Învățătura lui Porfir cuprinde un amplu și articulat complex de doctrine metafisice, care a fost receptat mai ales în Occident; lucru adevărat și pentru logică.
Marius Victorinus a tradus Isagoge și, cum era un retor și un filosof, și-a însoțit traducerea cu alte opere tehnice, cum este Comentariul la De interpretatione, unul la De inventione și unul la Topica lui Cicero.
A fost deci meritul lui Marius Victorinus de a fi introdus logica aristotelică în tradiția filosofică latină: el l-a pus împreună pe Aristotel cu Cicero, anticipând prin aceasta atitudinea de mai târziu a lui Boethius. Acesta din urmă, nu numai că și-a criticat precedesorul pentru traducerea lui Porfir, ci și pentru Comentariul la Topica lui Cicero; fapt pentru care el va scrie un alt comentariu mai apropiat de litera textului; poziția sa față de precedesorul său mi se pare foarte polemică, de multe ori fiind chiar nejustificată. Ceea ce este sigur este faptul că Victorinus, așa cum rezultă din studiile cele mai recente și în principal din cele ale lui Hadot, a desfășurat o activitate de importanță capitală în răspândirea și reelaborarea aristotelismului în Occident, chiar dacă rolul său va fi eclipsat de Boethius: Evul Mediu, de fapt, comentează Claudiu Moreschini1, l-a văzut numai pe Boethius, și nu pe Victorinus ca maestru de logică, până la redescoperirea lui Aristotel, petrecută în timpul scolasticii, datorită căruia întregul corpus al operei dedicate lui Aristotel a avut răspândirea pe care o cunoaștem.
Nici măcar studiile de logică, pe care Boethius le-a promovat în vremea sa, nu pot fi prezentate în mod detaliat datorită enormei cantități de material existent: trebuie să ne limităm și noi și să facem trimitere la specialiști.
Noi putem să reamintim faptul că Boethius în jurul anului 501 a conceput proiectul de a traduce și comenta în latină operele lui Aristotel și pe cele ale lui Platon. El s-a ocupat prima dată de Aristotel logicul, de care vorbim acum, studiind în mod sistematic, adică traducând textele grecești și însoțindu-le cu comentarii.
Proiectul său era amplu, însă n-a putut fi condus la capăt, fie datorită dificultăților pe care un asemenea efort intelectual le presupune, fie datorită situației speciale în care s-a aflat și pentru faptul că n-a putut să se apere într-un proces, deoarece sentința pe care i-o pregătea regele barbar Teodoric era deja decisă.
În mod sigur Consolarea filosofiei se prezintă ca o operă care acordă mult spațiu aristotelismului, după care reia (mai ales în cartea a V-a, unde se discută determinismul și liberul arbitru) problematicile și demonstrațiile pe care le consideră ca fiind conforme și în deplină unitate cu Platonismul.
Acest lucru este valabil nu numai pentru operele de logică ale lui Aristotel, ci și pentru cele metafisice, care sunt prezente în Consolarea filosofiei în mod amplu. Ultima operă a lui Boethius a fost deci pregătitoare printr-un studiu temeinic despre tradiția filosofică greacă, considerată în componentele sale esențiale și la care scriitorul s-a referit nu numai în textele de bază, platoniciene și aristotelice, ci mai ales ținând cont de activitatea exegetică mai recentă, aceea desfășurată de neoplatonicieni și de peripateticieni mai târziu, la a căror școală Boethius ar fi studiat și pe care le reconsidera în mod critic.
În acest moment este oportun să considerăm împreună cu Claudiu Moreschini și un alt factor pentru a putea înțelege mai bine nu numai personalitatea lui Boethius, ci și anumite atitudini ce reies din textul Consolării filosofiei. În cadrul unei analize riguroase și sistematice pe care filosofia o face despre realitățile lumii și despre semnificația existenței umane, Boethius introduce deseori nu numai elemente care au legătură cu situația sa personală – acest lucru este de înțeles dat fiind faptul că Consolarea trebuie să însemne și o autoapărare, în sensul imposibilității justificării calomniilor care l-au lovit și la care și-a aplecat „urechea” autoritară Statul barbar, dar și considerațiile care erau inspirate de o atentă conștiință politică,2 o atitudine de puternică conștientizare a faptului că filosofia și activitatea speculativă, căreia Boethius însuși i s-a dedicat, aveau, conform învățăturii lui Platon, justa lor contribuție în cadrul unui Stat bine orânduit, la realizarea căruia filosoful a contribuit în cursul activității politice precedente.
Boethius, de fapt, a fost Consul și Senator, și s-a simțit implicat în apărarea tradiției romane în fața oricui ar fi încercat să o amenințe, fie că era vorba de regele Teodoric sau de colaboratorii săi barbari, sau de aceiași senatori lipsiți de orice moralitate și nedemni de rolul lor, incapabili să-și păstreze propria demnitate.
Prin atitudinea sa filosoful se prezintă ca ultimul dintre Romani, unind în mod armonios activitatea politică și otium3-ul literar așa cum au făcut dintotdeauna, mai ales în epocile cele mai îndepărtate ale Republicii, cele mai eminente personalități. Astfel, Boethius subliniază rezultatul civil al activității sale speculative, care nu-și dorea să rămână numai o cercetare oarecare, ci repetând fraze și atitudini proprii lui Cicero filosoful (de exemplu cele care pot fi citite la începutul lucrării De finibus).
Așa cum anticii au adus la Roma toate artele Greciei, acum Boethius este încrezător că poate cultiva în patria sa știința logicii și că-i poate stimula pe concetățenii săi s-o practice. O încercare a filosofului care din păcate a fost aproape total ignorată de derularea evenimentelor, care i-au făcut imposibilă exercitarea calităților sale de maestru.
Vom încerca în continuare să examinăm Consolarea filosofiei, care poate fi considerată summa personalității sale, în măsură să ne dea o imagine a complexității personalității sale. Sunt bine cunoscute argumentul Consolării filosofiei și motivele care l-au făcut posibil: Boethius, acuzat și condamnat în mod nedrept, ținut în izolare, sub controlul paznicilor închisorii, în așteptarea execuției capitale, caută și obține de la Filosofie, care este aici personificată, o consolare a propriei sale situații limită.
Opera se prezintă ca un dialog, în cursul căreia Filosofia, ce i se revelează asemănător unei viziuni, îi face cunoscut că suma de răutăți care l-au lovit, așa cum de multe ori i-a lovit și pe alți oameni, sunt rezultatul acțiunii Providenței, care de multe ori are un caracter ireversibil.
Filosofia, care dintotdeauna a fost maestra lui Boethius, și-a ajuns scopul, având posibilitatea unui dialog cu discipolul în care fiecare din cei doi interlocuitori și-au prezentat propriile lor argumente. Acestea sunt argumente omenești justificate în mod sigur de aparență, dar în mod substanțial îndepărtate de adevărata realitate, care nu este aceea văzută și simțită de Boethius.
Dacă dorim să determinăm genul literar al Consolării filosofiei, ne-am putea gândi la acela propriu unui dialog filosofic: el se desfășoară fie conform unui dialog platonico-socratic, fie conform unei forme care se dorește să fie definită „aristotelică” (aceea a operelor ezoterice ale lui Aristotel, care erau răspândite în epoca imperială, adică aceea de dialog-tratat filosofic, care a fost folosit de Cicero și de Plutarh, după modelul dialogului Timaios al lui Platon).
Opera lui Boethius nu poate fi definită ca fiind un dialog pur și simplu, întrucât are o altă caracteristică specială, care nu are nimic de-a face cu acel gen literar, adică de prezența unor texte poetice, care, în mod evident, nu fac parte din conversație, ci au un raport exterior, ce poate fi definit cu o anumită dificultate, ca parte a dialogului precedent.
Acest amestec de proză și versuri, ne spune Claudio Moreschini4, a fost considerat, cu aproximație, o caracteristică a așa-numitei satire menipee, adică un gen literar „inventat”, ni se spune, de filosoful Menippus din Gadara (310 î. I. Hr.-255 î. I. Hr.) cunoscut și la Roma datorită activității sale literare.
Știm de asemenea că înaintea lui Boethius, Marziano Capella, în prima jumătate a secolului al V-lea, a scris o operă asemănătoare, întrucât cuprindea proză și versuri cu un pronunțat caracter filosofic, adică De nuptiis Mercurii et Philologiae, și deci s-a inventat temenul de „prosimetru” pentru a indica un gen literar care, printre altele, este caracteristic, având diferite conținuturi în epoca Antichității târzii (Ausonius, Sidonius, Apollinaris, Ennodios, care erau contemporanii lui Boethius și care au compus „prosimetri”).
În mod sigur Boethius ar fi dorit să compună un prosimetru cu un conținut filosofic, în maniera lui Marziano Capella, un scriitor pe care el în mod sigur îl cunoștea; asupra acestei interpretări a genului literar al Consolării insistă mai ales studioșii contemporani; după părerea lui Claudio Moreschini trebuie reținută ca probabilă, dincolo de alternanța de proză și versuri, structura dialogică a operei, cu care Boethius, ca platonician, a dorit în mod sigur să imite scrierile maestrului său; prosimetrul, de fapt, nu este un gen literar care să ceară în mod necesar folosirea dialogului.
Consolarea filosofiei este, deci, o operă caracterizată de prezența unei varietăți de structură și de stil, nu o operă care să aparțină unui gen literar bine definit, varietate care se situează în tendința artistică a genurilor literare proprii Antichității târzii, care avea în atenție intersectarea genurilor literare care în epoca clasică erau distincte.
Versurile pe care le intercalează textului operei, mai multe decât în alte opere cu conținut asemănător, au o funcție esențială și sunt legate de partea în proză și de argumentele conținute în ea.
Boethius afirmă că versurile sale (IV, 6, 57) sunt recitate de Filosofie cu intenția de a-i furniza interlocutorului său, și deci cititorului, decizia de a lua o pauză, o ușurare binevenită, care să-i refacă forțele datorită situației complicate în care se află.
Consolarea filosofiei este unul din prosimetrii cei mai elaborați și cel mai bine reușiți din literatura antichității târzii.
„În ce privește conținutul operei, subliniază Claudio Moreschini, unii comentatori au încercat să dea o mai mică importanță învățăturii platoniciene, ceea ce a determinat emiterea unor ipoteze prin care se afirma că n-ar fi o consolare, ci un îndemn la studiul filosofiei; un îndemn nu de natură tradițională, ca acela al lui Aristotel și Cicero, ci o reevaluare, o apocalipsă în maniera aceleia a lui Marziano Cacpella și a lui Fulgentius.”5
Claudio Moreschini critică aceste poziții. Pentru el ipoteza apocalipsei, a revelației este la fel de gratuită ca invocarea unui îndemn la (protretikos) studiul filosofiei. Consolarea filosofiei apare ca o operă consolatorie și nu este deloc surprinzător că de consolare are nevoie autorul însuși și nu altcineva: cazuri de acest gen sunt numeroase în literatura despre consolare începând cu epoca lui Cicero, care a scris o Consolatio, după ce i-a murit fiica.
Cel care a văzut clar mesajul lui Boethius a fost Courcelle, care l-a individualizat ca aparținând neoplatonismului contemporan, mai precis aceluia al lui Ammonius, care printre altele a fost un comentator aristotelic, și al lui Proclus, în care se regăsește originea doctrinei filosofului roman.6
Mai mult, texte ample din partea a III-a și a IV-a a cărții expun doctrine platoniciene, ceea ce ne face să credem că Boethius a avut la îndemână alături de operele platoniciene cunoscute și unele din dialogurile cele mai citite ale lui Platon, ca Protagoras, Gorgias și Timaios.
Chiar dacă doctrinele reelaborate și expuse de Boethius sunt aproape exclusiv cele de filosofie profană, pentru motivele enunțate mai sus despre caracterul vădit necreștin al Consolării; nu este nevoie să reamintim aici faptul că unele doctrine augustiniene (unele de origine neoplatonică și ele) stau la baza unor texte ce aparțin lui Boethius, ca cele despre Summo bono7 și cea despre identificarea lui Dumnezeu cu Fericirea și cu Binele maxim în care sunt cuprinse împreună tradiția neoplatonică creștină și tradiția neoplatonică latină.
În concluzie se poate spune, pe scurt, că doctrinele prezentate de Boethius în Consolarea filosofiei sunt cele ale neoplatonismului contemporan integrat cu cele ale clasicilor, Platon și Aristotel; cultura latină este prezentă mai ales prin Cicero, Seneca și Sfântul Augustin.
Aceleași izvoare la care a apelat Boethius i-au furnizat scriitorului nostru și alte părți izolate, care au fost elaborate în interiorul discursului care se desfășoară de-a lungul operei: elemente de reflexie filosofică ce pot fi trimise la Iamblichos sau la Alexandru din Afrodisia, se găsesc probabil în operele lui Ammonius, Porfir sau Proclus, la care face trimitere Boethius.
Astfel, faptul că Marius Victorinus, cu scrierile sale de logică și de teologie, ar fi reelaborat în mod autonom speculația lui Porfir, prin care la rândul său Boethius reelaborează învățătura lui Ammonius și a lui Proclus; amândoi, Marius Victorinus și Boethius au pregătit pentru Evul Mediu latin un complex de doctrine omogene care au avut un rol esențial în fundamentarea doctrinei creștine, care va avea un rol stimulant și fertil în dezvoltarea viitoare a Europei.
În ultimă instanță suferințele lui Boethius și situația-limită în care se găsea intră în planul Providenței, care însă nu are o influență asupra liberului arbitru ce determină libera alegere a omului, fapt pentru care Dumnezeu poate să ne recompenseze pe fiecare conform alegerilor din viață și meritelor fiecăruia în parte. Acesta este mesajul Filosofiei și concluzia pe care i-o putem atribui lui Boethius și, după el, tuturor oamenilor înțelepți; consolarea conține mai mult decât un Îndemn, chiar dacă se încheie într-un mod brusc, care poate fi valabil pentru orice om: oamenii trebuie să se angajeze că vor practica virtuțile, deoarece acțiunea lor are loc sub privirea atentă a lui Dumnezeu.
Vom încheia acest omagiu adus lui Boethius cu cuvintele lui Boethius din Dacia:
„Ființa umană poate să ajungă în viață fericirea, care constă tocmai în exercițiul activității intelective. Dintre toți oamenii, filosoful este deci cel care poate obține fericirea pământeană, deoarece se dedică pe de-a-ntregul căutării adevărului; nu există o condiție a unei vieți superioare dedicate filosofiei decât Filosofia însăși (metafisica n.n.); orice bine posibil pentru om constă în virtuțile intelectuale: fericirea se dobândește în această viață și nu în alta!”

 

 

Note
1 Moreschini Claudio, Introducere la Consolarea filosofiei, UTET, Torino, 2006
2 Asupra acestui aspect al personalității lui Boethius a insistat mai ales Alfonsi (cfr. L’ umanesimo boeziano della Consolatio, Sodalitas Erasmiana I, Napoli 1950, pp. 166-180.
3 Otium-ul era, pentru Romani, repausul luat de la practicile obișnuite și ca atare cuprindea și viața contemplativă. De exemplu Seneca și-a justificat retragerea sa din politică susținând în De otio că și contemplația are un caracter de pură acțiune.
4 Claudiu Moreschini , op. cit., p. 49
5 Aceasta este opinia Klingner, De Boethii consolatione philosophiae, Berlin 1921, pp. 119 și urm. reluată de Gigon, O., Boethius, Trost der Philosophie, Munchen, Zurich, 1990, p. 321
6 Courcelle, La consolation de Philosophie dans la tradition littéraire , Antécédents et posterité de Boèce, Paris, 1967, pp. 161-176.
7 Cicerone, Il sommo bene e il sommo male, De finibus bonorum et malorum, Fabri editori, Milano 1996.