Oameni obişnuiți, fireşti, simpli, trebăluitori cu rost și mai ales ştiutori ai rosturilor. Adesea, isteți cât cuprinde, cu bună cuviința gestului, a vorbei. Cei care te salută cu „Hristos o înviat!” până la Înălțare şi cu „Hristos s-o înălțat!” până la Rusalii. Îi mai găsim? Unde-s? S-au trecut, se trec, s-au dus. Se duce şi satul, bătrân şi el, după ei, odată cu ei. Ăsta-i mersul, da. Dar acum abia înțelegem că noi am fost cei care am trecut. De fapt, noi. Nu ei. Am trecut pe lângă. Am trecut deseori fără să-i vedem. Băgam de seamă doar cât de bune le erau caşul, urda sau jintița, cât de frumos țesute ştergarele şi scoarțele. Şi, dacă totuşi i-am văzut, ne-am trezit, fără să ştim, bogați. Oare realizam că suntem îmbogățiți? Cu chipuri anume, cu belşug de viață. Şi uite aşa, tot fără să știm, continuă să trăiască în noi cei ce s-au dus şi ne-a fost dat să ne oprim din drum la ei. Cât de puțin.
Se face că am cunoscut o Glafira din Năruja, nu Nereju, cel – habar n-am de ce – mai cunoscut, ci Năruja, tot în Vrancea. Glafiră, despre care îmi spunea fiica ei: „Dați-i pace, doamnă, c-am chemat popa s-o grijească, zic că până-n noapte s-o duce, că nu mai are suflu-n dânsa.” Ei bine, femeia la pat s-a în-firi-pat, s-a înviorat cu mare bucurie şi a cântat. Nu cu voce stinsă, ci tare, cam răguşit, ce e drept, dar cu foc. A cântat „Balada Fetei Uriaşe” şi, apoi, a lui „Gruia din Novac”, pe care numai ea le mai ştia pe de-a-ntregul, din tot satul. De aceea mă și trimeseseră oamenii la ea. Că rămăsese singura… La sfârșit, a zis îmbujorată: „Nimănui nu-i mai pasă de frumușața asta de cânt, că-i cu fior şi cu durere, văzurăți”… Fiica ei stătea trăznită de uimire pe marginea patului. Iar bătrâna şi-a mai adunat puteri de atunci şi a mai trăit îndestul. Faptul că venise cineva tocmai din capitală să-i asculte cântările a hrănit-o, i-a dat viață. Se stinsese și s-a reaprins.
Şi moş Panait din Geogel, Apuseni, care voia să-i pun vorbă bună pe lângă popa cel nou şi tânăr, pentru când i-o veni sorocul! „Să hie mai încolo”…, dar să dea voie feciorilor lui să verse apă din ulcior, când şi când, pe roata carului în drum spre temeteu, să-i fie lin drumul spre Dincolo. „Că nu-i păcat şi nu-i păgâneşte, e din bătrâni, de când ne ştim viețui pre lume. Așa om făcut bunilor și părinților. Da’, popa-i școlit, nu-i de aice, și se pune proptă”…
Iar într-un loc turistic, pe şoseaua Rucăr–Bran, s-a dus la preot o tânără ce lucra în Braşov, şi-şi îngropase tatăl în sat. „Diseară, de-oți vedea foc în cimitir, să nu vă speriați, că sunteți abia venit. Noi suntem cu focul, să cunoașteți. Aşa-i obiceiul, veghem întâia noapte pe mormânt cu lumină mare. Că umblă Cățelul Pământului şi pe tata nu l-o ştii, l-o lătra şi l-o speria.” Eu însă-l ştiam pe taică-său. Om de ispravă. Ce-a făcut preotul n-am mai aflat.

TUŞA ISAIDA

Dar, dintre toți cei pe care n-aş vrea deloc să-i uit, m-aş opri mai cu seamă la Vasilca. Vasilca Isaida din Vlașca. Vasilca lu’ Iedu, chit că pe „românu meu îl chema Ion, da’ aşa-i poroclu: Iedu”.
Scârț, scââârț, poarta. Cam într-o dungă, poarta. Iar casa, casă de câmpie, două odăi şi-o tindă, prispă lată, cu lut bătucit, răcoros, iar vara, se dormea pe ea, afară. Până acum o vreme, locul duduia de tutun. Şi casele erau pline cu şiruri – şiraguri de foi puse la uscat. Ca fustele de paparude. S-a dus tutunul şi pereții caselor au rămas în soare, despuiați. „Şi io făr’ d-un deşt”, zice și-mi ridică spre ochi mâna muncită, muncită. Vasilca, bătrâna mărunțică ieşită să mă întâmpine. Tăiase cu sârg, c-un ditamai cuțitoi, felioare, felioare, păpuşoaiele de tutun, şi doar era mititică. Un copil. Așa își tăiase degetul. Trudise de la începutul vieții ei de om, de şcoală nu fusese vreme, nici parale, dar minte ascuțită ca a ei n-am găsit la mulți.
Avusese parte de un pic de bucurie, atunci când mergea la joc, la hore. Opt kilometri pe jos dus şi opt răsturnați, la întors, cu încălțările în mână până acolo. Cred că era la Ghimpați, dacă îmi amintesc bine spusele ei… Cum dădea soarele să asfințească, lua bătaie de la taica, om aspru, aşa că la întoarcere zbura pe drum, nici ea nu ştia cum. Râdea povestind. Mai de mult, o fiică de-a Vasilcăi (în Bucureşti de-acum) se plângea că fata ei, nepoata adică, tot stă la telefon cu un băiat, în loc sa învețe pentru facultate. „Lasă fata, las’s-o cate băieții, asta-i vremea, toate au timpul lor, maică. Dacă îi e să învețe, o face-o şi p-ormă, ai să vezi. Văz şi io d-aci, auz, cum avocate, judecătorițe au case, maşini, bănet, da’ bărbat n-au. S-or fi fudulit, or fi devenit pricinoase, n-oi şti, da’şi băieții le ocolesc. Toate la timpul lor, maică, şi cu măsură…”
Vasilca era singură, singurică, casa i se cam aplecase, țiglele stăteau cârpite ici, colo cu te miri ce. Doar dudul uriaş, bărbos, de la poartă, era vesel şi caraghios. Cu ramuri subțiri, țepuşe țâşnite din trunchiul răsucit, butucănos. Crengile le tăia în fiecare primăvară pentru araci, la vie. Venea anume un ginere, doar nu s-o cocoța ea la 90 de ani. „Nici o pagubă”, sărea bătrâna mititică, în negru toată. (Ba i-a murit omu’, ba un fiu, ba un ginere, jale mare, mare.) „Nici o pagubă că ți-i sete” şi se punea pe învârtit iute roata puțului. Pe urma o văd cu o săpăligă în grădinuță. De fapt, o ghicesc, n-o văd, că-i pierită printre nalbe şi dalii. Tufele unduiau şi știam că-i acolo. „Acu’, c-ai venit, m-oi plânge de ciori. Cum prinz om nou, cum trebă să-mi vărs focu’”. Aşa-i, s-auzeau teribil. Larmă în toată regula. Locul Vasilcăi cobora spre un soi de iaz, dincolo fusese un pâlc de pădurice. „L-au tăiatără. Iar ciorile numa’c-au dat buzna la mine-ntr-o răchită şi-au puiat acolo. Ar tăia şi ea răchita, dar dacă, atunci, apar mai lângă casă? Pârdalnicele!”
Ne trăsesem la umbră, pe băncuța cu muşchi pe tălpice. de sub dud şi, sporovăind, m-am trezit în plin mit. Fabulos. Nu auzisem şi nu citisem nicăieri povestea ei despre… Geneză. „Ea-i dă vină, dă cum curge lumea, numai ea”. Cine?! „Baba Iova, ea, ea l-a îndemnat pe Dumnezeu s-o facă şi pe Eva. Lui i-ar fi ajuns, preajuns, Adam. După chipu’ Lui. Şi-apoi, tot baba i-o pus de-au făcut copchii. Adam și Eva, ăia. Dumnezeu s-o fi mâniat poate, ce ştiu eu, şi i-a mai stâmpărat cu moartea. Da, ăsta-i rostu’ acu’ pă noi, să scoți oameni din copchii. Să nu rămână ne-isprăviți. Că greu mai e, maică, greu, da’ n-ai încotro, s-o pornit treaba. S-o porniiit…”
Baba Iova o fi fost Marea Mumă? Nevasta aprigă, rea de gură a alesului Domnului, Iov? Oricum, numele de familie de aici din sat sunt mai mult femeieşti – Isaida, Nastasia, Apalahia… Satul, pierdut în câmpie, între încolăciri de mici coame, e şerpuit de apele Milcovățului şi Glavaciocului, nume de alint, ca-n cântecele de leagăn. Muierile le-or fi dat numele? Letca Nouă, sat îmbătrânit, țintuit în loc, împânzit de babe. Straşnice, dar le cam ia vântul. Când s-a încheiat colectivizarea, în Roşiorii de Vede şi-n Letca au izbucnit flăcări. Femeile au pus foc, se ştie. Mă uit la chipul Vasilcăi, hâtru, dar şi colțos, te taie cu privirea. Dar şi cu pofta de viață. Clejani, cel cu lăutari vestiți, e colea, după colț, de aici o fi fost şi jocul care le scăpăra în picioare cândva. Acum, sâmbăta, ulița e plină doar de babe cu coşuri. Merg cu pomană. Vorba „a purta sâmbetele cuiva” acest rost îl are. Bineînțeles că dintr-astea vorbim. Intrasem între timp, potopite de căldură, în bucătărioara de vară, cu oale, ulcele şi chite de busuioc, pelin, rozmarin, leuştean, șovârf, măcriș, sânziene şi câte alte ierburi mirositoare. Toate atârnate de grinzi, aşa că mă atingeau uşor, pe creştet. De mi-a rămas o vreme mirosul în păr. O frumusețe. Pe ea n-o atingeau. Doar era mititică, am spus. Și discuția despre moarte curgea înainte. „Punem cârpă albă la brad, la steag şi la cruce. Din Gorj până la Dunăre aşa se face. Stă şi la streaşină. Nu neagră, albă. Că sufletu’ zboară şi se mai hodină pe ea, pânzătura flutură şi-l atrage. O laşi 40 de zile acolo, alteori ș-un an.”…
I-am spus că am de lucru în Letca Veche şi mă voi întoarce mai târziu. M-a pupat şi a trebuit să mă aplec mult. Cât drag m-a prins de ea. „Să vii la mine la înmormântare. Să ştii că te aştept şi mă supăr de n-oi veni!” Aprig legământ. Îmi mai spusese – „sufletu’ îşi face cuib într-o oală atunci când iese. Și, când ajungi la mormânt, spargi oala ca să-şi ia zboru’. Oala de pământ e ca un pântece, să ştii. Seamănă, de bună samă. O să vezi, dacă nu ştii. O să vezi, când oi veni la mine…”
Îmi bântuiau prin cap vorbele ei şi era să nu prind de veste, cum, în drumul meu spre Letca Veche, am pătruns într-o pădure deasă, îndesată, neguroasă. Care te învăluia cu totul, ca o vrajă. Erau tufani, un soi de stejari, precum gorunii şi jugastrul. Câțiva, însingurați, nu puteau fi cuprinşi în brațe decât de 4-5 oameni. Aveau peste 500 de ani. Îl vor fi văzut pe boierul Nicolae Filipescu, întâiul ban al Craiovei, ridicând o biserică din bârne prin 1750. Când s-a prăbuşit, lucruşoarele ei s-au risipit şi aşa se face că deasupra unei uşi, spre răsărit, în casa Vasilcăi, veghea o icoană mică de lemn cu pictura întrezărită, afumată, mirosind vag a putred. Au văzut-o copacii cei bătrâni şi pe Vasilca mea. Copilă, mergea cu tatăl ei cu căruța la moară. În dreptul tufanilor, acesta oprea boii şi-i mâna pe copii după ciuperci. „Da’ de ce, tată, ne făceai aşa, nu vedeai că nu erau niciodată?”, îl întrebase ea mai târziu. „Da’ voi nu vedeați că începea urcuşu’ şi le era greu la boi?” Pădurea asta uriaşă a fost cumpărată, pe la sfârşitul sec.XIX, de Mitropolitul Nifon, cel ce-a înălțat biserica din Letca Noua, pictată pentru el de Tătărăscu, biserică ce i s-a dus vestea, acum vreo 20 de ani. Icoana Maicii Domnului se pornise pe plâns. Deodată. „De răi ce suntem şi nu ne mai îmbunăm, nu ne mai vine mintea… „, spunea tuturor Vasilca. Când a luat mitropolitul pădurea, acolo, în miezul ei, era un han şi o hangiță. O femeie cocoşată. Ei bine, cum l-a numit satul, de-atunci? Nifon Cocoşilă. Soi de oameni din Zaharia Stancu, Preda… Cei ce s-au aşezat pe Milcovăț, formând Letca Nouă, erau din Siliştea. Fugiți. Fugiseră de ciumă, ciuma lui Caragea, căutau loc cu aer mai curat. Ce voiam eu să aflu în Letca Veche era povestea conacului Filipeştilor. Ce s-a mai întâmplat după ce i-au pus oamenii foc în 1907. Că i-au pus. Robii țigani sloboziți şi sărăcimea satelor. Auzise şi Vasilca din părinți, că niște ruşi refugiați din Sevastopol, după 1905 al lor, au trecut spre Ruse, în Bulgaria. Dar au ridicat, în drumul lor, și satele din câmpia română. Prăpăd mare. Părăginire şi moarte.
Când am coborât, se înnopta, umbrele se lungeau, foşneau, aerul se ascuțise, pădurea avea un vaer, iar, la Vasilca, găinile zdupăiseră în pom spre culcare. Zburătăceau încă bătând din aripi. Bibilicile şi cele câteva rațe albe cu ochelari roşii se foiau în coteț. În sobă, trosnea un fir de foc. O dureau şalele şi, mai nou, inima. Îşi tăiase câteva lemne, cu toporul jumătate cât ea. Totuşi, am mai rămas pe trepte, la intrare, aşezate jos una lângă alta, sub stele. Uite, peste umăr, acolo-i Steaua Polară, Carul Mic şi Carul Mare, se rotesc…, m-am trezit spunând. „Ihî”, mă aproba. „Ceru-i sălaşu’ lu’ Dumnezeu, şi steaua aia, cum îi spui, Polară, e Stâlpul Cerului, Steajeru’.” Stejarul? „Nu, Steajeru. Îi un stâlp din miljocu’ ariei de treierat, de să-nvârt caii în jurul lui.” Uite, Calea Lactee, am încercat iar… „Ihî, îi Brâu’ Cerului, crângu’, aşa-i zicem.” Tac. Ea – „ştii vorba aia: Câte-n Lună şi stele-s scrise, tăt atâtea-s pe pământ? Dar asta: Pământu’ să măsoară cu umbletu’ şi ceru’ cu cugetu’? Da’ ştii şi alte care? Caru’ lu’ Pepelea? Al lu’ Crăciun? Al Sânzienelor?” Nu mai ştiam nimic, uitasem şi ce ştiam. I-am cuprins umerii cu brațele. Erau mici, uscați, uşori ca un fulg şi, atunci, am ştiut ce e iubirea pentru o bătrânică. Pe care prea puțin am cunoscut-o şi poate nici n-o s-o mai văd. Şi n-am mai văzut-o. Vasilca s-a stins singură, singurică în 2012. La înmormântarea ei n-am fost. M-o ierta? M-am dus abia peste un an, în cimitir. La cruce, flutura o cârpă albă. Se zbânțuia, de ziceai că mă saluta. Îmi făcea cu mâna. Şi nu era vânt. Cine ştie ce boare, răsuflet de câmpie încinsă în soare. Nimic altceva nu mişca în jur sau, ba da, se legăna uşurel un ciob de oală. Spartă. Era acolo o grămăjoară, şi, între resturi, un ciob mic, fără odihnă. Şi-o găsi şi el liniștea, echilibrul, un lăcaş al lui, câteva fire de țărână l-or îngreuna şi i-or potoli neastâmpărul. Nu se poate să rămână să se zbată așa, nu se poate. N-aveam îndoială. N-aveam.