Articolul prezintă cîteva aspecte din istoria intelectuală a României, beneficiind de câteva cercetări preliminare privind conceptele ce definesc cultura, mentalitatea și identitatea social-politică. Incluzînd mai vechi rezultate ale studiilor de erudiție și interpretare istoriografică, am reevaluat debilitatea discursului despre trecut, insuficienta creativitate, critica dezarticulată și absența ipotezelor specifice științei. În cazul României, schimbarea modelului cultural depimde – la fel ca oriunde în lume – de cercetători și de profesori. Ca să generezi modele alternative, trebuie să îndrăznești să inventezi noul cod de valori intelectuale și comportamentale.

 

 

Provocările contemporane din perspectiva trecutului
Omul zilelor noastre s-a îndepărtat de propria-i istorie și de propria-i comunitate, imaginîndu-și că dacă beneficiază de electricitate, avioane și computere ruptura de strămoși e una colosală. Nimic mai fals, ignorînd trecutul, ignorăm cunoașterea științifică și filozofică mulțumită căreia putem să schimbăm mersul omenirii. Definirea Europei a fost şi este un prilej de controverse, dar aceasta nu împiedică evaluările istorico-teoretice alternative. O gîndire politică articulată în temeiul aspiraţiilor de astăzi şi de mîine va studia realităţile social-culturale ale trecutului în beneficiul unui proiect pentru viitor, va promova comprehensiunea istoriei în acord cu noua paradigmă din ştiinţele sociale şi creaţiile umaniste. Din secolul al XVIII-lea începînd, istoria și filozofia nu sînt domenii fundamental diferite. Experienţele istorice au o anumită relevanţă pentru prezentul nostru în măsura în care istoricul e capabil să facă distincţii între straturile temporale. Pedagogia socială de astăzi nu coincide cu aceea a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Prin urmare, nici studiul istoriei nu va urma canoanele acelor timpuri. Înnoirea discursului pare esenţială într-un moment în care limbajele social-politice sînt din ce în ce mai confuze. Legislaţia şi programele politice propuse de Uniunea Europeană au de făcut faţă provocărilor lăsate moştenire de ideologia naţionalităţilor, de ideologiile naționaliste şi comuniste, de regimurile totalitare ale secolului al XX-lea.
În acest cadru, cred că este îndreptăţită o reevaluare a particularităţilor României, respectiv a identităţii ei cultural-politice. Construcţia statală românească în zona situată între Peninsula Balcanică şi Europa Centrală a presupus includerea unei diversităţi de regiuni şi amalgamarea valorilor culturale şi de civilizaţie, motiv pentru care examinarea trecutului şi redefinirea paradigmei culturale de astăzi necesită nu numai o cunoaştere a detaliilor politice, geografice şi spirituale, ci şi dezvăluirea impactului peste timp al setului de valori ce au format reperele individului şi colectivităţii. De la o asemenea constatare s-au născut întrebările: Cînd a apărut și ce se înțelege prin ideea de modernitate la români? Iluminismul sau romantismul a contribuit la formarea reperelor cultural-identitare româneşti? Cum explicăm vechile şi constantele diferenţe între setul de valori româneşti şi cel occidental? De ce absentează dezbaterea critică din studiile de istorie locală și națională?

 

Paradigma culturală iluministă şi diferenţele dintre Occidentul şi Orientul Europei
Iluminismul este cel dintîi curent cultural major în schimbările începute (și neterminate) în secolul al XVIII-lea. Cîteva dintre inovațiile de atunci au fost decisive în identificarea principiilor statalităţii moderne. Educaţia, valorile civice, libertatea individuală şi emanciparea socială au fost privite de iluminiști drept repere fundamentale în restructurarea gîndirii şi în redirecţionarea aspiraţiilor umane. Uneori utopice, alteori realiste, idealurile lor au făcut carieră pînă la un punct. În acest sens stau mărturie: constituţionalismul; separarea puterilor în stat; drepturile omului; delimitarea atribuţiilor statului de dogmele bisericii; pluralismul opiniilor; democraţia. Paradigma intelectuală iluministă a funcţionat diferit de la o zonă a Europei la alta.
În cazul englez, dominant a fost individualismul, în cazul francez, civismul, iar în acela german, suprapunerea civismului şi comunitarismului. Diferenţele dintre culturile menţionate exprimă o parte din formele statale născute pe continentul european ca urmare a discontinuităţilor faţă de vechile regimuri politice. Transformările cultural-sociale şi politice petrecute în Anglia au pregătit cele dintîi ample reforme europene. „Secolul luminilor” s-a aranjat diferit comparativ cu acelea precedente și cu acelea ulterioare, ceea ce se datorează descoperirilor ştiinţifice, alfabetizării unor segmente ale populaţiei, dezvoltării capitaliste, diversificării meseriilor şi profesiilor, formării clasei de mijloc, noilor elite. În Anglia, emanciparea a pornit de jos în sus, ceea ce a permis aşezarea ierarhiilor sociale mai repede şi altfel comparativ cu Europa continentală. Datorită revoluţiei ştiinţifice a fost posibilă instituirea celei dintîi administraţii moderne şi pregătirea unui cod etic şi cultural util lumii burgheze (din care a făcut parte și vechea nobilime). Limbajele, discursurile şi deciziile acelui timp au particularizat continentul, cu deosebire regiunile și orașele deja fecundate de Renaștere, Reformă și Umanism. În secolele al XVI-lea- al XVIII-lea, emiţătorii şi receptorii intră într-un atașant dialog de idei, intelectualitatea Estului și Vestului Europei părînd a-și asuma același set de valori etice şi juridice. Dincolo de intenții, timpul și felul în care s-a înțeles modernizarea rămîn diferite mai ales în perioada de tranziție spre statalitatea națională. Comparativ cu preocupările din Vest, Estul a asimilat parțial cercetarea, filozofia și științele. În fapt, a întîrziat procesul cunoașterii și al asumării valorilor cultural-comportamentale ale evului modern, motivîndu-și opțiunea prin dorința de autodefinire în raport cu puterile imperiale dominante ale zonei, otoman, țarist și habsburgic.
La rîndul lor, schimbările produse de iluminism în Apusul Europei au fost și ele adesea întrerupte de ideologiile la modă, identitariste, liberaliste, fasciste și comuniste. De unde și competițiile prostești, crizele economice, sociale, instituționale atrăgînd pornirile belicioase ale omului, războaiele fratricide, ulterior, războaiele și catastrofele mondiale. Critica istorică a observat că mai ales în Germania și în Italia nu s-a continuat gîndirea novatoare. Operele lui Giambattista Vico și Immanuel Kant au fost substituite de fanteziile specifice filologilor, istoricilor și teoreticienilor romantici. E vorba de întreruperea cercetării și a științei în scopul cunoașterii. În pofida curentului de idei furtunos ce a dat naștere naționalităților, insularii Europei, Anglia de dinainte și de după glorious revolution, continuă să lucreze la schimbările paradigmatice. Efortul constant pentru o filozofie a politicii fundînd instituțiile statale capabile să armonizeze partea de jos cu aceea de sus a societății sînt inițiate de operele savanților și filozofilor englezi. De la Francis Bacon și John Locke, cultura anglo-saxonă a fost preocupată de înnoirea metodei și a teoriei în temeiul descoperirilor și argumentelor științei, stăruind asupra importanței acestora pentru îmbogățirea și schimbarea modului de a gîndi și a face. De aici și atenția acordată construcției statale, organizării și administrării bunurilor, instituțiilor juridice, respectiv drepturilor omului și deciziei politice bazată pe examinarea realității.
Ideile şi legislaţiile modernității promovate de intelectualii Europei occidentale – și unde inovația engleză e remarcabilă – au rămas mult timp necunoscute în culturile și în societățile Europei orientale. Istoria României ultimelor două secole probează în mai multe împrejurări o imitație intelectuală superficială (filologică și istoriografică, uneori adaptată contextului, alteori nu) a ideilor revoluției franceze, precum și a noțiunilor și conceptelor vehiculate de romanticii germani. În locul cercetării și al cunoașterii promovate de Kant, propagarea limbajelor confuze construite pe baza conceptelor identitar-politice fictive de Volksgeist și Kulturnation (spiritul etnic și națiunea culturală) devin tentante și sînt împrumutate fără spirit critic de majoritatea scriitorilor români din epocile postiluministă și pașoptistă. Ideile din operele Școlii ardelene și din acelea ale discipolilor lor indică ecoul ideologiei cultural-identitare germane, împrumutul de idei, nu arareori paragrafe din operele lui Herder, Fichte și Hegel fiind traduse și reproduse ca referințe de necontestat (Victor Neumann, “Neam și Popor: Noțiunile etnocentrismului românesc”, în Idem, Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene, ediția a IV-a, Cuvînt înainte de Hans Erich Boedeker, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2022, p. 119-148). Astfel a devenit absentă preocuparea pentru știință, erudiție și cercetare în sensul cunoașterii. La fel, dezbaterea și critica izvoarelor, structurarea gîndirii în funcție de valorile modernității. Neglijînd emanciparea celui mai întins segment social, cel al țărănimii, realitatea socială și mentalul colectiv au rămas multă vreme nereformate. Prin urmare, gîndirea politică românească nu și-a asociat întrutotul paradigma modernității. O parte din confuziile doctrinare, începînd cu secolul al XIX-lea și pînă astăzi, se explică prin refuzul schimbărilor de fond. Faptul că elitele României au avut cîteva succese memorabile interne și internaționale, nu a contribuit la depășirea stării semifeudale a marii mase. Rupturile sociale manifeste în indiferent care regim politic din ultimele două secole – autoritar, totalitar sau democratic – arată continuitatea unui mod de gîndire și a unei mentalități așezată relativ departe de structura de gîndire și de valorile culturii occidentale.
O primă concluzie: atunci cînd discutăm chestiunea statalităţii europene, respectiv trecerea de la forma de guvernare autoritară sau totalitară la aceea bazată pe lege, sîntem nevoiți să înţelegem relaţia dintre cultură și societate, dintre politică și societate. Am amintit cultura anglo-saxonă fiindcă aceasta a făcut efortul de a se adapta spiritului novator al timpului. Cît priveşte comunităţile central-sud-est europene, ele şi-au însuşit fără spirit critic modelele francez şi german de secol al XIX-lea, ignorînd pe cel anglo-saxon. Aspectul e important de semnalat atunci cînd discutăm tranziţia românească de la medieval la modern și aceasta pentru că elitele profesionale şi cele politice locale n-au observat ramificaţiile profunde ale culturii științifice. Ele s-au opus rolului filozofiei bazată pe știință și devenită ea însăși echivalentul științei, favorizînd în schimb gîndirea speculativă. De aici și marea rană socială moștenită și care nu a fost și nu este favorabilă pluralismului intelectual, fundării și funcţionării pe baze profesioniste a instituţiilor statului.

 

Competiţiile „ timpului nou”
Pe parcursul formării conştiinţei etnonaţionale, românii au preluat modele culturale din Franţa şi din Prusia, respectiv din Germania. Francezii şi germanii traduseseră fragmentar şi adesea în termeni şi limbaje proprii izvoarele gîndirii politice şi administrative engleze, motiv pentru care există diferenţe notabile între cele trei culturi. Luînd în considerare izvoarele, invocatele diferenţe se regăsesc în felul în care elitele au construit identităţile administrativ-statale moderne. Pe traseul de la emiţător la receptor, adesea s-au shimbat sensurile noțiunii, limbajului și mesajului. Translarea şi adaptarea au avut nu numai urmări aşteptate, ci şi perverse, fapt pe care îl înţelegem descoperind contextul geografic şi istoric al existenţei receptorului, genul constrîngerilor, comunitatea, calitatea instituţiilor formatoare, procentul cititorilor şi nivelul lor de instrucţie. Vestul a înţeles că oamenii educaţi sînt singura „singura bogăţie” (Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul luminilor, traducere şi cuvînt înainte de Irina Mavrodin, vol.I, Bucureşti, 1986, p.190). Dincolo de împrumuturi şi de aparente similitudini, diferenţele dintre cei doi poli ai continentului trebuie recunoscute. Competiţiile timpului nou au fost structurate de occidentali, cultura normativă jucînd un rol esențial. Intrarea popoarelor Europei de Est într-o astfel de competiţie – implicit a românilor – s-a petrecut mai tîrziu ca în Occident și doar parțial. E acesta un motiv pentru care e de dorit să cercetăm și să înțelegem ce fel de idei moderne au fost translate dinspre Apusul spre Răsăritul continentului. Forma de administraţie centralistă franceză se regăseşte în regatul prusac al secolului al XVIII-lea, precum şi în regiunile stăpînite de austrieci beneficiind de un absolutism luminat. O contradicţie terminologică? Casa imperială de la Viena a recunoscut persistenţa tradiţiilor medievale, motiv pentru care a promovat cele dintîi reforme modernizatoae. Statul său tolera şi arbitra diversitatea religiilor, acceptînd laicizarea unui segment al populaţiei și formarea societăţii
civile.
Alături de biserici, austriecii au încurajat şi instituţiile laice să joace un rol în pedagogia socială. Şcolile, breslele meşteşugăreşti şi companiile comerciale, organizaţiile juridice fuseseră asociate acestui proces. Statul austriac al secolului al XVIII-lea şi al primei jumătăţi a secolului al XIX-lea devenise unul în care religia era o problemă de conştiinţă şi nu una prin care se defineau diferențele dintre grupuri. Spre deosebire de Balcanii aflați sub stăpînire otomană, în Europa Centrală şi Oriental-Centrală, debutul modernizării are un oarecare avans prin aceea că identitatea colectivă nu mai era indicată doar de apartenenţa religioasă. Inițial, în secolul al XVIII-lea, se născuse conceptul de cetăţean cu sensul de persoană loială faţă de împărat, respectiv faţă de Imperiu (stat) şi de administraţia lui. Sub influența despotismului luminat, catolicismul secolului al XVIII-lea devenise mai flexibil şi mai tolerant, ceea ce a contribuit la ridicarea unui segment social relativ numeros de la condiţia plebee la aceea civică. Centralismul Habsburgilor fusese folosit în scopuri mercantile, dar şi cu intenţia promovării civismului. Raportarea individuală şi colectivă la împărat coagulase viața comunităţilor diverse. Experimentul multi-și intercultural – unul impresionant a fost cel din Banat – contribuise la conservarea păcii interne (Victor Neumann-Hrsg, Das Temeswarer Banat. Eine europäische Regionalgeschichte (Banatul Timișoarei. Istoria unei regiuni europene), Traducere și adaptare din limbile română și engleză de Armin Heinen, De Gruyter Verlag, Berlin, 2023, pp. 67-87).
Între anii 1700-1800, austriecii asiguraseră echilibrul politico-militar pe continent. În Transilvania, Partium, Sătmar, Banat și Bucovina – regiuni locuite în majoritate de români – casa imperială sub Maria Theresia și Iosif al II-lea a făcut cele dintîi reforme. Cu mici excepţii, comunităţile au fost atrase de administrația vieneză. Sistemul de învățămînt a adus mai multe schimbări: educația în limbile materne, emanciparea socială și profesională, integrarea instituțională, ridicarea nivelului de trai. Exemplul regimentelor de graniță și al comunității de avere al românilor din Banat nu e singular, dar e memorabil în înțelegerea gîndirii iosefiniste. Regiunile Europei Centrale și Est-Centrale tebuie înțelese prin prisma particularităților lor și nu prin mijlocirea culturilor Franţei şi Prusiei sau Germaniei. Principiile mercantiliste ale Vienei au generat un stat plurilingv şi un civism cezaro-crăiesc care, discret, devenise reperul identitar al locuitorilor de pe întreg cuprinsul imperiului Cu alte cuvinte, pentru perioada în discuţie, nu e vorba de o identitate naţională, ci de un civism în care elementul central era loialitatea faţă de împărăţie. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, problema identitară va reveni în prim plan. Reconceptualizarea temei identitare se va observa o dată cu asimilarea noţiunii de etnocultură (Völkischekultur, Kulturnation), moment ce a condus la redefinirea statutului social-economic şi politico-administrativ al comunităților confesionale și lingvistice ce populau Imperiul.
Ceea ce se uită adesea în studiile istorice referitoare la tranziția spre modernitate este că Austria şi Prusia reprezentaseră două state cu două identităţi distincte, structurate în jurul a două religii – catolică și protestantă – și a două seturi de valori social-culturale. Sturm und Drang-ul Prusiei a propagat ideea schimbării radicale prin descoperirea germanităţii într-o singură etno-naţiune, într-o Völkischekultur, într-o Volknation, împrejurare în care limba şi poporul au jucat rolul-cheie în definirea identităţii comunitare. Libertatea individuală din Franța devenise libertate naţională în cazul prusiano-german. Tot ceea ce fusese diversitate, dialecte, tradiţii locale avea să fie subordonat ideologiei unitar-organiciste. În întîmpinarea demersului veniseră legendele, arhetipurile, istoria pe baza cărora avea să se fondeze națiunea germană. Cît priveşte Casa de Habsburg și Europa Centrală – începînd cu anul 1804 avea să poarte numele de Imperiul Austriac –, rămăsese o structură identitară plurală, gestionînd un spațiu întins și numeroase comunităţi diferite din punct de vedere religios şi lingvistic.
În altă ordine, dar la fel de important, e să observăm că romantismul a apărut mai înainte ca cercetarea și ştiinţificitatea iluministă să fi fost valorificată de gîndirea filozofică și de aceea politico-administrativă. Prusia descoperise vocaţia unificatoare prin teoria aşa-zisei „specificităţi”, iar rolul principal l-au jucat filozofii-ideologi ai Sturm und Drang-ului. E vorba de teoria ce a inspirat intelligentsia regiunilor din centrul și sud-estul Europei, de o ideologie sentimentală, furtunoasă şi nesigură din care s-a născut monoculturalismul și segregarea pe criterii etno-culturale. Mulțumită aceleiași limbi germane, curentul monocultural al Prusiei se va substitui rapid aceluia multi- și intercultural al Austriei. Intelectualitatea română din Transilvania, Banat și Bucovina – la fel ca acelea maghiară, poloneză, slovacă, cehă, sîrbă, croată, greacă -, se va apropia mai mult de romanticii germani, aflînd mai ușor argumentele definirii identității propriei comunități. Această teorie speculativă a identității etnoculturale avea să întrerupă refoma structurii de gîndire, ideile novatoare în sensul cercetării, științei și filozofiei Aufklaerung-ului (Victor Neumann, “Volk (Popor) și Sprache în gîndirea lui Herder. Teoria speculativă a etnonațiunii”, în Idem , Neam, Popor sau Națiune?…, p. 49-86).