Conflictele contemporane devoalează diferențe de opțiune și poziționare greu de anticipat din cauza pattern-urilor de gândire, actorilor implicați în ecuațiile de securitate. Cu alte cuvinte, în afara cauzei explicite a conflictului mai există aproape întotdeauna ceva, un rest posibil de interpretat în liniile teoretice sau doctrinare, dar și în afara acestora, ca o umbră aparent insesizabilă, dar în raport cu care se modifică, de fapt, conținuturile la care se aliniază acțiunea. Nu are sens să insistăm asupra doctrinelor, dar e important să vorbim despre „lestul” sau „restul” cultural al confruntărilor, sau, mai precis, despre ceea ce de-a lungul timpului, în special de-a lungul ultimului secol, a fost pus sub amprenta dimensiunii culturale a câmpului de luptă. Doctrinele recente, de exemplu doctrina NATO pentru operații informaționale (2023), propun luarea în considerare a „înțelegerii și angajării culturale”1 care să asigure minimul necesar de cunoaștere astfel încât acțiunea militară propriu-zisă să nu fie afectată de aspecte de ordin cultural, de elemente care țin de sensibilitatea culturală ori de un anumit tipar comportamental predefinit în acești termeni. Dar aceste aspecte se referă doar la ceea ce constituie, în fapt, interacțiunea directă dintre militari și populația țării gazdă, nu neapărat „lestul” cultural (înțeles ca pattern de gândire) care a contribuit decisiv la izbucnirea confruntării. Pentru o mai bună pregătire pentru coloratura culturală a teatrului de operații, începând din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, a existat practica unei colaborări între forțele armate și societățile de antropologie culturală – cazul clasic al colaborării armatei Statelor Unite cu American Anthropological Association (AAA) este arhicunoscut, cum, de altfel, cunoscute sunt și rezultatele acestei colaborări, spre exemplu lucrările lui Ruth Benedict, Romanian Culture and Behaviour (1943)2 și The Chrysantemum and the Sword (1946)3, pregătind Operațiunea Tidal Wave de pe Valea Prahovei și operațiunile americane din Pacific –, dar problematica morală a acestei colaborări a stârnit numeroase luări de poziții și frecvente repoziționări. Această situație fluctuantă a dus la încetarea raporturilor contractuale în postbelic și reluarea ulterioară, în salturi, cum ar fi cea relativ recentă, din anii 2000, în care board-ul executiv al AAA a aprobat colaborarea în ceea ce privește „instruirea” Human Terrain Teams (HTTs) din Afganistan. Colaborarea a dat roade în ciuda poziției explicite a cercetătorilor care, în continuitatea firească a analizei controversei publice privitoare la proiectul Human Terrain Systems (aplicabil în Afganistan și Irak, presupunând inclusiv participarea antropologilor la scrierea sau actualizarea de doctrine și manuale de luptă, printre care și controversatul Counterinsurgency Manual), le-au amendat din perspectivă etică (cea mai importantă voce fiind cea a lui George R. Lucas4). Dar toate aceste chestiuni precise, inclusiv cele referitoare la „militarizarea antropologiei” în conflictele actuale (de referință rămânând lucrarea lui David Hyndman și Scott Flower, The Crisis of Cultural Intelligence5), privesc direct mediul cultural în zonele de conflict după izbucnirea conflictului.
Despre prevenirea confruntării prin lectura culturală a diferențelor nu se prea vorbește. Lucrări tratând vag înțelegerea diferențiată în domeniul științelor, filosofiei, organizării sociale aduc în prim-plan aspecte care, dacă ar fi discutate într-un context mai amplu, ar putea contribui la prevenirea confruntării prin medierea poziționărilor și așteptărilor (inclusiv a viabilității contractelor, angajamentelor internaționale). Una dintre lucrările care face lumină în acest domeniu – diferențierea culturală fiind scopul explicit al studiului, nu rezultat întâmplător ori o țintă subiacentă – este Geografia gândirii a psihologului american Richard E. Nisbett6, care evidențiază două tipare de gândire distincte: cel occidental și cel extrem oriental. Din această perspectivă, odată ce nici măcar datul angajamentului nu se bucură de tratare similară în cele două pattern-uri de gândire: „Conform gândirii occidentale, odată ce o înțelegere a fost încheiată, nu ar trebui modificată; o înțelegere este o înțelegere. Pentru orientali, acestea sunt deseori privite ca îndrumar care e acceptat provizoriu pentru viitor” (p.171), este firesc ca dimensiunea culturală, acel „rest” neluat în considerare în proiectarea de modele de înțelegere a celuilalt, să stea la baza a numeroase disensiuni și chiar la apariția sau amplificarea conflictelor. Mai mult, privind aceste abordări diferite, putem lesne constata că în ceea ce privește drepturile omului diferențele se amplifică odată ce logici diferite stau la baza contractului social (în înțelesul său occidental) și odată ce aceste logici conduc la implicații morale interpretate diferit în coduri morale diferite: „Occidentalii par înclinați să creadă că există un singur tip de relație adecvată între individ și stat. Indivizii sunt unități separate și încheie un contract social atât între ei, cât și cu statul, care implică anumite drepturi, libertăți și obligații. Dar majoritatea popoarelor, inclusiv est-asiaticii, văd societățile nu ca agregate de indivizi, ci ca molecule sau organisme. Drept consecință, există puține sau deloc concepții despre drepturile inerente individului. Pentru chinezi, orice concepție de societate se bazează pe o relație parte-întreg, nu pe o concepție de societate unul-mulți. În măsura în care individul are drepturi, ele constituie „partea” individului din totalul drepturilor. Când occidentalii văd că est-asiaticii tratează oamenii ca și cum nu ar avea drepturi ca indivizi, ei tind să vadă acest lucru în termeni morali. Oricare ar fi caracterul adecvat moral al comportamentului oficialilor est-asiatici […], este important să înțelegem că, pentru a te comporta diferit, ar fi necesar nu doar un cod moral diferit, ci și o concepție diferită asupra naturii individului. O concepție diferită a individului s-ar baza, la rândul ei, pe o înclinație spre a gândi lumea în termeni de unități individuale, mai degrabă decât substanțe continue la cel mai elementar nivel metafizic” (pp.172-173).
Aceste diferențe care proiectează altfel lumina angajării în problemă – fie și în cazul simplei negocieri – evidențiază, la o pătrundere mai adânc în eșafodajul diferențelor, o lume dinamică în percepția orientală și una deterministă în cea occidentală, care permit includerea elementului (insuficient diferențiat) în contextul său în primul caz, în timp ce în celălalt predomină clasificările, ordonările, ierarhiile conceptuale. O înțelegere a diferențelor în planul proiecției mentale ar putea duce la o mai bună înțelegere mutuală între Occident și Orient, afirmă psihologul american încă din primele pagini ale Geografiei gândirii. E suficient să înțelegem că ceea ce a modelat gândirea greacă, din care se revendică Europa și lumea anglo-americană, adică libertatea, nu are echivalent direct în gândirea chinezească antică (și nici astăzi, în foarte mare măsură), și că din perspectiva organizării conținuturilor, semnificațiilor și comportamentelor asociate acestora, singurul factor modelator care se ridică la înălțimea celui grecesc este armonia. Însăși înțelegerea în oglindă a libertății și armoniei produce bulversare, dar configurarea celor două sisteme de gândire, cel static și raportat la concepte care a condus la fundamentarea pattern-urilor acționale occidentale și cel dinamic, proiectat în acord cu schimbarea din însăși lucrarea de referință I Ching (Cartea schimbărilor) duce și la o mai accentuată adâncire a diferențelor. Să observăm, totuși, că în plină proiecție organizată în raport cu vectorul libertate, Heraclit gândea un sistem dinamic în chiar spațiul care a dat naștere ordinii aristotelice, pe când în inima gândirii confucianiste Mo-tsu proiecta o normare morală atipică spațiului său modelator. Am putea vedea, așadar, prin grila de lectură a lui Richard E. Nisbett, ansamblul gândirii antice grecești și chineze în proiecția yin-yang, în care în chiar miezul unuia dintre principii se găsește contrariul său. Există, așadar, toate premisele să înțelegem că odată ce gândirea modelată pe principii diferite duce la un mod diferit de a vedea lumea în cazul occidentalilor și orientalilor: „occidentalii sunt protagoniștii romanelor lor autobiografice; asiaticii sunt doar actori care fac parte din filmul care le influențează existența” (p.84), logica occidentală sau/sau și cea orientală și/și nu-și pot avea locul împreună decât dacă există predispoziția intelectuală de a accepta acest fel diferit de a vedea lumea și de a împiedica astfel conflictul.

 

 

Note
1 NATO. (2023, January). AJP-10.1 Allied Joint Doctrine for Information Operations. Brussels: NATO Standardization Office (NSO). p.23.  2 Ruth Benedict. (1946). Romanian Culture and Behaviour. New York: Institute for Intercultural Studies.  3 Ruth Benedict. [1946] (2005). The Chrysantemum and the Sword. Patterns of Japanese Culture. With a Foreword by Ian Buruma. Boston & New York: Mariner Book.  4 George R. Lucas. (2008). The Morality of ‘Military Anthropology’. Journal of Military Ethics. Vol.7, no.3. 165-185; George R. Lucas. (2009). Anthropologists in Arms: The Ethics of Military Anthropology. Lanham, Boulder, New York, Toronto, Plymouth, UK: AltaMira Press/ A division of Littlefield Publishers, Inc.  5 David Hyndman, Scott Flower. (2019). The Crisis of Cultural Intelligence. The Anthropology of Civil-Military Operations. Singapore: World Scientific.  6 Richard E. Nisbett. [2003] (2023). Geografia gândirii. De ce gândesc diferit asiaticii și occidentalii. Traducere din limba engleză de Claudia Lupu. București: Litera.