Consiliul
Județean Cluj
Un mecena aproape uitat – Ionel Jianu

Arta plastică românească (dar nu numai) datorează enorm unei personalități culturale de anvergură mondială despre care astăzi nu prea mai auzim vorbindu-se. Nici măcar la evenimentele organizate în Căminul Artei, cunoscută și veche galerie de artă bucureșteană, care îl are ca principal fondator.
Ionel Jianu, căruia îi este dedicat acest text, a fost critic și istoric de artă, scriitor, traducător, cu o extrem de bogată activitate atât în țară cât și în străinătate, unde s-a remarcat îndeosebi ca promotor al artei dar și ca reprezentant de marcă al exilului cultural românesc.
Născut la București în 23 octombrie 1905 (sub numele real de Ionel Stark, Jianu fiind pseudonimul literar ales după ce, anterior, în publicațiile vremii, semnase cu alte câteva pseudonime), a fost licențiat în drept și litere la Paris, a activat ca avocat în baroul de Ilfov până în 1947, a preluat Editura de Stat pentru Literatură și Artă în iarna anului 1951, de unde a fost transferat apoi la Editura Meridiane, iar în perioada 1954-1961 a fost șeful catedrei de istorie a artei românești la Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu”, în același timp activând și ca inspector în Direcția Generală a Teatrelor din București. A emigrat în anul 1961 (ajutat de bogatul său frate Virgil Stark), ajungând la Paris, unde a rămas până la sfârșitul vieții sale, survenit în 18 martie 1993.
A debutat literar devreme, fiind încă elev de liceu, în anul 1921, cu o schiță intitulată Hotărârea, în revista Glasul Tinerimii. Despre apariția publicației avea să noteze mai târziu în amintirile sale: „Activitatea editorială am început-o timpuriu, de la vârsta de 16 ani. În 1921 am editat revista «Glasul Tinerimii», a elevilor Liceului «Matei Basarab» din București. Profesorii noștri, Eugen Lovinescu, la limba latină, Constantin Damianovici, la limba română, Enache Ionescu, la istorie, au privit cu o ironică indulgență încercările noastre literare, dar nu ne-au dat nici o îndrumare, nici un ajutor. Voiau, pe semne, să ne lase să ne dezvoltăm simțul de răspundere și spiritul de aventură. Cum luasem inițiativa publicării revistei noastre, mi-au revenit în mod firesc și toate sarcinile. […] Finanțarea am făcut-o obținând o serie de abonamente pentru șase numere prin concursul părinților elevilor liceului și organizând o rețea de reprezentanți la celelalte licee din capitală. […] Experiența acestei încercări editoriale mi-a folosit foarte mult”1.
În vremea studenției din Franța a lucrat în redacția ziarului Le Soir și a fost corespondent la Paris al ziarului Politica. Revenind în țară în anul 1927 (pentru a-și efectua stagiul militar) a colaborat la diferite publicații literare ale epocii, folosind pseudonime ca: Don Juan, Don Jose, Don X, sau Vivian Bell. A înființat, în 1929, revista Acțiune și reacțiune, împreună cu Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade și Constantin Noica, prietenii alături de care a pus bazele, în toamna anului 1931, grupării Forum, care a organizat douăsprezece conferințe cu tema Explicația timpului nostru, în cadrul Fundației Culturale Regale „Regele Carol I”. Din această grupare s-a format o alta, Criterion, din care, în urma unor neînțelegeri cu noii membri, Ionel Jianu a refuzat să facă parte2.
Dar începutul unui drum de mare succes în activitatea editorială îl va constitui înființarea, în toamna anului 1944, a editurii Căminul Artei, după ce, în primăvara anului 1942, împreună cu Ecaterina Dulfu și Marc Haldner a întemeiat galeria de artă cu același nume, în clădirea Crețulescu de pe Calea Victoriei3. În apogeul vieții, Ionel Jianu își amintea cum galeria Căminul Artei a devenit în scurtă vreme loc de întâlnire al elitei artistice și intelectuale bucureștene. „Pallady – scria Jianu -, care locuia într-un hotel de pe strada Academiei, venea pe la prânz, înainte de a se duce la restaurantul Continental unde își avea masa rezervată, și discuta aprig cu Țuculescu de câte ori se întâlneau la noi. Ciucurencu era unul dintre cei mai fideli prieteni ai Căminului Artei, unde și-a făcut în fiecare an expozițiile personale.[…] Sandu Rosetti se amuza luându-se la întrecere cu Pallady în glume și vorbe de duh, Petru Comarnescu se înflăcăra în discuții aprinse cu N. Argintescu-Amza sau V. Beneș, Mircea Nădejde ne vorbea de planurile sale de viitor…”4. Au fost expuse aici lucrări ale marilor maeștri, precum Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ștefan Luchian, lucrări ale artiștilor contemporani epocii, printre care Pallady, Șirato, Tonitza, Ciucurencu, sau mai tinerii, de atunci, Ion Vlad, Horia Damian, Ion Mirea, Constantin Păuleț și alții.
În cadrul activității editurii Căminul Artei, Ionel Jianu a creat și o revistă de artă plastică, intitulată Lumină și Coloare, a cărei primă ediție a apărut în luna mai a anului 1946. Fiecare număr se ocupa de un artist, iar comentariile critice erau semnate de Tudor Arghezi, Petru Comarnescu, Mircea Nădejde, Eugen Crăciun, Barbu Brezianu, Al. Paleologu, K.H. Zambaccian, etc. Revista a avut o viață scurtă, doar până la sfârșitul anului 1947, când atât galeria cât și editura Căminul Artei au fost naționalizate. În cei trei ani de existență ai editurii, au fost publicate câteva monografii de referință pentru pictura românească. Un volum despre Pallady a apărut în 1944, semnat de Ionel Jianu, iar un an mai târziu a apărut o altă monografia a sa despre Tonitza. În același an, 1945, a fost publicată și monografia Iser, de Eugen Crăciun, iar în 1946 a văzut lumina tiparului monografia Șirato, de Petru Comarnescu. Ultima carte publicată de editură, în 1947, a fost monografia Luchian, de Ionel Jianu. Volumele acestea au apărut în formate mari, de măsura cataloagelor de școală, incomode la citit, dar inedite pentru ceea ce însemna cartea de artă a vremurilor. Exemplarele puse în circulație erau numerotate și cuprindeau, pe lângă partea consistentă de text, și o secțiune de reproduceri, în cadrul căreia au fost introduse și câteva planșe color „trase la Fabrica de timbre”, după cum apărea menționat în pagina de gardă5. Din aceste ediții bibliofile încă mai pot fi găsite, cu puțin noroc, exemplare prin unele anticariate.
Providențială, pentru activitatea istoricului și criticului de artă, pare să fi fost întâlnirea cu Brâncuși, pe care-l cunoaște, arată F. Manolescu în Enciclopedia sa, la Paris, în 1927, prin intermediul lui Ilarie Voronca. Mai târziu, în toamna anului 1938, Jianu și Brâncuși se vor reîntâlni, de data aceasta în București, ocazie cu care sculptorul îi va înmâna criticului un set de fotografii ce vor sta la baza primului studiu despre Brâncuși, realizat însă mulți ani mai târziu, când marele artist nu mai era în viață. Întâlnirea a fost consemnată în amintirile lui Jianu astfel: „Nu voi uita niciodată omenia pe care mi-a arătat-o în tîrziul unei toamne, într-un sfîrșit de octombrie 1938, la București. Petrecusem o noapte întreagă ascultîndu-l, împreună cu Petru Comarnescu, cum își depăna amintirile unei vieți atît de bogate în peripeții, în lupte și înfăptuiri. Către ziuă, cînd ne-am despărțit, i-am spus: – Maestre, sînt fericit, am petrecut o noapte minunată sub vraja povestirilor dumitale. Dar am o singură părere de rău,/ – Care anume?/ – Că nu te-a putut asculta și nevasta mea./ – De ce n-ai adus-o și pe ea?/ – E lăuză și nu poate părăsi patul./ A doua zi, către sfîrșitul după amiezii, am auzit sunînd la ușa apartamentului meu din strada Jules Michelet. Am deschis. În prag era Brâncuși. – Dumneata, Maestre?/ – Am venit să stau de vorbă cu nevasta ta”6. Relatarea se constituie ca o dovadă a profundei umanități a artistului, pe care a transferat-o și operelor sale și de care toți biografii și comentatorii săi sunt obligați să țină seamă, după cum a făcut-o și Ionel Jianu, care adaugă și alte exemple în textele din cuprinsul monografiei pe care a alcătuit-o. Ca de pildă această mărturisire a lui Brâncuși, în fața avalanșei de interpretări complicate și contradictorii ale lucrărilor sale: „Nu căutați formule tainice și obscure. Eu vă dau o bucurie curată. Priviți sculpturile mele pînă ce veți ajunge să le vedeți cu adevărat. Cei care sînt mai aproape de Dumnezeu au știut să le vadă”7.
În 1961, Ionel Jianu a părăsit România, cu ajutorul fratelui său Virgil Stark care locuia la New York, și s-a stabilit la Paris. Sprijinul financiar al acestuia a fost hotărâtor în demararea activității de editare a cărților de artă. Un an mai târziu, în vara anului 1962, a fost deschis la Musée National d’Art Moderne atelierul lui Brâncuși reconstituit cu operele lăsate Statului francez prin testament. Este perioada în care Jianu alcătuiește prima machetă a unei monografii Brâncuși cu care bate la porțile mai multor edituri pariziene. Este refuzat pe motivul că sculptorul român nu era suficient de cunoscut pentru ca investiția să fie rentabilă. În această situație, Ionel Jianu și-a înființat propria editură în capitala franceză, Arted, care, în toată existența ei, întinsă pe două decenii, s-a axat pe sculptură, din motive economice fiind preferați sculptorii, ale căror opere nu necesitau imprimarea color. Activitatea editurii a fost una cu totul impresionantă, până în anul 1982 au fost publicate șaizeci de monografii și albume de artă, într-un tiraj de un milion de exemplare difuzate în 88 de țări. Jumătate dintre ele au fost scrise de Ionel Jianu. Aici au apărut și volumele despre Brâncuși: Monografia Brâncuși (1963) de Ionel Jianu, Témoignage sur Brancusi (1967) de Petru Comarnescu, Mircea Eliade și Ionel Jianu, Introduction à la sculpture de Brancusi (1967) de Ionel Jianu și Constantin Noica8.
Despre Arted, prietenul și colaboratorul său, Lionel Scânteie, afirma: „«Arted» devine prima casă de editură franceză și unica în lume al cărei profil este cartea de sculptură modernă și contemporană. […] Ionel Jianu a tras din prima ediție Brâncuși 10.000 de exemplare: 5.000 în versiune franceză și 5.000 în versiune engleză”9. Pentru realizarea acestei monografii, autorul său a călătorit în Statele Unite pentru a vedea în realitate lucrările din colecțiile de peste ocean și a le cataloga, „eram singurul istoric din lume – nota acesta – care avusese norocul să admire direct cea mai mare parte a operelor lui Brâncuși”10 . O astfel de documentare era ea însăși o premieră, nu se mai publicase până atunci un catalog în care fiecare lucrare să fie identificată cu datele sale muzeologice, colecțiile prin care a trecut, expozițiile în care a figurat, precum și publicațiile unde a fost reprodusă. În prefața lucrării apărută ulterior în limba română, la București în anul 198311, o ediție revizuită a celei pariziene din 1963, Constantin Noica scria: „Se va spune cîndva ce a însemnat, în istoriografia veacului XX, monografia lui Ionel Jianu din 1963, prima lucrare cu adevărat cuprinzătoare, am spune comprehensivă în adînc, asupra marelui nostru sculptor și prima care să aducă un catalog științific al operelor lui. […] Numai un critic de artă român, trăind în atmosfera Parisului și întîrziind prin muzeele americane; numai unul, pe de altă parte, care-l cunoscuse direct pe Brâncuși și care apoi a putut lua referințe despre el de la artiștii și oamenii feluriți care-l cunoscuseră, ba chiar de la «muzele adormite» pe care le îndrăgise, numai un asemenea om putea așeza pe Brâncuși în conștiința lumii și a veacului”12. Mai mult, George Ciorănescu atrage atenția asupra faptului că, prin scrierile sale despre Brâncuși, Jianu reușește să provoace o influență a artei românești asupra celei occidentale: „[…] pe când înainte de Ionel Jianu se vorbea numai de influența jucată de artiști, școlile și curentele de idei străine asupra dezvoltării artelor plastice românești, Ionel Jianu scoate în relief influența covârșitoare a românului Brâncuși asupra artelor plastice mondiale […]”13. De asemenea, Ștefan Lupașcu, printr-o scrisoare adresată lui Jianu, la 17 iunie 1976, avea să își arate admirația pentru susținuta cercetare asupra operei brâncușiene, cu deosebire referindu-se la volumul semnat împreună cu Constantin Noica (Introduction à la sculpture de Brancusi): „Prin cartea voastră despre Brâncuși, m-ați introdus cu adevărat în universul acestui incomparabil artist. Textele voastre sunt excepționale, atât din punct de vedere estetic cât și filozofic. A fost o sărbătoare pentru mine să vă citesc, să mă inițiez, să mă instruiesc”14.
Străduința pentru răspândirea în lume a faimei lui Brâncuși nu se limitează doar la volumele publicate, Ionel Jianu participând la diverse evenimente organizate în lume în cinstea marelui sculptor român, ca de pildă expoziția de fotografii după sculpturile lui Brâncuși, organizată la Muzeul de Artă Modernă din Roma, în toamna anului 1967, de către pictorul Eugen Drăguțescu, unde au ținut prelegeri, alături de Ionel Jianu, Mircea Eliade și criticul Giulio Carlo Argan, sau conferința organizată la Stadtiche Galerie im Lehnbach Haus din München de către revista Apoziția.
O altă lucrare de referință pentru arta plastică românească este Antologia semnată de Ionel Jianu, alături de colaboratorii săi Gabriela Carp, Ana Maria Covrig și Lionel Scânteie, publicată în 1986 de către Academia Româno – Americană pentru Arte și Științe, la Los Angeles, California, în versiunile engleză și franceză, reeditată ulterior și în limba română, în anul 2005, de către Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, cu titlul: Artiști Români în Occident. Un volum elegant, apărut în condiții grafice deosebite, de 188 de pagini, care prezintă 170 de artiști de origine română, stabiliți, la momentul realizării antologiei, în nouăsprezece țări. În textul introductiv (intitulat Fructele libertății) Ionel Jianu argumenta, printre altele, realizarea unei lucrări de o asemenea dimensiune: „Cine știe, în Australia, în Brazilia, în Venezuela sau Canada că Jacques Herold este unul dintre ultimii mari suprarealiști ai anilor ‚30? Cine cunoaște zidurile canadiene ale lui Iosif Iliu care au realizat, într-o formă nouă, uniunea picturii cu sculptura și cu arhitectura? Câți români își pot da seama de importanța operei lui Horia Damian, a Mariei Droc, a lui Marcel Iancu sau a lui Jean David, a Nataliei Dumitrescu sau a lui Alexandru Istrati în peisajul artistic contemporan? Câți cunosc ilustrațiile lui Eugen Drăguțescu la operele lui Shakespeare? […] Este suficient să amintim că Olga Porumbaru a creat arhitectura interioară a palatelor emirilor din Kuweit […]; că Eugen Mihăescu a devenit colaboratorul permanent al revistei americane Time […]; că George Apostu a realizat 40 de sculpturi monumentale în aer liber în opt țări; că Ingo Glass s-a afirmat ca unul dintre cei mai buni sculptori în metal din Republica Federală Germania; că Dimitrios Demou a ridicat șase fântâni monumentale în Venezuela […]; că Radu-Anton Maier ne-a dezvăluit, prin suprarealismul său metafizic, dimensiunea poetică a realității…”15.
Sprijinul pe care Ionel Jianu l-a oferit în mod constant artiștilor și, în general, oamenilor de cultură români aflați în exil în capitala Franței, este evocat și de către Lionel Scânteie, colaborator apropiat al lui Ionel Jianu, într-o mărturisire inclusă în volumul omagial un om/ o viață/ un destin. Ionel Jianu și opera lui: „Ionel Jianu prietenul artiștilor. Îndrumătorul lor. Pe câți dintre ei nu i-a descoperit? Nu i-a ajutat să iasă dintr-un anonimat nemeritat? Nu i-a încurajat? În cei 28 de ani de când e la Paris, a fost vreun artist plastic român care să nu-l caute? Să nu-l solicite? Să nu-i ceară un sfat, o îndrumare? O prefață la catalogul unei expoziții? O prezentare scrisă sau vorbită? A fost vreunul refuzat? A cerut vreodată onorariu celui care știa că o duce greu? A plecat vreunul dezamăgit? Aduc mărturie. De opt ori din zece, când intram în casa lor – și sunt dintre aceia care îi vizitează frecvent – nu s-a întâmplat să nu întâlnesc acolo pe unul dintre acei artiști. Să nu aflu că un altul tocmai plecase. Că un al treilea urmează să vină. Dar numai artiștii au recurs la sprijinul și cordialitatea lui? A fost vreo manifestare culturală, în special artistică românească, în Franța, fără să i se ceară avizul, concursul? Nimeni nu poate nega faptul că Ionel Jianu a fost și continuă să fie figura de proră a exilului artistic românesc, în toți acești ani”16.
Dacă la toate acestea mai adăugăm faptul că Ionel Jianu a semnat traducerea în limba română a peste douăzeci de volume din literatura universală, că volumele sale proprii numără peste cincizeci de titluri și că a semnat alte zeci de articole în publicațiile vremii (printre care și prezentarea unor sculptori și pictori români în Dictionnaire universel de l’art et des artistes, apărut la editura F. Hazan din Paris, în trei volume, în perioada 1967-1970), avem, într-o oarecare măsură, portretul unei mari personalități culturale românești, care a dus faima României (nu doar a lui Brâncuși) în lume și căreia îi suntem datori, măcar din timp în timp, cu o reamintire.
Note
1 Ion Manea, Gabriela Carp, Lionel Scânteie, Silvia Cinca, un om/ o viață/ un destin. Ionel Jianu și opera lui, Editura Roza Vînturilor, București, 1991, p. 164
2 Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, ediția a doua revizuită și adăugită, Editura Compania, București, 2010, pp. 446-448
3 Florin Manolescu, op.cit.
4 Din un om/ o viață/ un destin. Ionel Jianu și opera lui, op.cit., pp.167-168
5 Am citat din preambulul monografiei Luchian (exemplarul 21), text de Ionel Jianu, Editura Căminul Artei, București, 1947
6 Ionel Jianu, Constantin Brâncuși. Viața și opera, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983, p.44 (cap. Rădăcinile adînci ale operei lui Brâncuși)
7 Idem, p. 32 (cap. Cum s-a răspîndit în lume faima lui Brâncuși)
8 Florin Manolescu, op. cit.
9 Din un om/ o viață/ un destin. Ionel Jianu și opera lui, op.cit., pp.67-69
10 Idem, p.306
11 Ionel Jianu, Constantin Brâncuși. Viața și opera, op. cit.
12 Idem, p.6
13 Din un om/ o viață/ un destin. Ionel Jianu și opera lui, op.cit., p.17
14 Idem, p.346
15 Ionel Jianu, Artiști Români în Occident, Antologie realizată de Ionel Jianu, Gabriela Carp, Ana-Maria Covrig, Lionel Scânteie, Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, Editura Logos, București, 2005, pp.1-14
16 Din un om/ o viață/ un destin. Ionel Jianu și opera lui, op.cit., p.71