Educația la Atena

 

„Din punct de vedere social, scrie Eric Voegelin1 procesul educativ a dobândit o formă ce s-ar putea descrie ca o „coborâre” în Atena a unor învățați, din toate părțile Greciei, ce dețineau o doză de înțelepciune. La un moment dat al vieții lor, aceste personaje se duceau la Atena pentru a fi primiți în casele politicienilor și a liderilor unor grupuri sociale, pentru perioade destul de lungi, în așa fel încât să poată să-și împărtășească propria învățătură, dând lecții într-o formă privată sau ținând conferințe publice, fiind plătiți bine de cei care-și puteau permite sau mulțumindu-se cu o plată mai săracă din partea unui public mai puțin bogat. Iată cum descrie Aristotel în lucrarea sa Politica această perioadă: „Atunci când atenienii au început să dispună de mai mult timp liber datorită bunurilor acumulate au devenit mai deschiși la minte pe măsura excelenței lor, înainte sau după Războaiele cu perșii, când au căpătat încredere în puterea lor, datorită progresului societății; aceștia au început să se ocupe de unele domenii ale cunoașterii, o metodă necesară, dezvoltării societății”(Metafisica,1041 a 28-32).
Străinilor care erau în măsură să satisfacă dorința de cunoaștere a Atenienilor le-a fost rezervată denumirea de Sofiști. Acest termen s-a aplicat in primis acelor oameni pe care tradiția istoriografică i-a numit Sofiști, în mod special celor mai importanți dintre ei: Protagoras din Abdera, Gorgias din Leontinoi, Hippias din Elide, Prodicos din Ceo, Antiphontos și Crizia. Ei au reprezentat acest tip de înțelepciune în puritatea ei și care aparțineau cam unei singure generații, iar modul lor de gândire a lăsat urme și o influență de neegalat la Atena începând cu anii ‘40 ai secolului al V-lea î. I.Hr. În primul cerc extern al acestui nucleu este necesar să includem, printre personajele relevante, generația mai bătrână a lui Zenon din Elea și a lui Anaxagoras din Clazomene, chiar dacă ei nu sunt considerați sofiști în sens tradițional. Este vorba în mod sigur de străini ce se mișcau dintr-o cetate în alta care și-au ținut lecțiile mai ales la Atena: influența exercitată de Anaxagoras asupra formării intelectuale a lui Pericle, de exemplu, a fost considerabilă. Ei au constituit inelul de legătură dintre filosofia lui Parmenide și metodele argumentative dezvoltate de Protagoras și Gorgias. Este de asemenea important să-i amintim pe toți aceia care au mijlocit cunoașterea pitagoreică, mai ales după dezastrul de la Crotone din 440, și în același timp despre acei învățați care au transmis cunoștințele școlii de medicină din Kios2.
Sofismul este un raționament cu o eroare internă comisă în mod intenționat cu scopul de a înșela. Dacă eroarea este neintenționată atunci raționamentul viciat se numește paralogism.
Sofistica nu este propriu-zis o școală filosofică, deoarece fiecare sofist își are concepția sa. Platon a fost cam nedrept cu ei, deși vorbește cu deferență despre celebrul sofist Protagoras.
De la început ne putem întreba ce învățătură aveau sofiștii? În principal ei au predat arta cuvântului și a discursului (logoi), adică arta retoricii.
A ști să vorbești, a ști să-i convingi pe auditori, a ști să-i entuziasmezi și să-i faci să se emoționeze erau virtuțile esențiale pentru a-și putea domina adversarii în Adunările publice. Era un lucru important pentru a putea orienta votul majorității și pentru a obține funcții publice.
Retorica a coincis de mai multe ori cu știința politică a timpului ce avea o mare utilitate practică: retorica și puterea erau considerate în unitatea lor. Normal, sofiștii erau tehnicienii artei discursului și ai contestării și a obiecțiilor folosite deseori în tribunale. Ei îi învățau pe participanții la lecțiile lor de ce fel de artificii se puteau folosi pentru a demonstra adevărul oricărei teze, chiar și cele mai paradoxale, sau erau învățați să susțină cu bune argumente fie tezele cât și antitezele ce privesc aceeași chestiune (eristica).
Într-un anumit fel ei au dezvoltat, cu o extremă lipsă de scrupule, dialectica lui Zenon din Elea. De asemenea unii dintre sofiști erau competenți în anumite discipline particulare cum ar fi gramatica, lingvistica, etimologia, sinonimica și critica literară. Unii erau interesați și de chestiuni naturale și științifice, la fel ca presocraticii. Interesul lor prevalent mergea spre virtutea socială (areté), mai degrabă decât spre adevăr (alétheia), deci am putea spune că ei au determinat o revoluție „antropologică” în cultură, care și-a îndreptat atenția spre om, spre subiect, mai degrabă decât spre natură, spre obiect.
Maeștrii minori ai sofisticii cădeau de multe ori într-un pur iluzionism verbal (de unde semnificația negativă a termenului sofist, cu pretenția absurdă de a fi atotștiutori), deoarece știau să vorbească și să improvizeze discursuri despre absolut orice subiect.
Protagoras s-a născut la Abdera în jurul anului 485 î. I. Hr. De tânăr s-a interesat de gândirea lui Heraclit, care inițial l-a influențat mult. A predat în mai multe cetăți, călătorind prin Grecia timp de patruzeci de ani; oriunde s-a dus era întâmpinat de o mulțime de tineri, atrași fiind de elocvența sa, de cultura și tezele sale neobișnuite.
A fost de mai multe ori la Atena, unde s-a bucurat de prietenia și protecția lui Pericle. Acest lucru nu l-a ferit de acuzația de impietate, căreia i s-a substras, așa cum făcuse deja Anaxagoras, lăsând definitiv Atena. A murit la vârsta de 70 de ani într-un naufragiu în timp ce se îndrepta spre Sicilia.
Opera sa cea mai faimoasă, din care ne-au rămas puține fragmente și un mare număr de mărturii se numește „Despre adevăr sau despre ființă” și care avea un subtitlu semnificativ, „Raționamente distrugătoare”.
Conform tradiției, Protagoras a fost inventatorul antilogiilor, adică a discursurilor în măsură să combată și să anihileze orice tip de teză. De aici suverana potență a discursului (a logos-ului) și a artei (retoricii) care-i învăța pe ascultători să se folosească de ea ca de o armă ascuțită și victorioasă.
Discursul, la rândul său, își are forța sa, deoarece cunoașterea omenească este relativă și în același timp în continuă transformare. Se pare că Protagoras a ajuns la o asemenea convingere plecând de la motto-ul lui Heraclit că „totul curge” (dar nu trebuie exclusă aici influența gnoseologiei și a teoriei cunoașterii proprie atomiștilor).
Unicul mijloc de cunoaștere este pentru el senzația, dar senzațiile sunt în schimbare (cu continua mișcare a materiei din care sunt compuse lucrurile și organele de simț) și care sunt diferite de la om la om și chiar la om în momentele diferite ale existenței sale.
Din toate acestea derivă faimosul principiu: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. La aceasta a adăugat: „a lucrurilor care sunt pentru că sunt și a lucrurilor care nu sunt pentru că nu sunt”. Sunt evidente aici trimiterile polemice la ființa și la non ființa parmenidiană. Nu există pentru om un adevăr bazat pe ființa absolută; există numai adevărul particular și schimbător bazat pe ceea ce din când în când îi este conferit. Opinia, doxa, pe care Parmenide o disprețuia atât de mult, este unica unitate de măsură omenește posibilă pentru adevăr.
Aplicarea unui asemenea criteriu la religie l-a condus pe Protagoras la o formă totală de agnosticism (de unde acuzațiile de impietate care i s-au adus): Despre zei, a spus el, nu se poate ști nici că sunt, nici că nu sunt; multe lucruri ne împiedică să știm; nu numai că non evidența lor nu se manifestă; aceasta se datorează și vieții scurte pe care o are omul, afirmații în care putem observa influența lui Empedocle.
Protagoras, am putea spune azi, era un relativist și un sceptic. Tocmai de aici își extrage el doctrina morală și socială.
Datorită faptului că adevărul absolut al ființei nu i se revelează omului, acestuia îi este posibil să experimenteze valorile (chremata) cu care intră în contact. Fără niciun dubiu orice opinie este în sine adevărată, dar este în același timp adevărat că anumite opinii valorează mai mult decât altele, adică sunt mai utile.
Aici intervine forța persuasivă a sofistului, care-i învăța pe alții cultivarea celor mai utile opinii necesare întru progredirea cetății.
Lipsa unei valori absolute face posibilă o societate politică bazată pe o dezbatere și pe o alegere a unui mod de comportament și a legilor care „au cea mai mare valoare”
Faptul că din punct de vedere moral și social nu există adevăruri absolute este demonstrat de marea diferență ce se face din folosirea unui anumit tip de comportament uman: ceea ce pentru un popor este normal, pentru altul poate fi anormal, ceea ce o cetate respinge cu oroare, pentru alta se-ntâmplă să fie absolut normal ș. a. m. d. Și din punct de vedere moral, așa cum nu există un adevăr în sine, nu există niciun bine în sine. Binele este ceea ce generează utilitate, în modalități diferite și conform împrejurărilor și opiniilor exprimate la un moment dat.
Potrivit lui Protagoras interpretat de Platon, în centrul cunoașterii ar sta individul particular cu subiectivitatea sa relativă. Astfel nu există adevăr supraindividual, universal, ci există adevăruri valabile pentru fiecare individ, în funcție de percepția sa. A asocia adevărul unei concepții înseamnă a-i refuza universalitatea și ca atare a respinge posibilitatea logico-gnoseologică a erorii.
Pe un astfel de fundament știința este imposibilă, neexistând decât științe valabile pentru fiecare individ.
Din perspectiva interpretării platoniciene din dialogul Theaitetos în gândirea lui Protagoras s-ar instala un nominalism ce nega existența independentă de subiect a formelor în sine, instaurând un relativism gnoseologic senzualist. Nu există un relativism gnoseologic, întrucât nu există un adevăr de decidabilitate, acesta fiind atașat percepției omului particular. Este senzualist întrucât Protagoras ar susține că întreaga materie se originează în senzație.
Teza omului măsură a tuturor lucrurilor echivalează cu instalarea omului drept criteriu de măsurare a existenței celor ce există și a non existenței celor ce nu există. Această măsurare se face prin cele două valori gnoseologice, adevărul și falsul. Este fals a afirma contrariul a ceea ce este, spune Protagoras, anticipând poziția aristotelică, deși Aristotel se îndoiește de valoarea teoretică a gândirii lui Protagoras. A spune că ceea ce există există și că ceea ce nu există nu există înseamnă a spune adevărul, dimpotrivă a spune că există ceea ce nu există și nu există ceea ce există înseamnă a spune falsul (Aristotel, Metafisica).
Omul măsură înseamnă în termeni moderni raportul subiect – obiect, prin care omul valorifică, măsurând existența, așa cum aceasta i se prezintă.
Iată cum se măsoară existența existenței și non existența non existenței, că adevărul nu se măsoară cu falsul afirmându-se existența a ceea ce nu există și non existența a ceea ce există.
Cine dă măsura lucrurilor prin adevăr este un înțelept, adică un sofist ar spune Protagoras. Înțelepții își acordează între ei gândirea și ca atare se asigură universalitatea ei.
Deci teza lui Protagoras are o determinare socială iar în centrul cunoașterii nu este plasat omul individual, ci omul.
Platon și Aristotel au ignorat tocmai ceea ce a fost gloria sofismului, căci a spune că omul este măsura tuturor lucrurilor înseamnă o uluitoare luare de conștiință de sine, omul concepându-se ca subiect al gândirii sale.
Aceasta este ideea fundamentală a oricărui umanist, care nu poate fi decât antropocentric. Un umanist teocentric este iluzoriu din moment ce i se refuză omului capacitatea da a-și asuma istoria ca subiect al ei.

 

 

Note
1 Eric Voegelin, Ordine e storia, vol II, Il mondo della polis, Vita e Pensiero, Milano 2015, p. 280.
2 Cfr. Eric Voegelin, op. cit. p.281.