Vineri, 24 februarie, concert la Filarmonica de Stat Transilvania. Alăturare puțin obișnuită, Sibelius & Gerswhin. De la (post)romantismul școlilor naționale de sfârșit de secol XIX, la influențele jazz în repertoriul concertant. Și înapoi. Ca un cerc vicios, ca o buclă dintr-o bandă Möbius, ca un șarpe de apă ce-și înghite coada.
Programul serii a cuprins poemul simfonic Finlandia de Jean Sibelius, Rhapsody in Blue de George Gershwin, iar, după pauză, treptata Simfonie a II-a în re major a compozitorului finlandez. Bagheta i-a aparținut dirijorului olandez Theo Wolters (pentru cei care nu știu, omul a fost asistentul lui Mariss Jansons la minunata orchestră Concertgebouw din Amsterdam, fiind, pe de altă parte, un oaspete obișnuit al multor ansambluri din România).
Prima lucrare interpretată, într-o formație destul de numeroasă pentru un început de concert, a debutat brusc, luând cumva pe nepregătite orchestra, în orice caz insuficient de intens că să poată transmite asprimea teritoriului finlandez, asuprirea rusă descrisă de Sibelius în a sa Finlandia. Scăpările flautului și-au pus amprenta asupra întregii derulări a canavalei sonore, și au declanșat, prin urmare, o prestație per total neconvingătoare, cu instrumente parcă dezacordate.
Cel puțin la fel de nereușit – căznit – a sunat și Rapsodia în albastru. Trilul ce deschide piesa (și îi dă numele, de fapt, o notă „albastră” fiind, în blues, din rațiuni expresive, cântată glissando), un element comic mai rar întâlnit în repertoriu, a fost redat în tușe cam groase încă din start de către clarinetist, al cărui solo a sunat mult prea prea… beat (cu inflexiuni de trezire din mahmureală, puteau protesta unii). Lucrarea s-a urnit, așadar, inconfortabil, păstrându-se identic în caracter până la sfârșit. Din fericire, vorbim despre una dintre cele mai populare bucăți concertante, facilă în sensul bun al cuvântului, ușor de digerat cu urechile adică. În fond, cum piesa e numaidecât improvizație, nu poți avea pretenții prea mari de la interpretare. Solistul sibian Csíky Boldizsár, vizibil deranjat de scaunul său, potrivit prea sus pentru înălțimea lui, nu a reușit să fie convingător decât pe porțiuni, lăsând impresia că se grăbește și abia așteaptă să plece. Pianul își pierdea subit vocea la pasajele acompaniate în fortissimo de către orchestră. Încât vestita Rhapsody in Blue a lui Gershwin a rămas ceea ce este: nici mai mult, nici mai puțin decât o rapsodie de/ cu inimă albastră.
Piesa de rezistență, revanșa cu alte cuvinte, a venit în a doua parte a concertului. Sibelius afirma despre cea de-a doua sa simfonie că se vrea o confesiune a sufletului. Din trei note doar. Conținută pe de-a-ntregul în primele sale secunde, compozitorul acesta câteodată întunecat fiind, cunoscătorii o știu, un maestru al dezvoltării. Întâia mișcare, Allegretto, ca o desprindere treptată din liniște, până la punctul culminant, dirijat de Wolters întocmai de parcă vântura semințe de in. Apoi sumedenia de culori din a doua parte, Andante, ma rubato, și tranziția attacca dinspre Vivacissimo spre finalul Moderato – Largamente.
Colosale, triumfale teme, și tari, în ultima suflare din simfonie. Completă, orchestra și-a răscumpărat greșelile din prima jumătate a programului. Cu o partidă de alămuri excelent ținută în frâu (lăsând la o parte faptul că un cornist și-a pierdut muștiucul), condusă drept în stare să treacă peste sunetul tânguitor al corzilor abia și numai la final, tuturor celor aflați în sala Colegiului Academic ni s-a depășit în intensitate vibrația corzilor din piept, când Sibelius pune pe note chiar dobândirea independenței. Nu doar a subiectivității sale față de obiectivitatea de stâncă și cremene din jur, ci și a țării pe care s-a întâmplat s-o servească. Încât un pretext pare la sfârșit acest opus dintr-odată grandios, după trei părți mai curând pregătitoare: o pastorală nordică, un adagio-lamento care te bântuie, o fugă rupând pământul.
Pe scurt, o compoziție fără vârstă, nemuritoare. Un compozitor destul de rar cântat la Cluj. Dar nici Enescu nu e foarte cântat la… Turku. Pe 6 decembrie anul acesta se va împlini un secol de la declararea independenței Finlandei față de Rusia. Dacă ar fi o țară unde să mă mut, fără s-o știu decât din auzite, la propriu și la figurat, Finlanda ar fi. Mulțumită lui Jean Sibelius. Erou național pentru un popor, cel finlandez, de la care noi, românii, am avea cu siguranță ce învăța, mai ales în ajunul centenarului Unirii.