Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Trădarea argumentului (erorile versatile)

Trădarea argumentului (erorile versatile)

Dionysios din Chalcedon scriind despre dialecticieni (Ἐπίλεχτοι σχολαί / Lecțiuni alese) spune despre Eucleides din Megara că se număra printre aceștia, că studiase scrierile lui Parmenide; urmașii lui s-au numit, după Diogenes Laertios1, megarici și mai târziu eristici – dialecticieni se numeau pentru că argumentau punându-și întrebări și dându-le singuri răspunsul. Prima eroare a lui Eucleides era că socotea înțelepciunea identică cu binele suprem, cu ideea de zeu, iar ceea ce era contrar binelui nu exista. Eristica însăși se năștea dintr-un raționament greșit; când se critica o demonstrație se ataca direct concluzia, nu premisele, iar argumentul prin comparație se definea în chip confuz fie prin lucruri similare, fie prin cele deosebite: „Dacă-i scos din cele similare, argumentul trebuie să se ocupe cu lucrurile înseși, nu cu analoagele lor; iar dacă-i dat de lucruri contrare, nu folosește la nimic să le vedem alături”2– consemnăm această observație utilă nu doar în definirea eristicii, în evoluția retorică, ci și în câteva remarci privind paradigma argumentului în evoluția generală a comunicării.
Școala megarică, deși a fost activă mai bine de două secole (V î.Hr. – II î. Hr.), nu a lăsat scrieri proprii, iar specificul ei a rămas cunoscut prin intermediul criticilor care i-au fost aduse. Eristica era, astfel, redefinită ca artă a disputei; mergea critic, cu consecvență, direct la concluzie făcând abstracție de demersul demonstrativ și încerca să probeze prin paradox inutilitatea gândirii înseși din moment ce socotea că nicio judecată nu e posibilă (pe seama megaricilor, logica reține trei paradoxuri specifice: Mincinosul, Grămada și Pleșuvul). Ceilalți eriști / megarici (Eubulide din Milet, Stilpon din Megara și Diodor Cronos) erau consecvenți în principiul contradicției; ceea ce este adevărat este adevărat pentru totdeauna, în consecință și ceea ce este fals este irevocabil fals, iar totul este dinainte necesar fără vreo șansă de devenire, fără șanse de contingență – acestea sunt de fapt criticile lui Aristotel3. Și tot de la Aristotel avem criticile la adresa sofiștilor, pe care stagiritul îi găsea în preajma acelorași subiecte ca acelea ale filosofiei, „aceasta din urmă însă se deosebește de dialectică prin capacitatea ei de cunoaștere, iar de sofistică prin felul de viață pe care ni-l fixează. Dialectica se mărginește la dibuiri de cunoaștere în diverse domenii în care filosofia țintește la o cunoaștere completă, pe când sofistica are numai aerul de a fi filosofie, când de fapt ea nu e deloc așa ceva”4 – dialectica și sofistica se ocupă, deci, cu accidentele ființelor, nu cu ființele în calitatea lor de ființe, mai adaugă Aristotel, în timp ce Platon socotește că sofiștii se ocupă cu Neființa, iar falsul argument al sofiștilor decurge din aceea că, pentru ei, cineva care nu posedă știința poate face totuși ceva ce ține de știință. Se știe că, înainte de Socrate, sofistul era pentru cei mai mulți un cunoscător sau chiar un savant, atribut de care se vor fi bucurat la acea vreme Protagoras, Hippias, Gorgias – nume cunoscute și din Dialogurile platonice (mai ales din Sofistul). Platon se arată necruțător cu aceștia: în Sofistul, filosoful este o valoare (253d), în timp ce sofistul este o non-valoare (221c-232a); iar dacă în Republica (454 bis) el pledează pentru rațiune și logică, cu Omul politic se trece la principii practice, călăuzitoare și continuă în același plan mișcarea dialectică începută cu Sofistul și cu reabilitarea principiului heraclitic al contradicției.
Observatorii Școlii de la Megara au numit-o eristică după numele unei vechi zeițe elene, Eris, cu care erau asociate discordia, lupta, haosul, atribute de care imaginea megaricilor nu s-a mai putut detașa (Isocrate confunda eristica cu dialectica, iar alții, mai aproape de adevăr, au socotit sofistica subspecie a eristicii). Nici mai târziu, observa profesorul englez Terence Henry Irwin,5 percepția eristicii nu se detașa de argumentele cerute de scopul ei generic; acela al învingerii adversarului pentru triumful conflictualității, nu al soluționării ei. Mijloacele retorice care au slujit acestui scop au fost variate, în funcție de gradul de cultură al retorului, în funcție de abilitățile lui logice și psihologice fiindcă nu mai era posibilă nicio corelare a dialecticii cu eristica, aceasta din urmă fiind ținută, pe cât posibil, la distanță de tineri, deprinși insuficient cu diferențele dintre cele două, cu adevărul, așa cum atrage atenția Platon în Scrisoarea a VII-a. Riscul acesta amenința în special prin abilitățile discursului eristic de a copleși emoțional auditorul tânăr. Dar și cei mai avizați erau predispuși, totuși, acelorași riscuri prin subtilitățile logice ale diatribelor eristice.
Adesea se strecurau în discurs erori ale procesului de raționare: erori de definiție, erori de clasificare, erori de inducție, dar mai ales erori de demonstrație prin recursul la argumentul majorității. Ambiguitatea discursului, versatilitatea lui, controlul logic al emotivității, incertitudinile, superficialitatea cunoștințelor speculează frecvent erorile de definiție – retorul știe că nu toți ascultătorii lui controlează semantic termenii în egală măsură, că aproximările conduc la concesii de definire. O întrebare retorică de genul ce deosebire este între „paradoxul artistic” și cel științific își multiplică necunoscutele prin construcția lor inductivă: paradox, paradox artistic, paradox științific. Introduse într-un context accesibil, ele lasă o lacună albă în perceperea mesajului care va fi umplută de context după subsidiarul raționamentului retoric și după nevoia integrativă a receptorului.
Tot așa stau lucrurile și în cazul erorilor de clasificare atunci când se depășește nivelul mediu al distributivității ascultătorului, iarăși nevoit să recurgă la argumentum ad hominem sau argumentul de notorietate de care se bucură ab initio oratorul, notorietatea numelui, probitatea vechimii unui fapt, autoritatea funcției etc. Apoi falsa argumentare, la sofiști, simula cu atenție deosebită silogismul, așa cum relevă și Aristotel, în Organon (IV). Abilitățile logice ale retorului construiesc pe psihologia mulțimii (auditorul este totdeauna o mulțime): mulțimile, deși nu gândesc, au reacții emoționale colective și reclamă de fiecare dată nevoia de lider, iar de aici disimulările flexibile ale discursului, paralogismele care nu disculpă pe nimeni (ignorantia neminem escusat).
Erorile rămân prin definiție accidente ale gândirii și se cer rectificate; doar adevărurile matematice sunt autoevidente fiindcă nu pretind nici reliefare factuală, nici vreo altă justificare. Erorile de sintaxă a discursului, însă, sunt în totalitate intenționale: eroarea non causa pro causa înseamnă falsa cauză sau a lua drept cauză ceea ce nu cauzează efectul incriminat/ scontat/ provocat. O eroare de sintaxă vede și Aristotel, în Topica (una dintre cele șase lucrări ale stagiritului despre logică), unde numără cinci situații în care concluzia se poate strecura în premise (postularea prin sinonime a ceea ce trebuie demonstrat; când se postulează în plan universal ceea ce trebuie demonstrat în plan particular și reciproca; ori când se afirmă fragmentar o problemă nu în întregul ei; sau când din două lucruri care se presupun unul pe celălalt se afirmă numai unul. Nu doar sofiștii puteau folosi astfel de strategii retorice – tehnicile inducerii în falsitate, de ocolire a adevărului și de improvizare a unui alt adevăr contrar celui unanim acceptat, iar strategiile sofiștilor își dovedesc încă valabilitatea cu atât mai mult când sunt determinate de consecințele firești, de scop. De fapt, echivocul, prolixitatea, perifrazarea, redundanțele, pe lângă încărcătura bombastică a stilului, pot conduce prin falsă impresie la receptarea denaturată a sărăciei informaționale amăgind buna intenție a auditorului și reușind să-i smulgă atitudini lipsite de argumente rezistente demonstrațiilor logice.
Arthur Schopenhauer vine în completarea Organon-ului aristotelic cu o lucrare filosofică de dialectică eristică, Eristische Dialektik: Die Kunst, Recht zu Behalten – 1831 („Dialectica eristică. Arta de a avea dreptate”6) și el observă că oamenii, când constată sau li se demonstrează că ideea susținută de ei se dovedește ulterior a fi falsă, caută să salveze situația jenantă și țin să lase impresia că lucrurile stau invers. Interesul lor pentru adevăr, singura motivație în enunțarea unei propoziții presupuse a fi adevărată, în fața vanității de a avea totdeauna dreptate caută să insinueze că tocmai ce este adevărat este fals și atunci se manifestă zgomotos. Dorința de contracarare a oricărui argument se manifestă până și atunci când îi presimțim validitatea, mai ales că „un om nu poate, prin urmare, să manifeste cu ușurință un deficit major de logică naturală; dimpotrivă, un deficit de dialectică naturală e lesne de observat mai la toți, că dialectica este un har de la natură mai puțin răspândit (la fel cum și puterea de judecată nu este dată tuturor în egală măsură, pe când rațiunea este, în principiu, împărțită egal tuturor semenilor).”7
Subintitulată „38 de moduri de a câștiga un argument”, cartea lui Schopenhauer le enumeră și le ordonează pe toate după o schemă începând de la argumentele ad rem/ ad hominem spre premise și concluzii. Aceste moduri sunt tot atâtea strategii (extensia, omonimia, generalizarea afirmațiilor specifice oponentului, ascunderea jocului; apoi propozițiile false, postularea a ceea ce trebuie dovedit, obținerea admiterii prin întrebări, iritarea adversarului, întrebări ocolitoare, alegerea metaforelor favorabile, acceptarea sau respingerea contrapropunerii, proclamarea victoriei în ciuda înfrângerii, uzul de propuneri aparent absurde, argumente ad hominem, devierea disputei, generalizarea chestiunii și argumentarea împotriva ei, formularea concluziei, uzul de contraargumente identice cu ale adversarului, determinarea lui să recurgă la exagerări, convingerea publicului nu a oponentului, punerea tezelor acestuia într-o categorie odioasă, derutarea adversarului și celelalte). Cu altă ocazie, Schopenhauer numește „câteva premise care pot servi ca punct de plecare pentru orice argumentație”8: orice acțiune se declanșează printr-un motiv suficient de puternic care o inițiază și o susține; doar un motiv contrar mai puternic decât cel dintâi poate să ducă la oprirea acțiunii; orice motiv trebuie să fie într-o relație de consecință cu binele sau răul; toate acțiunile se raportează la un scop ultim; acțiunea se desfășoară în detrimentul sau în avantajul unui agent declanșator; orice acțiune care urmează unui scop este o acțiune egoistă; acelorași argumente li se supun și omisiunile, determinate pro- sau contra scopului.
Cicero, poate cel mai avizat cunoscător al acestor strategii admitea premisa că „nimic nu este atât de incredibil ca să nu devină probabil prin rostire”9 Și ilustrăm cu un paragraf (22) din cunoscutul paradox Toate greșelile sunt egale: „Virtutea este una în acord cu rațiunea și cu o constantă statornică; nimic nu poate să i se adauge prin care să fie mai mare, nimic să i se înlăture ca să nu rămână numele virtuții. Căci dacă, într-adevăr, faptele bune au fost făcute pe drept, nu se poate găsi ceva mai drept decât dreptul și, desigur, nimic mai bun decât binele. Urmează, așadar, că greșelile sunt egale, chiar dacă răutățile sufletului sunt numite, pe drept, vicii. Dar pentru că virtuțile sunt egale, cele făcute pe drept, întrucât provin din virtuți, trebuie să fie egale.”
Nu comentăm nici structura paradoxului, nici substanță lui. Însă acuratețea discursului, coerența judecății, claritatea, precizia, ordinea, consistența silogistică, întemeierea definesc gândirea corectă a oratorului. Scopul discursului, în principiu, mobilizează gândirea retorului de la judecăți individuale, legate direct de fapte, spre judecăți de generalitate crescândă, de la particular la general și, după caz, la universal. În condițiile retoricii, se mizează pe falsa dilemă, pe dovada negativă, pe judecăți non sequitur sau de la erorile logice formale se poate ajunge la erorile propoziționale (apel la disjuncție, afirmarea consecventului, negarea antecedentului) și nu în ultimul rând la erori logice informale (apel la repetiție, la argumentul circular, la argumentul ignoranței, la cauza singulară, la cauza incompletă, la dovada prin prolixitate) ori la erori de relevanță (ad hominem, apelul la autoritate, la emoție, la forță etc.). Iar cu abilitățile oratorului, predilect în discursul oral (textul scris dă șansa revenirii sau reluării spre elucidare), putem suspecta eristica rediviva. O falsă temere. Nici măcar novus eristic, fiindcă dialogistica modernă desfășoară relația ego-alter-obiect într-un alt mediu cultural, cu alte determinări sociale, într-un alt climat politic, cu alte așteptări și, desigur, cu alte amenințări. Trădarea argumentului și concesiile logice se fac, însă, anatreptic, în interesul elocinței; paradoxal, tocmai din nevoi ale deloializărilor sicofante până și de ceea ce este cunoscut ca adevăr.

 

 

Note
1 Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, p.117
2 Idem, p.118
3 Metafizica, Ed. IRI, Buc., 1999, p.336
4 Idem, p. 124
5 Gândirea clasică, Oxford University Press, 1988.
6 https://www.editura-art.ro/info/carte/arta-de-a-avea-intotdeauna-dreptate-arthur-schopenhauer-cartonat-2019-s  —, p. 28

7 Ibidem
8 Fundamentele moralei, Ed. Antet, Buc., 1998, p.100
9 Paradoxurile stoicilor, ed. bilingvă latină/ română, Ed. Saeculum vizual, Buc., 2011, p.25

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg