Nu cred că lui A.I. Brumaru i-ar fi plăcut să citeacă azi, la scurt timp de la trecerea lui în istoria culturii și filosofiei românești, un articol evocator, un articol formal care să treacă în revistă realizările sale în interiorul gîndirii românești.
Cred că supremul Omagiu care i se poate aduce este acela de a-i analiza și comenta ceea ce a adus nou în filosofia și cultura noastră. Astfel, nu vom trece la o analiză istorică și formală care să pună în evidență titlurile operei sale sau premiile și recunoașterile de care s-a bucurat în timpul vieții. O viață, precum cea a lui Alexandru Surdu, pusă în slujba filosofiei românești.
Dacă ar fi să începem un comentariu asupra gîndirii originale a lui A.I. Brumaru, atunci punctul de plecare ar trebui găsit undeva în anii 1990 cînd apare lucrarea sa Ființă și loc. Totuși, ne vom încăpățîna să procedăm altfel și vom începe cu începutul, adică cu primele delimitări ale neokantienilor privitoare la noțiunea de spațiu și la nuanțele, esențiale am spune noi, aduse acestei intuiții pure de sorginte kantiană.
Încă la 1883, Adolf von Hildebrand în Das Problem der Form in der bildenden Kunst, a pus problema „formei” ca dat fundamental al spațiului. Desigur, noțiunea de spațiu ca formă a esteticii transcendentale, respectiv ca intuiție sensibilă pură de la care plecînd devine posibilă și noțiunea timpului ca intuiție sensibilă pură, va fi nuanțată, cum spuneam, de către neokantieni, rezultînd elemente specifice ale spațiului, fundamentale descifrării existenței umane (Dasein), cum ar fi spațiul mitic, cel estetic sau cel teoretic (E. Cassirer).
A. von Hildebrand arată că, în fond, omul nu are nevoie de nici o altă determinare anterioară mai apropiată decît relația noastră cu lumea exterioară și prin aceasta transcendentă nouă, în măsura în care ea are o valență certă pentru orizontul privirii noastre. Această determinare constituie, de facto, esența relației noastre cu lumea exterioară, și pe ea se bazează cunoașterea și reprezentarea spațiului și a formei. Prin urmare, este necesar ca noi să înțelegem reprezentarea spațială și pe cea a formei ca fiind limitate și absolut necesare existenței noastre factice, altfel aflîndu-ne în imposibilitatea orientării și deslușirii lumii exterioare. „Noi trebuie, așadar, să înțelegem reprezentarea spațială în general și reprezentarea formei ca fiind aceea a unui spațiu în particular limitat, ca fiind conținutul esențial sau realitatea esențială a lucrurilor. Dacă opunem obiectul sau această reprezentare spațială a lui apariției schimbătoare pe care o putem avea despre acesta, atunci înseamnă că toate aparițiile sunt numai imagini ale expresiei reprezentării noastre spațiale și valoarea apariției se va măsura după puterea facultății de expresie care are ca imagine reprezentarea spațială1.
Pornind de aici era inevitabil să apară o specificitate extinsă a acestei reprezentări a spațiului și a formei, astfel ajungîndu-se la delimitări precum spațiul pictural, spațiul arhitectural, spațiul limbajului, spațiul ideal, spațiul plastic, spațiul metafizic corespunzînd expresiilor: forma picturii, formă a limbii, a arhitecturii, a muzicii, a filosofiei. Astfel, ajungem să înțelegem ce vrea să transmită A.I. Brumaru la modul generic atunci cînd își intitulează penultima carte: Forma filosofică. Continuînd, însă, cu dezvoltarea și înțelegerea generală a noțiunii de spațiu specifică gîndirii lui A.I. Brumaru, recte, formă, va trebui să facem un mic excurs ideatic în esența dezvoltărilor kantiene asupra noțiunii de spațiu, așa cum le găsim în primul capitol din Critica rațiunii pure, respectiv Estetica transcendentală. Astfel, dacă vom urmări devenirea problemei gnoseologice a spațiului într-o formulă sintetică, atunci vom putea spune că aceasta constă în dezvoltarea intuitivă a naturii și esenței spațiului prin cunoașterea priorității conceptului de simultaneitate și ordine în raportul esențial cu cel de ființă, astfel încît acesta este abordat și constituit progresiv relativ la ultimul. Iată ce spune un neokantian de talia lui Ernest Cassirer despre acest fapt: „Conceptul de ființă constituie nu numai începutul și punctul de plecare istoric al filosofiei științifice, ci pare încă să îmbrățișeze sistematic totalitatea chestiunilor ei și posibilele răspunsuri. Acest primat al conceptului de ființă, după convingerea autorilor filosofiei științifice și a creatorilor logicii, este deja fundat în însăși forma pură a enunțului. Deja caracterul formal al predicației conține în sine cu necesitate faptul că acela căruia predicația i se aplică și la care ea tinde trebuie să fie pus și determinat ca un fiind (Seiendes). Orice act de judecare cere ca „termen” al său, ca punct de plecare și fundament, ființa asupra căreia se judecă; orice capacitate „logică” în sens mai restrîns, orice capacitate de a gîndi și de a spune necesită ca ceea ce este gîndit și ceea ce este spus să existe”2.
Totuși, dacă ar fi să ne întrebăm care este ființa spațiului ar fi foarte greu să o determinăm, chiar dacă aceste încercări au fost făcute și s-a determinat factic-fizicalist ființa spațiului așa cum este descrisă ea de Newton, de Kant (ca și intuiție sensibilă pură) sau de Leibniz cu ajutorul matematicii, mai precis al calculului infinitezimal și nu numai. Iar dacă Newton vorbește de un spațiu determinat obiectual, Kant vorbește de ne-lucruri existente, astfel că ființa absolută a spațiului (formei) se transformă în ne-ființă și, dintr-un lucru fondat obiectual și matematic, devine la Kant un ne-lucru (Unding). Leibniz în schimb pune întreaga ecuație sub auspiciile ordinii substanței, aceasta devenind conceptul esențial al reprezentării spațiului, iar întreaga metafizică leibnitziană pune realitatea filosofică, sau „forma filosofică” cum ar numi-o A.I. Brumaru, într-o infinitate de forme ale substanței, pe care acesta le numește „monade”. Așa că relația (ființa) acestor monade este esența adevărului care este el însuși relația infinită a acestor monade. Prin urmare, ordinea relației este ceea ce dă formă adevărului, filosofiei înțeleasă ca metafizică. Astfel, Leibniz înlătură noțiunea de spațiu și timp absolute, newtoniene, proclamînd forma metafizică sau filosofică ca fundament al adevărului. Într-un fel, spune Cassirer, Leibniz reușește să anticipeze concepția modernă de spațiu și timp, alăturînd ființei spațiului pe cea a materiei și considerînd un dat anterior materia privită ca masă corporală. „Lumea nu e definită ca ansamblu de corpuri „în spațiu”, nici ca ceva ce se întîmplă „în timp”, ci este considerată ca sistem de evenimente, de events, cum ar spune Whitehead […] și, în determinarea acestor evenimente, în ordinea lor logică, spațiul și timpul participă în calitate de condiție, de moment esențial și necesar.”3
Dincolo de aceste succinte considerații despre noțiunea de formă sau spațiu, dar pe care le-am considerat necesare pentru înțelegerea gîndirii originale aplicată spațiului românesc a lui A.I. Brumaru, ne introduce într-un loc (Ort) al hermeneuticii filosofice, al cărei spațiu de dezvoltare este limba. Filosofi ai artei ca Richard Hamman, filosofi ai spațiului ca Hermann Weil sau Ernest Barthel, Ernest Cassirer, înaintea lui Heidegger, au folosit limba ca formă a dezvoltării metafizicii și drept cel mai propice loc de dezvoltare al ei. Nu alta este viziunea filosofică a lui A.I. Brumaru despre „forma și spațiul filosofic”, despre capacitatea dată omului și numai lui de a se situa în deschisul (spațiul) lumii și a afirma adevărul despre ea. Faptul că mulți vor considera „prea abstractă” și prea „speculativă” această filosofe a spațiului românesc, aducînd critici puerile metafizicii ca atare, nu arată altceva decît că într-o lume a ubicuității, a falșilor oameni de cultură, a semidocților cu ștaif și pretenții de operă, a celor care nu mai citesc, ci doar scriu (sic!), mai există (dar, din păcate, tot mai puțini) oameni care pun filosofia în locul meritat și pentru care metafizica, văzută ca fiind filosofia însăși, nu este doar o soră vitregă a științei sau, în cazuri mai derizorii, a diverselor teorii geopolitice, una mai neîmplinită și aiuritoare decît alta.
Stăm față către față cu o operă filosofică cum arar se mai scrie în cultura noastră contemporană prin prisma adîncimii, originalității și calității ei speculative. Este o filosofie aplecată asupra spațiului gîndirii românești, a matricei noastre filosofice, așa cum apare ea la un Blaga, Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu, Eminescu, Nichita Stănescu. Și da, am amintit aici și poeți, în afara celor care se ocupă strict cu filosofia, pentru că poezia, în forma ei cea mai pură, cea mai înaltă, este și metafizică, așa cum bine a înțeles lucrurile A.I. Brumaru.
Mai specific, vorbim de filosofia lui A.I. Brumaru ca „formă a spațiului” în genere, dar și a celui românesc, și de „cum-ul” românesc al ființei care, da, este diferit de „sentimentul paraguaian al ființei”; iată ce nu înțelegea prea cosmopolitul eseist Emil Cioran la îndărătnica pasiune a lui Constantin Noica pentru spațiul sau ființa românească.
Această sumară dar, credem noi, sintetică analiză se constituie într-un omagiu adus întregii activități a lui A.I. Brumaru odată cu plecarea lui în raiul filosofilor. Ne va lipsi A.I. Brumaru, filosoful onest și lucid, gînditorul profund și generos.
Rău îmi pare de tine, frate A.I. Brumaru!

 

 

Note
1 Adolf von Hildebrand, Op. cit., p. 1, Strassburg, 1983.
2 Ernest Cassirer, Filosofia formelor simbolice, Paideia, București, 2015, p. 134, traducere de Alexandru Boboc.
3 E. Cassirer, Op.cit., p.137.