După cum se poate reține la o simplă lectură a nuvelei, în Hanu Ancuței mâncarea este abundentă, dar, mai ales, este pregătită de „oameni încercați și meșteri”. Călătorii au preferință pentru anumite bucate: „Și la focuri, oameni încercați și meșteri frigeau hartane de berbeci și de viței, ori părpăleau clean și mreană din Moldova”. Călătorii preferă „pui în țiglă” ori „miel fript tâlhărește și tăvălit în mujdei”, „sarmale”, „borș” ori „crap la proțap”. Străinii mănâncă în schimb „carne fiartă de porc sau de vită”, nicidecum carnea trecută prin flacăra cu toate conotațiile ei. În nuvela lui Sadoveanu carnea de porc lipsește, nu fiindcă în trupul porcului s-ar ascunde necuratul, după cum scrie Cornel Ungureanu într-o carte despre Ioan Slavici publicată acum câțiva ani la editura brașoveană Aula Magna, ci fiindcă sunt preferate mâncărurile ușoare, care nu oboseasc trupul și mintea, pentru ca fiecare povestire spusă după un anumit ritual să poată fi urmărită cu voluptate. Lița Salomia din Orb sărac nu refuză plăcinta: „Pot gusta ș-o plăcintă dintre acelea, -care-i mai molcuță, cinstite comise, căci nu mai am dinți ca de demult-și ca în vremea tinereții nu mai pot mușca. Bună plăcintă, n-am ce zice; așa le fac și eu”.
Scriam că de la hanul Ancuței nu lipsește băutura (Convorbiri literare, nr 8, 2020), vinul fiind rezervat în egală măsură povestitorilor și ascultătorilor, doar Lița Salomia, cea care îl ține din scurt pe Zaharia Fantanarul pentru a respecta condiția povestirii, bea rachiu. Berea este amintită cu mult dispreț de cei care au călătorit pe alte meleaguri.
Dar apa? La asemenea mese îmbelșugate lipsește tocmai apa: călătorii își astâmpără setea cu vin, fiindcă au nevoie de un stimulent pentru a putea recepta universul imaginar al fiecărei povestiri.
În textul sadovenian apa este prezentă în ipostaza ei de ploaie, pârâu ori este legată de simbolul fântânii și al fântânarului. Vremea poveștilor este asociată unor „ploi năprasnice”, când un balaur neagru s-ar fi arătat „deasupra puhoaielor Moldovei”. Toamna aurie deschide o perspectivă generoasă: „puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul”, iar în vale „sticlea Moldova printre zăvoaie”.
„Buiac şi ticălos”, nestatornic, neliniştit, „nelumit”, personajul Neculai Isac trăieşte un moment de revelaţie, asupra căruia naratorul insistă de altfel. El ascultă clopotele bisericilor din sate şi simte că acestea au o adâncă rezonanţă în sufletul său: „Şi mi-aduc aminte că după ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate, – şi picurau depărtate şi stinse: parcă băteau în inima mea.” Descoperindu-se pe sine şi conştientizând apartenenţa sa la întreg, Neculai Isac se dezvăluie aici ca un ins mult mai profund decât pare, profunzimea personajului nefiind pusă sub semnul întrebării de condiţia sa de aventurier. Naraţiunea îl surprinde pregătit pentru momentul, decisiv în povestire, in care personajului i se oferă prilejul să se cunoască pe sine, prin oglindire într-o semnificativă revărsare de apă: „M-am trezit într-un târziu privindu-mă într-o revărsare de apă ca într-o oglindă şi m-am spăriat de mine, de o vedenie. „Oglinda (apei) nu-şi refuză aici funcţia magică; ea nu reproduce doar cu fidelitate înfăţişarea personajului, ci dezvăluie întreaga lipsă de substanţă a acestuia, în special trăirea lui inautentică, idee pusă în valoare şi printr-o comparaţie deloc întâmplătoare, „ca de o vedenie”.
Din momentul acestei descoperiri de sine, Neculai Isac va „evolua” în special în prezenţa acvaticului (mai ales în ipostaza lui de oglindă/ oglindire), dar şi a terestrului, într-un spectaculos joc al semnificaţiilor simbolice ale textului.
În acelaşi timp, şi personajul feminin al naraţiunii este încă de la început surprins în relaţie cu universul apei, balta. Marga lasă impresia că ea însăşi se naşte din mediul acvatic. Neculai Isac o descoperă în acest univers şi prin oglindirea pe care i-o prilejuieşte apa: „Era o fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem în apă trupul curat şi frumos rotunjit.” În faţa posibilei ameninţări venite dinspre terestru, fata se retrage firesc în lumea acvaticului, întărind în acest fel convingerea că universul acvatic rămâne pentru ea un spaţiu protector: „Hasanache o ajungea cu braţul ridicat. Ea feri în lături, mă ocoli în fugă şi trecu iar spre baltă. La malul apei se opri şi începu iar să mă privească.”
În prezentarea fetei, scriitorul nu poate neglija o serie de semnificaţii simbolice ale vestimentaţiei.
La prima sa apariţie apariţie, Marga poartă o fustă roşie, sugestie a vitalităţii debordante, ce trădează perfecta ei integrare în ritmurile naturii înseşi.
Cea de-a doua apariţie suprinde un personaj feminin vizibil metamorfozat, ca expresie a concesiei pe care Marga se străduieşte să i-o facă lui Neculai Isac, dar nu numai lui, ci în primul rând civilizaţiei. De data aceasta ea „s-a gătit”, s-a împodobit, mascându-şi simplitatea esenţială ce o defineşte. Naratorul constată aceasta şi o mărturiseşte fetei („Te-ai gătit de duminică”), reţinând detalii ale vestimentaţiei care se motivează convingător din unghiul coerenţei semnificaţiilor textului: „era îmbrăcată cu fusta ei roşă şi cu polca albastră. La cap îşi pusese o batistă ca sângele, gâtul îi era plin de hurmuzuri. În picioare avea încălţări nouă.”
Roşului i se adaugă acum culoarea albastră a polcii, culoare despre care se ştie că, aplicată „pe un obiect, despovărează formele, le deschide, le desface (…). Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează tot ce pătrunde în el. Albastrul este un semn al infinitului în care realul se transformă în imaginar” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri). Pe de altă parte, reţine atenţia îmbinarea albastrului cu roşul, îmbinare ce trimite, după menţionatul dicţionar, spre hierogamia ce pune în lumină ipostazele simbolice ale relaţiei care se stabilește între terestrul Neculai Isac şi lipsita de consistenţă, apariţia iluzorie care este Marga.
Contează de asemenea „hurmuzurile” ce împodobesc gâtul tinerei, mărgele de sticlă imitând mărgăritarul. Or, dacă avem în vedere faptul că mărgăritarul trimite spre acvatic, imitaţia nu face decât să accentueze, în ultimă instanţă, tocmai nostalgia acvaticului, dar şi imposibilitatea fetei de a se desprinde de el şi de a-l uita.
Mai mult, dacă traiectoria Margăi are la extremităţi două forme ale acvaticului, balta şi fântâna, vestimentaţiei (şi metamorfozei pe care o implică aceasta) i se adaugă un alt important detaliu.La prima întâlnire, Neculai Isac îi dăruise tinerei un ban, cu care ea îşi cumpără încălţăminte: „Aseară abia am aşteptat să iasă jidovul din sâmbătă şi m-am dus la el cu carboava dumitale. Mi-am ales ciuboţele!” În acest caz, încălţămintea plasează personajul în alt univers, acela al pământului, la care ea încearcă să se adapteze. Dintr-un anumit unghi privită, încălţămintea devine un „simbol de afirmare socială” (traducând ceea ce am considerat a fi concesia pe care ea o face socialului si civilizatiei) dar, mai ales, concretizare a legăturii, „de contact dintre trup şi pământ, altfel spus, simbol al principiului realităţii.” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit.).
Metamorfoza sesizabilă în îmbrăcămintea personajului este subliniată şi mai mult, lăsând impresia că Marga ar fi trecut definitiv de acum sub semnul altui element, al pământului şi al vieţuitoarelor acestuia: „Cu înfăţişarea ei neliniştită de căpriţă neagră, parcă ieşise din pământ” (s.n.).
Drumul Margăi şi al lui Neculai Isac duce însă spre acvatic, de data aceasta spre fântâna ce-şi evidenţiază vizibil câteva atribute semnificative: „O fântâniţă cu colac de piatră, între patru plopi. Era un loc tainic şi singuratic. Apa neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea măruntă şi necontenită a frunzişurilor.”
Sugestie a izvorului în primul rând, cu toate semnificaţiile acestuia, fântâna contează însă în textul sadovenian şi în ipostaza ei de oglindă reflectând universul: „Avea în ea ceva viu: mişcarea măruntă şi necontenită a frunzişurilor.” Reflectând întregul, fântâna concentrează universul într-un punct străjuit de patru plopi, cu trimiterile lor spre reperele cardinale ale lumii, copaci încărcaţi de semnificaţii thanatice, dacă avem în vedere faptul că în Antichitate plopul era un arbore de doliu.
Fântâna devine pentru Marga mormânt, contând însă, poate mult mai mult, cu totul altceva: aparţinând acvaticului, dar făcând nişte concesii terestrului, pământului (trădând acvaticul care îi este un univers definitoriu), fata redobândeşte în final condiţia pierdută, acelaşi univers al apei, prin moarte ea având însă acces la izvorul ce trimite spre ideea de regenerare.