Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartea, condeiul și călimara ( II)

Cartea, condeiul  și călimara ( II)

O admirabilă definiție a cărții este poezia Ex libris. Cartea este floare, având toate conotațiile florii, dintre care nu trebuie omisă ipostaza de receptacul al înaltului, al celestului. Floarea este considerată „un receptacol al forțelor uraniene ce vin spre ea sub forma razelor solare, a ploii sau a picăturilor de ploaie” (Lucia Berdan, Fețele destinului. Incursiuni în etnologia românească a riturilor de trecere,Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1999, p. 22). Cartea-floare, frumoasă, are o anumită destinație, înflorirea ei contând ca o deschidere către cel care îi caută sensurile grave. Ea este asociată nu întâmplător mâinilor prezente de altfel în imaginarul arghezian. Mâinile nu sunt destinate doar gesturilor și acțiunii practice. Ele transformă cartea din obiect, prin deschidere și lectură, în univers spiritual: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,/ Încet gândită, gingaş cumpănită;/ Ești ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”. Puritate și cântec ce se „istovește” fără intervenția artistului, în singurătate, cartea concentrează întregul („Eşti ca vioara, singură ce cântă/ lubirea toată pe un fir de păr”), purtând amprenta adevărului esențial și a sacrului: „Şi paginile tale, adevăr,/ S-au tipărit cu litera cea sfântă”. În egală măsură, reține atenția relația autorului cu cartea, autor a cărui jertfă creatoare nu poate fi răsplătită decât de universul gratuit al propriei arte: „Un om de sânge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă/ De reverie, umbră şi aromă,/ Şi o pogoară vie printre noi.// Dar jertfa lui zadarnică se pare,/ Pe cât e ghiersul cărţii de frumos./ Carte iubită, fără de folos, /Tu nu răspunzi la nicio întrebare”.
În Flori de mucigai, la patul vecinului muribund vine Dumnezeu: „La patul vecinului meu/ A venit az-noapte Dumnezeu,/ Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi,/ Erau aşa de fierbinţi,/ Că se făcuse în spital/ Cald ca subt un şal.// Ei au cântat din buciume şi strune,/ Câte o rugăciune,/ Şi au binecuvântat/ Lângă doftori şi lângă pat” (Cântec mut). Ceea ce reține atenția în mod deosebit este prezența cărții în universul închis. Universului închisorii i se opune celălalt univers, al cărții aduse de doi îngeri, Biblia, cu „copcile sparte”, ca sugestie a deschiderii spre suferința umană, dar și ca sugestivă eliberare: „Doi îngeri au adus o carte/ Cu copcile sparte”.
Refuzând gratuitatea și solemnitatea gestului de a scrie, procesul creator devine, într-un moment distinct, „acum”, sinonim acțiunii: el se exercită asupra realității prezente în textul poetic ca un „perete” ce delimitează spațiul interior, asociat golului și singurătății, de unul exterior, de un afară, ca promisiune a deplinei libertăți. Scrisul acesta cu degetul pe piatra se încarcă de spiritualitate raportat la Axion Estin: „Și călugărul care a venit a început să scrie pe piatra rugăciunea cu degetul lui, ca prin ceara moale. Și i-a scris foarte frumos pe grecește toată cântarea: Cuvine-se cu adevărat (Axion Estin). Iar acesta a încremenit când a văzut că acela mergea cu degetul prin marmura ca prin ceara moale și ieșea scrisoarea așa de frumoasă. Și se gândea: «Ce om este acesta, de scrie cu degetul pe marmură?» Și după ce i-a scris, a semnat: «Eu am scris acestea, Gavriil, mai-marele voievod al puterilor îngerești», și a dispărut din fața lui”.
În absența hârtiei și a instrumentului de scris, tencuiala devine suportul activității creatoare, acea tencuială sugerând suprafața amăgitoare și perfidă, dincolo de care se ascunde peretele ca semn al unei limite agresive: „Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un perete de firidă goală”.
S-a remarcat gestul singular al poetului care, în acest subliniat „acum”, transcrie condiția unui artist lipsit de ajutorul divin. În absența acestuia, versurile „de acum” au fost scrise: „Pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan”. Dar mai contează totuși ceva.
Într-un articol inclus în volumul Ars poetica, Tudor Arghezi se referea la condiția poetului, care, într-un fel, îi face concurență lui Dumnezeu. „Vocabularul, consideră poetul, e harta prescurtată și esențială a naturii, și omul poate crea din cuvinte, din simboale, toată natura din nou, creată din materiale în spațiu și o poate schimba” (Tudor Arghezi, Ars poetica, Cluj, Editura Dacia, 1974, p. 80). Pentru autorul Florilor de mucigai, cuvântul este „punere în funcțiune a tuturor puterilor închipuite și sacre”, cu o putere „prin care se poate crea toată lumea din nou”( Ibidem, p. 80). Dar poate mai semnificativă rămâne perspectiva argheziană asupra scrisului în confesiunile publicate sub titlul Dintr-un foișor: „Scrisul născocit de oameni ca o zămislire din nou a lumii are o putere egală cu aceea exprimată în Geneză”(s. n.). Într-o cunoscută poezie, Abece, Tudor Arghezi surprinde o divinitate căreia scrisul „născocit de oameni” îi este străin:„A vrut Dumnezeu să scrie/ Şi nici nu era hârtie./ N-avea nici un fel de scule/ Şi nici litere destule./ C-un crâmpei de alfabet/ Mergea scrisul foarte-ncet.// N-aş vrea nici atât să-l supăr/ Cât piperul de ienupăr,/ Dar o să vă spui ceva:/ Nici carte nu prea ştia./ Orişice învăţăcel/ Ştie mult mai mult ca el./ El, care făcuse toate,/ Nu avea certificate./ Câtu-i Dumnezeu de mare/ N-are trei clase primare./ La citit se-mpiedică,/ Nu ştie-aritmetică”. În schimb, Dumnezeu știe să facă: „Știe-atât: numai să facă./ Ia oleacă, pune-oleacă./ Face oameni şi lumină/ Din puţin scuipat cu tină,/ Şi dintr-un aluat mai lung/ Scoate luna ca din strung”.
Revenind, Luca, Marcu, Ioan și simbolurile lor, taurul, leul și vulturul! Și totuși, de ce lipsește Matei? Șerban Foarță oferă o explicație convingătoare, refuzând ideea că o asemenea reprezentare nu ar putea fi pe placul genului plastic arghezian. „Matei poate fi omul ca atare, scrie Șerban Foarță, după cum locul «ispășirii», al dizgrației e tocmai Miază-Noaptea, cu nopțile-i pluvioase, cu veșnica ei iarnă” (Șerban Foarță, Afinități selective, București, Editura Cartea Românescă, 1980, p. 61). Eseistul își susține punctul de vedere trimițând la un Jean Marqués-Riviere, care consideră că „le nom de Dieu comprend tous les côtés de l’univers, á l’ exception du nord, réservé aux mechants comme un lieu d’ expiation” (apud Șerban Foarță, Op. cit. p.62).
Reținând ideea distinsului poet și eseist timișorean, un detaliu al textului oferă o generoasă perspectivă asupra altei (posibile) interpretări.
Poetul vorbește despre „unghia îngerească”, aceasta devenind instrumentul cu care scrie direct pe tencuială, refuzând „oglindirea” realității în favoarea acțiunii nu lipsite de sugestii simbolice.
Matei nu mai trebuie menționat câtă vreme omul însuși are o componentă divină, chiar dacă e vorba de „unghia îngerească” ce amintește simbolul evanghelistului. Cu această „unghie îngerească”, așadar cu un efort în exclusivitate omenesc, poetul scrie „stihurile de acum”, ale căror trăsături susțin o latură esențială a creației autorului Cuvintelor potrivite. Ele sunt „stihuri fără an”, sintagmă mai puțin convingătoare ca expresie a permanenței artei, vizând în special poezia/creația ca întemeiere într-un creștin sfârșit al veacurilor, atunci când timpul „profan” se va fi consumat și când omul își va redobândi condiția vârstei edenice. Ideea este susținută convingător de un alt atribut al stihurilor „de acum”, care transcriu „setea de apă”, nu atât omeneasca potolire a simțurilor, cât expresie a dorinței de purificare, prin înecarea simbolică a condiției din prezent, un nou botez spre care aspiră individul confruntat cu limita, în speranța deplinei eliberări. Poeziile concretizează în egală măsură dorința de renaștere din propria cenușă, sub semnul miticei păsări Phoenix („foamea de scrum”).
Nu poate surprinde asocierea cărții cu moartea. Asemenea morții care păstrează tiparul etern, cartea păstrează esența, care nu contează în fața „scuturării” anotimpului: „Stihuri, acum, porniți vă scuturați,/ Ca frunzele-aurite, pentru moarte./ Pustnicii tineri, triști și delicaţi,/ Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte” (Epigraf). Cel în permanență căutat de poet, „în vis” sau „în scris”, își are începuturile în umbră sau fulger, în elementul primordial, în apă, dar mai ales, în cărți, cu un plural transcriind ipostazele cunoașterii umane: „Nu mai ştiu. Poate-n cărţi, poate-ntr-o apă/ Obârşiile tale să înceapă/ Poate din umbră sau din fulger sau / nu știu de unde să te iau” (Mi se pare).
Un admirabil poem este Psalmistul, cu neliniștitoarele întrebări pe care ființa le pune asupra propriei condiții, implicând Cartea, care este invocată pentru revelarea autenticității existenței: „Ce-mi mai lipseşte mie să ştiu că nu mă mint?/ Să cred ce spune cartea cu scoarţe de argint?”.
Suficient, cred, pentru a convinge, dacă mai este nevoie, că prezența cărții în poezia argheziană susține acea „viziune lirică a omului și a universului”, la care se referea Pompiliu Constantinescu în volumul său din 1940 dedicat lui Tudor Arghezi.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg