Consiliul
Județean Cluj
România și «viitorul trecut». Istorie intelectuală și gîndire identitar-politică (II)

Geneza României moderne
Cît priveşte Moldova şi Valahia, cultura franceză a fost aceea care a influenţat procesul de formare al statalităţii moderne. Franţa a jucat un rol-cheie în construcţia statului român, în recunoaşterea internaţională a acestuia la 1859 şi la 1918. Este ştiut însă că intelectualitatea franceză de secol al XIX-lea a fost preocupată de extensia socială a naţiunii, de recunoașterea și multiplicarea drepturilor civice ale omului, de promovarea libertăţii şi egalităţii, ceea ce a condus la asumarea noţiunii de cetăţenie. Conceptul identitar francez al acelei epoci a fost citoyenneté, în jurul lui coagulîndu-se identitatea politică și administrativă a noii naţiuni a Franței, una diferită de aceea a regelui, nobilului sau clerului medieval. Deoarece limba franceză a fost relativ repede şi bine însuşită de elitele româneşti, s-a răspîndit opinia conform căreia România e o ţară francofonă, Bucureştiul e „micul Paris”, iar identitatea naţională e una îndatorată modelului francez (Victor Neumann, “Conceptul de peuple la Jules Michelet” și “Conceptul de națiune la români. O explicație teoretică”, în Idem, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identitățile politice europene, ediția a IV-a, Cuvînt înainte de Hans Erich Boedeker, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2022, pp. 15-48 și 149-182). Într-adevăr, mesajele Revoluţiei Franceze au avut un ecou în rîndul intelectualității din Principatele Române, motivînd dorinţa lor de a înnoi sistemul politic.
În contextul în care mulți români au studiat la Paris, iar Franţa a contribuit la recunoaşterea internaţională a Unirii Principatelor, firesc era ca România să preia de la aceasta legislaţii, construcţii instituţionale, o pedagogie şi o cultură administrativ-politică. De ce nu s-a întîmplat astfel? Schimbarea României a avut loc de sus în jos, importante fiind elitele şi mai puţin sau deloc masa populaţiei. Din acest punct de vedere, modul de a gîndi al vîrfurilor intelectuale și politice era arareori similar aceluia englez ori scandinav. Reformele inspirate de Europa occidentală au coabitat pe tot parcursul secolului al XIX-lea cu practicile vechii administraţii medievale. Cultura politică a paşoptiştilor români substituise noţiunile fundamentale de libertate şi egalitate preluate de la francezi cu acelea de “dreptate” şi „frăţie”(Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 268-269). Libertatea presupunea formarea calităţilor individului, autoconducere, responsabilitate, capacitatea de a reflecta şi de a decide și nu inversarea lucrurilor favorizînd un “noi”, o colectivitate văzută ca o abstracțiune.
Absenţa contractului social, inexistenţa opţiunii politico-economice alternative, ordonarea vieţii în funcţie de tradiţiile colectivităţii şi nu în funcţie de alegerile individuale au întîrziat integrarea europeană românească (Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 268). Democrația era imposibil de imaginat în contextul în care România avusese pînă la mijlocul veacului al XX-lea o populaţie majoritar rurală, exclusă de la treburile publice. În epoca în care se proiectase statul naţional, idealul vechii boierimi se exprima prin dorinţa acesteia de a-şi trimite copiii la studii în Occident şi de a-şi păstra influenţa asupra noii clase politice. Purtînd însemnele unei distincţii faţă de majoritatea locuitorilor, noua generație de oameni politici avea să formuleze programele paşoptiste şi postpaşoptiste în acord cu propriile ei viziuni, dar şi în funcție de interesele familiilor din care provenea. Era familiarizată cu ideile revoluționare franceze, cocheta cu ideea de Europa, adaptînd mesajele Vestului la contextul Etului, evitînd totodată o ruptură bruscă (revoluționară în sens occidental) de Vechiul Regim. Ea va motiva ignorarea drepturilor omului prin subsumarea intereselor particulare idealului colectiv, iar pe acesta din urmă îl va defini drept ideal naţional.
Prin comportament, amintita elită ne invită să vedem cum anume şi-au făcut loc în viaţa publică delimitările pe criterii sociale, cultural-religioase şi economice; de ce ţărănimea României nu a beneficiat de o instrucţie alternativă, de una necesară emancipării; de ce societatea oamenilor simpli nu a avut la îndemînă o justiţie corectă, respectiv de ce nu a funcţionat o egalitate a cetăţenilor în faţa legii; de ce pe parcursul unui secol și jumătate de la începutul modernizării a fost amînată urbanizarea satului, instrucţia în temeiul normelor civice, formarea limbajelor social-politice moderne şi a conştiinţei critice. Într-unul din viitoarele răspunsuri privind locul României şi genul relaţiilor şi înrudirilor ei cu Europa vor trebui luate în considerare diversitatea influenţelor: bizantină, sud-slavă, turcă, rusă, austriacă, germană şi franceză. Adică tot ceea ce a concurat la geneza unei culturi identitare cu vocaţie creativă. Situarea românilor între Orient şi Occident a contribuit la geneza unor valoroase opere literare, artistice, ştiinţifice şi chiar a unor curente de avangardă pentru cultura europeană şi pentru aceea universală. Pe de altă parte, multiplele influenţe invocate au creat ambivalenţe ce se puteau regăsi într-una şi aceeaşi idee naţională.
Contradicţiile dintre ortodocşi şi greco-catolici, dintre creştini şi evrei, dintre români şi maghiari au izvorît nu numai din insuficienta deschidere spre alteritate, ci şi din neînţelegerea bogăţiei vieţii spirituale şi culturale locale și regionale, din limitările autoimpuse de cultura naţională coagulată în jurul unui singur grup etnic şi a unei singure confesiuni religioase. De exemplu, interzicerea Bisericii Greco-Catolice în anii comunismului nu e doar consecinţa regimului totalitar instaurat de Moscova, ci şi urmarea unei îndelungate polemici interconfesionale şi a unei marginalizări a acestei biserici minoritare în perioada interbelică de către mai mulți intelectuali laici ori religioași, precum și de o parte a societății. Parţial, aşa s-au motivat şi înstăpînit unele dintre polemicile dramatice, din ideologiile extreme şi din partizanatele comunitare. Desprinderea de vechiul habitat a generat numeroase ambivalenţe, dar ele nu au fost exploatate în favoarea românilor ori nu au fost asumate în ideea eliberării de sub vechile servituţi. Ceea ce atrage atenţia celui interesat de diagnosticarea României moderne este faptul că amalgamul de valori dintr-un stat situat între Orient şi Occident nu a presupus, cum ar fi fost firesc, formarea personalităţii individului, recunoaşterea diversităţilor regionale, sociale, lingvistice şi religioase.
Conservarea elementelor medievale în administraţie şi asimilarea superficială a modelelor culturale ale Occidentului modern au condus la o stare de tensiune. O demonstrează punerea laolaltă a două seturi de valori adesea incompatibile. Relaţiile de supuşenie oriental-medievale nu s-au putut armoniza cu normele civice ale lumii moderne, aşa cum au fost definite acestea în epoca Renaşterii, Reformei, Umanismului și Iluminismului. Construcţia conştiinţei colective româneşti trebuie urmărită începînd cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, deşi naţiunea în sens de statalitate debutează abia la 1859 și se reconfigurează şi îmbogăţește în 1918-1919 prin unirea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat al României. Tot atît de adevărat este că atunci cînd vrem să explicăm geneza statului modern trebuie să avem în vedere faptul că formarea conştiinţei naţionale se petrece în Transilvania secolului al XVIII-lea, unde cadrul politico-administrativ, religios şi pedagogic a fost creat de Habsburgi şi era mai avansat decît acela creat de turci; că emanciparea socială şi mai apoi naţională iniţiată de românii greco-catolici din Transilvania avusese loc într-un moment în care Moldova şi Valahia erau conduse de domni fanarioţi, o “burghezie greacă şi ortodoxă din Istanbul”, “deplin integrată în lumea musulmano-otomană“ şi care îşi exprimase rezerva în legătură cu obţinerea independeţei Principatelor faţă de Turcia Potrivit autorului, influenţa culturală neoelenă a fost covîrşitoare în mediile intelectuale, politice şi şcolare din Principatele Române (Andrea Ricardi, Mediterana, Traducere de Ştefan Nicolae, Editura Universalia, Bucureşti, 1999, p.21).
Predecesori precum Dimitrie Cantemir nu întrezăriseră rostul politic al romanităţii, invocarea ei neputînd influenţa „pravoslavnicele interese bizantine ale Petersburgului” (I. Toth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean 1697-1792), traducere din limba maghiară de Maria Someşan, Editura Pythagora, Bucureşti, 2001). Aşa se explică de ce apariţia mişcărilor politice româneşti se petrece în Transilvania şi de ce aceasta are loc mai ales ca urmare a iniţiativelor religioase, educative şi instituţionale ale Vienei. Teoria daco-romană apare într-un cadru administrativ permisiv (acela creat de Habsburgi). Aceasta fusese formulată în scopul propagării şi trezirii conştiinţei apartenenţei românilor la acelaşi grup cultural-lingvistic. Mai tîrziu, respectiva teorie a fost folosită pentru afirmarea ideii etnonaţionale. Susținută de intelectualii Şcolii ardelene și de discipolii săi, ea se va răspîndi dincolo de Carpaţi şi va juca în secolul al XIX-lea un rol politic în eliberarea Moldovei şi Valahiei de sub stăpînirea turco-fanariotă și în unirea lor. Transilvania secolului al XVIII-lea avea diferite grupuri confesionale (catolice, greco-catolice, ortodoxe, protestante, unitariene, mozaice) şi lingvistice (român, german, maghiar). În ceea ce-i priveşte pe români, ei erau greco-catolici sau ortodocşi. Prin intermediul greco-catolicismului pătrund foarte multe din ideile europene. Inochentie Micu-Klein într-o primă fază, apoi discipolii săi în scaunul episcopal (greco-catolic) de la Blaj, precum şi membrii Şcolii ardelene au fost promotorii ideii identitare româneşti. Ei profită de cadrul creat de Habsburgi şi frecventează şcolile de la Buda, Viena, Göttingen, Lemberg, Leipzig, Halle. Ceea ce e interesant în cazul lor este că se despart de orientarea pluralistă a Vienei şi aspiră la autodefinire prin etnocultură. Îşi însuşesc ideea prusacă de Völkischekultur; asimilează cîteva repere din opera lui August Ludwig Schlözer şi, mai tîrziu, multe din aceea a lui Johann Gottfried Herder, punîndu-le în relaţie cu ideea de recunoaştere a drepturilor comunităţii româneşti din Transilvania. Problema egalităţii în drepturi cu celelalte confesiuni şi comunităţi lingvistice devenise cea mai de seamă dintre ideile politice ale Şcolii ardelene. Nu fusese vorba de ideea de naţiune în sensul folosit de gîndirea politică a secolului al XIX-lea, de naţiunea statală, ci de o conştiinţă comunitară bazată pe limbă, istorie, continuitate şi în care era vizibil efortul elitelor în direcţia emancipării masei românilor şi în identificarea propriei familii prin diferenţe de natură istorico-lingvistică şi religioasă. Spre deosebire de Transilvania, forma statală din regiunile extrapartice era de inspiraţie bizantino-turcă şi rusească, ceea ce explică diferenţele de orientare culturală şi politică.
Transilvănenii diseminează modelul central-european, demersul lor multiplicînd totodată ambivalenţele culturale româneşti. Ei provin – mă refer la transilvănenii iluminişti-romantici ai sfîrşitului de secol al XVIII-lea şi ai începutului de secol al XIX-lea — dintr-o lume aşezată cu faţa spre Occident, din mediile greco-catolice, subordonate Bisericii Romei. Atunci cînd trec Carpaţii în Valahia și Moldova, ei se inserează într-o lume încă mult îndatorată Orientului. Într-un asemenea context de mobilităţi şi amalgamări ideologice se produce cea dintîi ruptură de modul de viaţă medieval, de relaţiile social-politice care dominaseră Europa de Sud-Est timp de cinci secole. Uneori inițiate, alteori încuarajate, înnoirile produse de intelectualii români de la nord și vest de Carpați sînt merituoase. Florian Aaron înfiinţează şcoala românească de la Goleşti şi scrie o istorie a Ţării Rumâneşti în trei volume (1836-1839). Gheorghe Lazăr transformă şcoala de la Sfîntul Sava dintr-una grecească într-una românească. Ioan Maiorescu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu acordă interes formării conştiinţei identitare şi se preocupă de educaţie, văzută ca reper fundamental pentru formarea naţiunii moderne.
Arderea etapelor are numeroase consecinţe, faste şi nefaste. Ea prilejuise o orientare pro-occidentală, dar şi inventarea naţiunii organice, a unui identitarism îngust în care nu se va regăsi bogăţia de grupuri culturale şi confesionale care au coabitat sute de ani cu românii, cazurile evreilor și musulmanilor. În pofida simplificării teoriei identitare, ambivalenţele supravieţuiesc. În noul context al mişcărilor de emancipare din Europa de Sud-Est, ideea de comunitate etnonaţională se va întîlni cu cea religioasă ortodoxă, generînd o gîndire politică în care statul şi Biserica interferează şi, în anumite momente, au opţiuni ideologice identice. Această formulă identitară este naţiunea politico-religioasă (Andrea Ricardi, Mediterana, pp.68-69). În cazul românesc, întîlnirea dintre stat şi Biserică, dintre politică şi religie va ieşi în evidenţă după ce ideologia transilvănenilor o întîlnește pe aceea bizantino-moldo-valahă.
Matricea spirituală a poporului român şi europenizarea
În pofida eforturilor intelectuale, moştenirile de provenienţă orientală au supravieţuit în toate compartimentele vieţii sociale şi politice ale României. Dincolo de limitele inerente timpului, statul va beneficia de reformele propuse de un segment social poziţionat la vîrf. Intelectualii şi oamenii politici care au studiat în Occident s-au întors cu programe și idei generoase, cu invenţii tehnice de valoare. Nu de puține ori au transpus în realitate tehnologiile Apusului, construind poduri, căi ferate, drumuri, bănci, şcoli. Alteori, au imitat o lume cu valori diferite de acelea proprii. Societatea românească de la 1848 nu era comparabilă cu aceea franceză. Sau, Bucureştiul secolului al XIX-lea și acela al anilor interbelici nu era aidoma Parisului. Similitudinile – atîtea cîte s-au conturat în etapele modernizării, în momentele de autentic progres — nu au condus la aceeași evoluție socială și politică din cele două state.
Mulţi dintre paşoptişti şi-au schimbat discursul în deceniile următoare mişcărilor revoluţionare. Dinamica politică i-a obligat să pună accentul pe ideologie spre a avea acordul facil al celor mulți. De aici şi tendinţa de a perpetua constrîngerile comunitariste şi a neglija emanciparea individului. Totuşi, prin mijlocirea ideologiei etno-naţionale s-a coagulat, atît cît era posibil, o conştiinţă politică. În condiţiile în care proiectul social modern nu debutase încă, şansele dezvoltării economice şi ale formării clasei de mijloc au rămas în mîinile unui grup restrîns de oameni provenind din vechile familii de boieri. Astfel s-au selectat noii lideri politici ai ţării, ei contribuind atît la unirea Moldovei cu Valahia, cît şi la unirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiul Regat al României. A fost un succes. Chiar dacă numai elita acţionase în cunoştinţă de cauză, beneficiul s-a văzut în geneza şi funcţionarea statului care, începînd cu 1859 şi continuînd cu 1918, se va poziţiona în raza de influenţă a Occidentului. Franţa şi Anglia recunosc România, fiind interesate să-şi asigure un punct strategic în zonele mediană şi sud-orientală ale Europei. Într-un astfel de context internațional trebuie înțelese opţiunile politice pentru independenţă și unire.
Lumea românească nu părăseşte întrutotul trecutul în favoarea viitorului, în schimb poartă nostalgia tradiţiilor, ideologia continuităţii, raportîndu-se la trecut cînd critic-rațional, cînd sentimental. Adevărul este că – o vedem şi astăzi în felul în care s-au structurat partidele politice –, istoria a fost folosită adesea ca instrument de propagandă şi nu ca rezultat al cercetării și reper al cunoașterii. În vreme ce un segment al elitelor aduce contribuţii importante la integrarea și recunoaşterea europeană – cazul aceluia reprezentat înainte și după primul război de Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu -, altul consideră Europa o formă străină ce nu intră în rezonanţă cu „matricea spirituală” a poporului român. În deceniile interbelice, Nichifor Crainic şi Nae Ionescu invocau izvoarele rurale, ideologia mistică, dimensiunea creatoare şi înţelepciunea lumii săteşti ca repere fundamentale ale identităţii româneşti. Potrivit lor, românitatea s-a născut la sat, iar trăsăturile ei descriu şi reflectă eternitatea. În vreme ce clasa politică a refuzat să găsească alternativele la sărăcie şi la modul de viaţă medieval al satelor, mulți intelectuali s-au complăcut în a constata incompatibilitatea vieţii românilor cu cea a europenilor din Vest. A fost o competiţie închisă, din care nu au rezultat soluţii. Legăturile între straturile sociale au fost și au rămas insuficient articulate. De rupturi au profitat clasa politică, birocraţiile economică şi administrativă, cei cu înclinații pentru afaceri speculative. Cei mai populari dintre intelectualii anilor ‘30-‚40 ai secolului precedent nu vedeau cu ochi buni emanciparea poporului, unul din motive fiind conservarea privilegiilor. În locul căutării alternativelor la vechiul stil de viaţă, intelectualii reluat în mai multe ocazii tezele organicismului romantic și prăfuit.
În sfîrşit, ca urmare a asocierii continue a Bisericii cu politica, opţiunile româneşti privind integrarea europeană au fost întîrziate. Aidoma altor culturi est-central şi sud-est europene, în cultura română lecţia iluministă nu a fost învăţată pînă la capăt. Ştiinţele şi tehnicile de lucru au fost însuşite prin amalgamarea lor cu idealuri şi practici mistice. Discursul raţional şi mistica religioasă s-au suprapus adesea. Prin naţionalizarea religiei ortodoxe s-a schimbat menirea iniţială a Bisericii. În Balcani, în momentul în care debuta epoca modernă, s-a proclamat şi autocefalia Bisericilor Ortodoxe ale Greciei, Serbiei, României, Bulgariei. Suprapunerea mesajelor bisericii cu acelea ale naţiunii politice a configurat altfel mentalităţile în Est decît în Vest. Este adevărat că izvoarele cultural-religioase sînt preţioase şi că ele pot şi trebuie să fie un reper. Doar că ele nu exclud înţelegerea distincţiilor dintre revelaţie şi aranjarea lucrurilor materiale în viața cotidiană în temeiul informaţiei şi al pragmatismului organizatoric. Cultura, şcoala şi intelectualitatea României au omis definirea riguros exactă a valorilor laice şi religioase, imprimîndu-le înţelesuri similare.
Aprofundarea principiilor iluministe
Spre deosebire de Horkheimer și Adorno care au caricaturizat ideile iluministe punînd pe seama lor geneza totalitarismelor și a tragediilor secolului al XX-lea, istoricii conceptuali au arătat că în Aufklärung are loc o juxtapunere dintre cognitio historica și cognitio philosophica. Dincolo de abordări și metode diferite în ceea ce privește cunoașterea, științele filosofică și istorică se apropie prin obiectul cunoașterii. Nu există obiect care să nu fie și subiectul unei „contemplații filozofice”. Deîndată ce e tratat filozofic, orice domeniu al cunoașterii devine o știință (Hans Erich Boedeker, “Über die Wissenschaftlichkeit im Zeitalter der Aufklärung. Eine Strukturskizze”, articol în curs de apariție și consultat prin bunăvoința autorului). Există o mare problemă în Europa de Est, una ce supravieţuieşte după 1989, anume în amintitul areal nu s-au asimilat îndeajuns principiile iluministe. La o analiză mai atentă, depășind erudiția istoriografică, observăm debilitatea discursului raţional-ştiinţific, puţinătatea ipotezelor și a creativității, insuficient de articulata conştiinţă critică. Europa de Est nu pare suficient de familiarizată cu instituţiile academice germane și nici cu acelea ale Vestului şi, în unele cazuri, nici cu normele practicate de acestea. Nici rigoarea juridică şi nici gîndirea politică nu devin suficient de credibile. Așa se explică faptul că în societăţi precum cea a României, rolul politicului şi al presei a rămas esenţial în multiplicarea informaţiei, în educaţie şi reforma mentalităţilor colective.
Înnoirea modelului cultural depinde însă de cercetători și profesori. Ei simbolizează segmentul ce poate înlocui discursul pur ideologic cu valori precum: civismul, emanciparea de sub servituțile administrativ-politice, gîndirea critică. Aceasta pentru că amintitele idei ale tranziției (Sattelzeit) spre modernitate au contribuit prin știință și filozofie la formarea culturii individuale, la afirmarea conceptelor privind etica relaţiilor interumane. Iluminismul nu a reprezentat o opţiune culturală potrivnică religiilor. În schimb, el conţinea acel ceva ce nu a fost îndeajuns asimilat: o metodă de evaluare și înțelegere a evoluției oamenilor şi lucrurilor, o construcţie pentru care primordială e cunoaşterea întemeiată pe analiza critic-raţională din care nu lipsește emoția. Recuperarea crucialei sale moşteniri va ajuta Europa de Est, implicit România, să-şi descopere şi să-şi valorifice propria sa bogăţie de valori.