Nu este o greșeală – dateismul (în engleză dataism!) nu este transcrierea greșită a dadaismului, curentul artistic de mult timp consacrat, ci o filosofie nouă ce se articulează pe harta reflecțiilor. Ea este elaborată de un istoric specializat în studii contemporane, excelent cunoscător al științelor de astăzi – mai exact de un istoric al viitorului imediat. El este Yuval Noah Harari, autor al unei cărți impozantă prin cultura imensă pusă la lucru și originalitate, sub titlul Homo Deus. A Brief History of Tomorrow (Vintage, London, 2016). Scopul ei mărturisit este „să dea o privire mai de aproape asupra lumii la începutul secolului douăzeci și unu, înainte de a explora agenda umanității pentru decadele ce vin”. Ceea ce s-a realizat însă cu această carte are atâtea calități, încât se poate vorbi de o capodoperă ce interoghează profund ceea ce se petrece în lumea actuală.
Nu putem să nu notăm, fie și numai în treacăt aici, că rareori un autor se prezintă aproape simultan cu trei cărți monumentale – în acest caz Sapiens. A Brief History of Humankind (2011), Homo Deus. A Brief History of Tomorrow (2015) și 21 Lessons for the 21st Century (2018) – care atrag atenția lumii întregi. Dacă vizitezi librăriile americane, engleze, germane, franceze îți dai seama cât de mare este interesul pentru Yuval Noah Harari – în toate extraordinarele sale cărți sunt în față.
Cartea Homo Deus. A Brief History of Tomorrow, a ilustrului profesor al Universității Ebraice din Ierusalim, la care ne oprim aici, este o încercare de a prinde în compasul analizei istoria de până acum și de a articula viziunea bazată pe exploatarea culturii existente cu privire la lumea ce se formează. Conform evaluării caracteristice cărții, am asista la încheierea ciclului modernității umaniste, ca efect al impetuoasei dezvoltări tehnologice, și la deschiderea unui nou ciclu istoric, cu o reordonare radicală a valorilor.
Pe traseul argumentării autorul face efortul de transcendere a diviziunilor dominante în gândirea actuală – uman-animal, democrație-dictatură, capitalism-comunism, știință-religie – și de eliberare de o filosofie a conștiinței ce lasă în uitare formarea acesteia, cu implicațiile etice, politice, ideologice și larg culturale. Efortul este și în direcția plasării discuției în istoria universală lungă – ceea ce sporește și mai mult anvergura filosofică a cărții și a concepției pe care o articulează. Destul să citim descrierea „epocii umanității (antropocene)” – prima epocă în care o specie, omul în fapt, schimbă ecologia lumii (lap. 84 și urm). Stăpânind istoria științelor, a filosofiei, artei, religiei, dar și istoria generală, autorul și-a asigurat profitabil perspectiva din care poate privi și limitele științei actuale. Exemplu este aici discuția foarte temeinică asupra abordării sentimentelor și conștiinței (p. 128 ff) și cea în jurul abordărilor frontierei animal-om (146 ff). Cu o foarte bună cunoaștere a experimentelor din științe, Yuval Noah Harari atestă, cu forța uni exemplu, cum se obține cunoașterea din punctul de vedere al unui scientist veritabil (p. 161ff). În sfârșit, în Homo Deus. A Brief History of Tomorrow se întreprinde un efort major de a scoate discuția din locuri comune, clișee, conveniențe – capitolul „Humanist Revolution” fiind o ilustrare elocventă.
Yuval Noah Harari identifică de la început schimbările de agendă ale umanității în cursul istoriei. Dacă pe agenda trecutului foamea, boala, războiul erau temele conducătoare, în modernitatea târzie tendința este de schimbare de agendă aducând în față lupta pentru eterna tinerețe, găsirea fericirii (happiness) și expansiunea intervențiilor umane în cursul lumii („afirmarea lui homo sapiens ca homo Deus”) (p. 53). Homo sapiens a urcat – grație științelor pe care le-a cultivat – în poziția plină de avantaje și încărcată de riscuri de „creator al lumii” din jur. El este cea mai puternică specie și-și datorează puterea cooperării – „capacității de a coopera în mare număr” (p. 161), îmbrățișării „semnificației intersubiective (a web of laws, forces, entities, and places that exist purely in their common imagination)” (p. 175) și recursului la „ficțiuni coagulante (commonly accepted stories)” – bani, stat, corporație, societate (p. 206) – care-i conferă încă o dată putere.
Acum, ca urmare a întâlnirii dintre teoria lui Darwin a originii speciilor și mașina lui Turing ar fi șanse și perspective eminamente practice de a depăși bariere socotite ferme, definitive. Bunăoară, s-a prăbușit bariera dintre animal și mașini prin abordări evoluționiste și descifrarea algoritmilor biochimici. Asumpția generală la care s-a ajuns este că „exact aceleași legi matematice se aplică algoritmilor biochimici și electronici” (p. 428), acesta fiind adevărul cel mai profund al lumii.
De la acest adevăr pleacă dateismul ca filosofie. „Dateismul declară că universul constă din fluxuri (flows) de date, iar valoarea oricărui fenomen sau entitate este determinată prin contribuția ei la procesarea datelor” (p. 429). Literatura tot mai întinsă de comentare a informaticii și de interpretare informatică a lumii din ultimele decenii este luată de Yuval Noah Harari ca punct de sprijin. „Din perspectivă dateistă, putem interpreta întreaga specie umană ca un sistem de procesare a datelor (data processing), cu indivizii umani servind ca jetoane (chips)” (p. 440). Așa stând lucrurile, viitorul este deja prefigurat – rezultatul (output) este previzibil.
Care este acesta? „Dateiștii vor spune că acest rezultat va fi crearea unui sistem nou și chiar mai eficient de procesare a datelor, numit Internetul-tuturor-lucrurilor (the Internet-of-All-Things). Odată ce misiunea este îndeplinită, homo sapiens va dispărea” (p. 443). Speranța este că într-o bună zi se va putea explica biochimic până și mișcări de complexitatea ridicată a mișcărilor politice (p. 177).
Din abordările optimiste ale informaticii și ale interpretărilor actuale ce o au în centru, Yuval Noah Harari trage consecințe de natura filosofiei istoriei. Aceasta, istoria, este privită ca „proces de ameliorare a eficienței acestui sistem prin patru metode de bază: sporirea numărului de procesoare; sporirea varietății procesoarelor; sporirea numărului de conexiuni dintre procesoare; sporirea libertății de mișcare pe linia conexiunilor existente” (p. 440-441). Autorul cărții Homo Deus. A Brief History of Tomorrow Harari spune că „sufletul (soul)” a ieșit de pe scenă odată cu evoluționismul lui Darwin (p. 122), iar ceea ce a urmat acestuia atestă că nu se poate stabili cu precizie nici ce este „conștiința”, nici ce este propriu-zis „mintea (mind)” (p. 125). Dificultățile de a le preciza el le ia ca semn al incertitudinii existenței lor.
S-ar fi câștigat astfel de către oameni un limbaj comun, plasat dincolo de limbajele comunităților diverse și ale specializărilor, și a apărut șansa de părăsire a unor abordări tradiționale devenite infructuoase. „În practică, aceasta înseamnă că dateiștii sunt sceptici cu privire la cunoașterea umană și înțelepciune și preferă să-și plaseze încrederea în BigData și algoritmi computeriali” (p. 429). În dreptul acestora se concentrează acum efortul de gândire plin de sens.
Cu aceasta ajungem în miezul unei divergențe filosofice majore în zilele noastre, care are loc chiar pe terenul informaticii și al expansiunii digitalizării. Deunăzi, o eminentă specialistă, Yvonne Hofstetter (Das Ende der Demokratie. Wie din künstliche Intelligenz die Politik übernimmt und uns entmündigt, Penguin, München, 2018, 512p. ), a arătat că nu sunt șanse de supraviețuire a democrației decât printr-o luare în regie civică și politică a digitalizării. Cunoscuta autoare combate susținut punerea istoriei ce vine exclusiv pe seama digitalizării, ca un pericol pentru civilizație. În Homo Deus. A Brief History of Tomorrow Yuval Noah Harari susține optica opusă. Ea constă din renunțarea principială la tematizări politice, etice, ideologice în favoarea privirii sistemelor sociale drept „sisteme de procesare a datelor aflate în competiție (competing data-processing systems)” (p. 430). Diversele sisteme sociale sunt variante de asemenea sisteme. „Situația extremă, în care toate datele sunt procesate și toate deciziile sunt luate de un singur procesor central, se numește communism” (p. 431). Capitalismul este cel care a descoperit „secretul succesului”, ce constă în faptul că „nici o unitate de procesare centrală nu monopolizează toate datele” (p. 435).În aceeași optică sunt interpretabile și conducerile. „Asemenea capitalismului și comunismului, democrațiile și dictaturile sunt, în esență, mecanisme ce concurează pentru strângerea și analiza de informație” (p. 435). Abordarea ca sistem de procesare a datelor ar fi, în orice caz, universalizabilă.
Ne mișcăm – argumentează insistent Yuval Noah Harari – pe o direcție nouă a istoriei și intrăm în noi teritorii ale vieții oamenilor. Internetul, ca tehnologie, ilustrează cel mai clar această direcție și rămâne terenul pe care vor avea loc mai multe revoluții succesive. Inteligența artificială și biotehnologiile vor prelua treptat controlul asupra societăților și economiilor.
Pe fundalul impetuoasei dezvoltări tehnologice, „politica democratică tradițională pierde controlul asupra evenimentelor și eșuează în a ne oferi viziuni pline de semnificație asupra viitorului” (p. 437). Nu ne întoarcem nicidecum la dictaturile secolului anterior, căci nici dictaturile nu rezistă la dezvoltarea tehnologică. Nu rezistă nici soluția plutocratică, activând bilionarii ca dirijori ai dezvoltării, căci societățile de azi sunt excesiv complexe. Aducându-ne în minte abordarea celui mai mare sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann, Yuval Noah Harari spune simplu: „complexitatea” sistemului social excede politicile deja consacrate. Este timpul unor mari viziuni noi, oricum este timpul schimbării viziunilor.
În fapt, s-a ajuns în situația de mixare a tehnologiei, ce pare acum Dumnezeu, cu „politici mioape” (p. 439). Iar de aici vin multe neajunsuri și neliniști ale timpului pe care îl trăim. Vidul de putere nu va dura, însă, mult. „Dacă structurile politice tradiționale nu mai procesează destul de repede datele pentru a produce viziuni semnificative, atunci structuri noi și mai eficiente pot fi foarte diferite de orice instituții politice anterioare, democratice sau autoritare. Singura întrebare este cine va construi și controla aceste structuri. Dacă umanitatea nu mai este la înălțimea sarcinii, probabil că va interveni altcineva pentru a încerca” (p. 440). Istoria este, oricum, deschisă alternativelor.
Dateismul se desparte de antropomorfismul formulei homo sapiens, căci presupune trecerea de la o „lume homocentrică la o lume datocentrică” (p. 454) – ceea ce este o veritabilă „revoluție filosofică”. Dateismul este funcționalism – el adoptă „ o abordare strict funcțională a umanității stabilind valoarea experienței umane conform funcției ei în mecanismele de procesare a datelor” (p. 452). În acest cadru, „individualul devine un mic jeton în sistemul uriaș pe care nimeni nu-l înțelege cu adevărat” (p. 449) și înăuntrul căruia preocupări de odinioară – fericirea, sănătatea, de pildă – intră definitiv în umbră.
Autorul cărții Homo Deus. A Brief History of Tomorrow pune totul în noțiunea „circulație a informației (information flow)” și recurge la generalizări îndrăznețe și metafore impresionante. Postulatul său este că „ființele umane sunt doar instrumente pentru a crea Internetul-tuturor -lucrurilor, care ar putea eventual să se extindă din planeta Pământ pentru a străbate întreaga galaxie și chiar întregul univers. Acest proces cosmic de procesare a datelor va fi precum Dumnezeu. El va fi pretutindeni, iar oamenii sunt destinați să se topească în el” (444). Homo sapiens este, din această perspectivă, un „algoritm învechit”. Umanul nu este în sine superior altor existenți, diferența sa specifică în raport cu aceștia este doar că… scrie poezie.
Trăgând consecințe din cercetările cele mai recente ale creierului și ale activității nervoase superioare, dateismul susține că imaginația umană este produsul algoritmilor biochimici (p. 454). Prin algoritm se înțelege „un set metodic de pași care pot fi folosiți pentru a face calcule, a rezolva probleme și a ajunge la decizii” (p. 87). Teza lui Yuval Noah Harari este categorică: „algoritmul este, se poate spune, singurul cel mai important concept în lumea noastră. Dacă dorim să înțelegem viața noastră și viitorul nostru, ar trebui să facem orice efort pentru a înțelege ce este un algoritm și cum sunt algoritmii conectați cu emoțiile” (p. 97). Pentru a face clar radicalismul acestei optici, Yuval Noah Hariri se plasează în succesiunea lui Hume și Voltaire. Cum știm, aceștia îl considerau pe Dumnezeu produsul imaginației umane; autorul cărții Homo Deus. A Brief History of Tomorrow consideră că imaginația este proces biochimic conform unor algoritmi.
De unde vin, însă, algoritmii? Consecvent cu un anumit agnosticism, Yuval Noah Harari spune că în acest punct este vorba de un „mister” pentru dateism. „Așa cum, potrivit creștinismului, noi oamenii nu putem să-l înțelegem pe Dumnezeu și planul său, dateismul declară că creierul uman nu poate înțelege noul stăpân al algoritmului” (p. 457). Algoritmul poate fi creat, inclusiv de „hackeri umani”, dar nu știm de unde vine și la ce duce. „Sămânța de algoritm poate fi dezvoltată la început de oameni, dar, cum crește, își urmează calea ei mergând spre acolo unde nici o ființă umană nu a fost vreodată – și unde nici o ființă umană nu poate să meargă” (p. 458). Algoritmii s-ar dezvolta, însă, aproape singuri odată cu mașinile electronice.
Dateismul nu ezită să se considere religie – o religie cu comandamente practice: să maximizezi „fluxul de date (dataflow)” conectând tot mai multe mijloace și producând și consumând tot mai multă informație; să legi totul într-un sistem, chiar și pe eretici (p. 445). „Fluxul de date” este bunul cel mai de preț, iar „libertatea de informare (freedom of information)” este deviza. Este o religie axată pe trei postulate: organismele sunt algoritmi, iar viața este procesare a datelor (dataprocessing); inteligența se decuplează de conștiință; algoritmii inteligenți ne vor cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine.
Problemele în fața cărora ne aflăm astăzi și nu le găsim dezlegarea s-ar fi format odată cu subminarea la care este supusă ordinea liberală și valorile ei – individualism, drepturi umane, democrație, piață liberă. Nici nu este de mirare, căci această ordine combină „judecăți etice abstracte” cu „susțineri factuale” (p. 327) ce nu au fost confirmate de științe. „Confuzia liberală”, constând în aceea că judecata etică privind „voința liberă (free will)” este luată ca fapt (p. 328) se demască acum. Științele – biologia, cercetarea creierului, biochimia, fizica nano, robotica – au pus la îndoială noțiunile viziunii liberale. „Cuvântul sacru «libertate» se dovedește a fi, exact ca și «sufletul», un termen gol, lipsit de orice semnificație ce se poate discerne. Voința liberă există numai în narativii imaginari pe care noi oamenii le-am inventat” (p. 329). Lumea este controlată de un determinism pe care viziunea liberală îl ignoră.
O schimbare adâncă a opticii antropologice va trebui să intervină. „În realitate, nu există suflet, există numai un flux al conștiinței, iar dorințele se nasc și trec înăuntrul acestui flux, dar nu există un sine permanent care posedă dorințe, încât nu are sens să întreb dacă eu aleg dorințele mele deterministic, aleator sau liber” (p. 332). Într-un înțeles, nu există de fapt individuali cu dorințele lor, căci „astăzi putem prezice, folosind scannerele creierului, dorințele și deciziile oamenilor, cu mult înainte ca respectivii să fie conștienți de ele” (p. 331). Ceea ce pune însă capăt liberalismului nu este discuția filosofică despre „voința liberă”, ci „tehnologiile concrete” (p. 355) ale vieții.
În mod exact, credințele liberalismului vor fi surclasate de realități și trimise în istorie de trei „dezvoltări efective” ce au deja loc: „oamenii vor pierde utilitatea lor economică și militară din momentul în care vor înceta să le atașeze multă valoare; sistemul va continua să găsească valoare în oameni luați colectiv, dar nu în indivizi unici; sistemul va găsi încă valoare în unii individuali unici, dar aceștia constituie o nouă elită a superoamenilor upgradați, mai curând decât masa populației” (p. 356).
Formarea acestei elite, de fapt „caste”, extinderea inegalităților și o nouă scindare a societății constituie și marele pericol acum, în succesiunea liberalismului. „Marile proiecte umane ale secolului douăzeci – depășirea foamei, a bolii și războiului – au avut ca scop asigurarea unei norme universale a abundenței, sănătății și păcii pentru fiecare, fără excepție. Noile proiecte ale secolului douăzeci și unu – dobândirea imortalității, fericirii și sfințeniei – speră, de asemenea, să servească întregul umanității. Totuși, deoarece aceste proiecte țintesc la depășirea, nu la asigurarea normei, ele pot duce foarte bine la crearea unei noi „caste superumane”, care va abandona rădăcinile ei liberale și va trata ființele umane nu mai bine decât îi tratau în secolul nouăsprezece europenii pe africani” (p. 408). Peste toate, nu vine o lume fără dificultăți majore, unele în premieră istorică.
Ce ne așteaptă de fapt? Homo sapiens a urcat – grație științelor pe care le-a cultivat – în poziția de „creator al lumii” din jur, cu avantajele, dar și cu riscurile inerente. „Când biotehnologia, nanotehnologia și alte fructe ale științei se coc, Homo sapiens va ajunge la puteri divine, iar întregul ciclu revine la biblicul Copac al Cunoașterii”
(p. 114). Stația istorică a lui Homo sapiens iese din folosire și va fi părăsită. „În prima parte a secolului douăzeci și unu trenul progresului este tras din nou din stație – iar acesta va fi probabil ultimul tren care va părăsi stația numită Homo sapiens. Cei care vor pierde acest tren nu vor mai avea a doua șansă. Pentru a obține un loc în el vor avea nevoie să înțeleagă tehnologia secolului douăzeci și unu și, în particular, puterile biotehnologiei și ale algoritmilor computeriali”
(p. 319). Nu vine, cu acest progres, nicidecum paradisul. „În secolul douăzeci și unu vom crea ficțiuni mai puternice și religii mai totalitare decât în orice eră anterioară. Cu ajutorul biotehnologiei și algoritmilor computeriali aceste religii nu numai că vor controla existența noastră minut de minut, dar vor fi capabile să imprime formă corpurilor, creierelor și minților noastre și să creeze lumile virtuale întregi cu iadurile și cerurile lor. Va deveni mai dificil să fii capabil să distingi ficțiunea de realitate și religia de știință, dar va fi mai vital decât oricând înainte” (p. 207).
Ne îndreptăm, în orice caz, spre o relație nouă între cele trei – religie, care ne asigură structurarea socială, știință, care procură putere, și adevăr. Numai că adevărul nu poate fi detașat nici de condiționările establishment-ului religios, nici de ale celui al științelor. Nu vine o înlocuire a dogmelor de orice proveniență, inclusiv religioasă, cu teorii științifice pure. Ceea ce vine este denunțarea „afacerii (deal)” stabilite între dogmele umaniste și științe, care a caracterizat societatea modernă și a făcut din științe instrumente ale umanismului, și un nou „legământ (covenant)” – de data aceasta „o înțelegere de un fel diferit, între știință și un fel de religie postumanistă” (p. 232).
O teză ce alimentează viziunea acestui „postumanism” al lui Yuval Noah Harari aduce aminte de ofensiva „antiumanismului teoretic” al structuralismului francez al anilor șaptezeci-optzeci, cu Michel Foucault și Louis Althusser în frunte. Este teza după care continuarea tradiției umanismului ajunge, paradoxal, să ruineze fundamentele umanismului în societate. Nu lipsesc argumente extrase din istorie (precum convertirea iluminismului în justificare a obscurantismului, a democrației în cultivare a intoleranței) pentru această teză, iar Yuval Noah Harari invocă o seamă dintre ele. Pe acelea relative la situații în care, în numele grijii pentru om, s-au comis crime. El este de părere că încercarea de a realiza „visul umanist” subminează fundamentele profunde ale acestuia declanșând noile „tehnologii postumaniste”. „Credința umanistă în sentimente ne face capabili să beneficiem de fructele legământului modern fără a-i plăti prețul. Noi nu avem nevoie de zei care să limiteze puterea noastră și să ne asigure semnificație – alegerea liberă din partea clienților și votanților ne alimentează cu toată semnificația de care avem nevoie” (p. 323). Yuval Noah Harari își pune evident speranțele într-o lume pacificată fără viziuni deja clasicizate.
Ne îndreptăm, însă, oricum, spre noi religii, spre „tehnoreligii” (p. 409), care dau seama de noile tehnologii bazate pe biotehnologii, nanotehnologii, informatică. Suntem deja în situația în care este clar că „nu vom putea niciodată să tratăm cu asemenea tehnologii cât timp socotim că voința umană și experiența umană sunt suprema sursă de autoritate și semnificație” (p. 426). Dateismul este deocamdată, conchide Yuval Noah Harari, cea mai promițătoare „religie emergentă”.
Desigur, viziunea filosofică ce se vrea atotcuprinzătoare din Homo Deus. A Brief History of Tomorrow extrapolează tendințe ale tehnologiei și reia figuri de gândire ale monoteismului. Sunt acestea o bază suficientă pentru concluzii filosofice apte să se susțină în mediul rafinatelor diferențieri din filosofia actuală? Poate că nu se pot susține complet nici Hegel, nici Nietzsche, nici Peirce, nici Husserl, dar se poate susține o filosofie care i-ar închide în muzeu?
Opinia mea este că simpla extrapolare nu este asemenea bază. Realitățile nu sunt absorbite de noi tendințe ale cunoașterii, fie ele și din cunoașterea cea mai „tare”, pe care o dau științele, ci pot să le acompanieze sau chiar submineze. Realitățile lumii și vieții sunt mai complicate decât își asumă abordările. Nu putem filosofa fără întreg, iar întregul include realitatea, cunoașterea și trăirea umană a realității. Toate trei! Yuval Noah Harari ia în brațe concluzia sceptică – nu avem ce face în fața năvalnicei exploatări a posibilităților deschise de biotehnologii și informatică. Dar nu cumva la fel de năvalnic vin destructurări și conflicte, care cer soluții? Iar ridicarea dateismului la nivelul unei religii nu este mai mult decât un postulat.
Yuval Noah Harari poate avea dreptate în contexte circumscrie, în care pune în mod justificat problema unei schimbări de optică. El poate avea dreptate când observă că sunt deja excesive cantitatea de idei vetuste și stagnarea în clișee. Numai că filosofia rămâne credincioasă ei însăși evitând să devină servanta unui context. Autorul cărții Homo Deus. A Brief History of Tomorrow își asumă acest adevăr, dar în alt loc – în cartea sa care astăzi face furori, care este 21 Lessons for the 21st Century.

 

 

(Din volumul,
Filosofi și teologi de azi, în curs de publicare)