir narativ extrem de complex, derulat spre a putea lega nodurile principalelor întâmplări și a principalilor actori, în conexiune vizibilă cu ceilalți, ambivalentă, sau în conexiune univalentă, împărtășită grație omniscienței auctoriale, lasă impresia unei scriituri impulsive, de moment, unei reacții a autorului impresionat de factualitatea imediată, redată în mozaic. Lucrurile nu stau tocmai așa. Autoarea este regizorul fiecărei introduceri în scena derulărilor a unui decupaj spațio-temporal distinct, a unei piese de puzzle în limitele căreia se desfășoară o parte din acțiune. Fiecare piesă de puzzle este, în fapt, un potențial roman, cel puțin o potențială proiecție epică distinctă. Ana Merino proiectează conștient aceste desfășurări drept cadre ficționale independente, iar măiestria literară o probează prin asocierea acestor piese care, odată așezate pe harta afectelor, permit o vedere de ansamblu, dar nu se limitează la a da explicații ansamblului, cursivității lui. Povestea este mai degrabă sugerată, dusă mai departe din personaj în personaj. Ritmul povestirii are un rol important în derularea procesului de așezare a pieselor de puzzle. Aparente potriviri se dovedesc a fi opțiuni false. Privirea din unghiuri diferite este necesară pentru a putea crea, în mintea lectorului, imaginea sugerată a unei rețele de întâmplări de suprafață – dintre cele ascunse, unele rămân ascunse pe veci – care se derulează în acord cu timpul de reflecție pe care și-l acordă lectorul. Cele două spații culturale se întrepătrund, se corelează. Vasta întindere americană și filtrul cultural spaniol, la care se adaugă scriitura feminină în limitele clar definite ale fiecărei piese spațio-temporale amintite sunt aspecte care nu pot fi trecute cu vederea. Dar povestea nu se limitează la cele două continente. Prin eroii ei, ea se extinde la nivel global, parcurge marile întâmplări ale umanității, pătrunde în cele mai grave fisuri socio-politice, în lumea războaielor de la cel din Vietman până la confruntările actuale, împotriva temutei grupări teroriste Daesh, poposind prin Irak și Afganistan, expunând rănile unei umanități care nu și-a vindecat pornirile sălbatice. Încărcată de propria experiență de spaniol care a ales Iowa City și atmosfera literară a orașului, care a metabolizat propriile temeri și propriile interacțiuni cu o societate în care maparea sentimentelor nu se rezumă la parcursul director al romanului european clasic, Ana Merino propune un roman antiseptic, un roman care curăță plăgile societății, care asigură asepsia ei și care are proprietăți hemostatice. Să privim, spre a înțelege funcția aseptică a romanului, cele câteva tușe vagi în care este zugrăvită întoarcerea din război a unuia dintre multele personaje incluse pe Harta sentimentelor: „Când James se întoarse acasă, bunică-sa îl primi emoționată. Nepotul ei nu se va mai duce la nici un război și îi rămăseseră brațele întregi, ca să se agațe de viitor” (p.230). Fiecare dintre aceste fragmente ale afectelor care recompun, ca în corul antic, tragedia lumii, este în sine un mic poem, care amintește de cunoscuta poetă Ana Merino, laureată totuși a premiului Nadal pentru proză.

 

 

Note
1 Ana Merino. [2020] (2021). Harta sentimentelor. Traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru. București: Litera. 248p.