Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la meditația speculativă la rațiunea speculativă

De la meditația speculativă la rațiunea speculativă

Procedura prin care se exercită Speculațiunea este meditația, cu ajutorul căreia Aceasta, concepută ca un fel de „mișcare” a minții (est speculatio motus mentis), de înaintare până la depășirea Intelectului și a Rațiunii, ajunge în starea de extază prin care se poate realiza unitatea cu Dumnezeu (unio mistica).
Meditația mistică transcendentă, deoarece Divinitatea Creștină este transcendentă, a fost și mai este practicată de către monahii de la Muntele Athos. Se pare că întemeietorul a fost Ioan Scărarul, autorul lucrării Scara Raiului, care sugerează și ea o „mișcare” de ridicare, de elevare a Sufletului spre Transcendență și Supersistență (hyperousia, cum îi spunea Dionisie Pseudo-Areopagitul). Părintele Dumitru Stăniloaie considera că isihasmul era practicat și în Țările Românești începând din secolul al XIV-lea și, după Acad. Răzvan Theodorescu, chiar mai dinainte, având însă la călugării athoniți o vechime apreciabilă, cel puțin după scrierile rămase, din secolele VI și VII. Pe baza acestora poate fi elaborată un fel de „schemă” a meditației transcendente care se dovedește însă asemănătoare cu „schema” meditației transcendentale orientale. Ambele sunt meditații mistice. Dar, și după caracterizarea lui Hegel, misticul este echivalent ca semnificație cu Speculativul. Adică presupune depășirea Intelectului și a Rațiunii, sugerând uneori că depășește și gândirea în genere, dar nefiind altceva decât „mișcarea” acesteia către propria sa desăvârșire, de la reproducerea catoptronică până la reunirea cu Sine. Și reprezintă încercarea gândirii speculative de a pătrunde pe terenul Transcendenței sau al Transcendentalității, în care domnește principiul coincidenței opușilor, al schemelor dialectico-speculative binare, triadice, ca la Cusanus, dar și tetradice și pentadice.
Meditațiile mistice sunt metode de exercitare ale gândirii speculative, dar există și alte tipuri de meditație: artistice, științifice, filosofice și chiar politice. Au existat și acestea în tot cursul istoriei, dar n-au fost conștientizate. În filosofie, de exemplu, termenul de „meditație” apare abia la Descartes (Meditationes de prima philosophia). „Mi-am descătușat azi mintea de toate grijile, zice Descartes în traducerea lui Constantin Noica, mi-am pregătit un răgaz sigur, mă retrag singur, voi fi în sfârșit de-a binelea liber pentru a începe în chip serios acea obștească răsturnare a părerilor mele”. „Voi închide acum ochii, îmi voi astupa urechile, voi îndepărta toate simțurile…” și așa mai departe. Cu alte cuvinte, Descartes vorbește despre „starea de liniște” (hesychia) sau de pace (habitatio in pace), despre claustrare, despre concentrare… adică despre fazele meditației, despre pregătirea pentru „ridicarea” pe „treptele desăvârșirii” către Dumnezeu (Transcendență) și către Suflet (Transcendentalitate) și către întregul Univers de aici, de dincolo și de dincoace de noi, către domeniile „coincidenței contrariilor”, ale dialecticii speculative.
Dezvoltarea științelor și a tehnicii moderne, ca și a mișcărilor social-politice și antireligioase din secolul al XVIII-lea au determinat apariția materialismului și a pragmatismului, principial, a dominației Intelectului și a Rațiunii în defavoarea Speculațiunii. Și, astfel, cel puțin în țările occidentale, Teologia speculativă este înlocuită treptat cu Teologia rațională al cărui domeniu de studiu este Divinitatea, pentru Suflet însă apare Psihologia rațională, iar pentru Univers sau pentru Lume, Cosmologia sau Ontologia, tot raționale amândouă. Într-o oarecare măsură mai dăinuie însă în lumea orientală Mistica speculativă cu cele două tipuri de meditație.
Dumnezeu, Sufletul și Lumea erau însă domenii de studiu ale teologiei și ale filosofiei, ale metafizicii în accepție aristotelică, de două milenii și acumulaseră date bazate nu numai pe Rațiune, ci și pe Intelect, chiar dacă ele nu erau prea bine delimitate, dar foarte multe dintre aceste date erau obținute prin Speculațiune și purtau cu sine toată încărcătura dialecticii speculative. Or, toate acestea și altele care ar mai putea fi adăugate, considera Immanuel Kant, nu mai sunt tolerabile, căci ele, dialectice fiind, de tipul coincidenței opușilor, încalcă principiile gândirii corecte, redusă însă numai la Intelect și la Rațiune, pe care Kant a și încercat să le distingă. Acestea sunt motivele care l-au condus la elaborarea celebrei Critici a Rațiunii pure. Mai exact, este vorba despre „Critica Rațiunii pure speculative” (Kritik der reinen spekulativen Vernunft), despre critica aplicării, a utilizării sau a folosirii (Gebrauch) speculative sau constitutive a Rațiunii. Prin această utilizare a Rațiunii se poate ajunge la obiecte sau la concepte despre aceste obiecte independente de orice experiență posibilă, la Idei. Acestea, utilizate regulativ, pot fi considerate ca idealuri demne de urmat, dar care nu există ca atare. Speculativ, Rațiunea, care produce astfel de Idei, când le constituie ca obiecte transcendente, ajunge la contradicții, antinomii sau paralogisme. Cele mai importante Idei speculative sunt despre: Dumnezeu, Suflet și Lume (Univers). Acestea sunt considerate ca și când (als ob) ar exista realmente (constitutiv, speculativ), cu toate că nu pot fi obiecte ale nici unei experiențe posibile. Prin urmare Rațiunea, pentru a nu deveni speculativă, trebuie să nu depășească limitele oricărei experiențe posibile (die Grenzen aller möglicher Erfahrung), căci în afara acestora nu este pentru noi nimic decât spațiul gol (für uns nichts als leerer Raum ist).
Altfel spus, Kant a surprins domeniul Speculațiunii, Transcendența și Transcendentalitatea, cât și specificul dialectic al acestora, dar l-a considerat inacceptabil, ca rezultat al Rațiunii speculative și nu al unei facultăți a gândirii distincte de Intelect și de Rațiune. Cu toate acestea, el însuși a procedat adesea dialectico-speculativ, tetradic și triadic.
Făcând abstracție de scrierile sale din tinerețe, în care elaborează ipoteze cosmice pornind de la presupunerea unor forțe cu acțiuni antitetice (atracție și respingere), adoptarea celor două tabele cu împărțirea tetradică a judecăților și a categoriilor în grupe triadice amintește de concepția argumentativ tetradică a Sf. Tomas de Aquino, iar în privința triadelor îl amintește pe Cusanus. Dar, în plus, a constituit chiar punctul de plecare al viitoarelor scheme dialectico-triadice adoptate de reprezentanții idealismului speculativ german, triadele fiind plasate în domeniul categorial filosofic, adică la nivelul superior de clasificare arborescentă a genurilor. „Există, zice Kant, un număr egal de categorii în fiecare clasă [din cele patru], anume trei, ceea ce dă de asemenea de gândit, fiindcă altfel toată diviziunea a priori prin concepte trebuie să fie o dihotomie. La aceasta se mai adaugă faptul că a treia categorie rezultă în fiecare clasă din unirea celei de-a doua cu cea dintâi. Astfel, totalitatea nu este „altceva decât pluralitatea considerată ca unitate…”. Or, toate acestea sunt cazuri flagrante de coincidentia oppositorum. Facem abstracție de faptul că atât tetrada cât și triadele, chiar în tabelul judecăților, de la care se pornește, corespund numai aproximativ clasificării corecte a tipurilor de judecăți.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg