O carte cum este cea a Monicăi Borș despre nume în opera lui Mircea Eliade(Mitologii nominale în proza lui Mircea Eliade, Iași, Institutul European, 2015) ar putea lăsa impresia că autoarea, universitar la Sibiu, receptează textul narativ eliadesc exclusiv din perspectiva lingvistului, neglijând mijloacele criticii și ale teoriei literaturii. În realitate, tot ceea ce ține de nume și de contextul acestuia în proza lui Eliade este deplasat fin într-un orizont mitic, de unde Monica Borș are acces la semnificațiile de profunzime ale textului literar.
Încă de la început, autoarea sugerează perspectiva de lectură care ține de „lingvistic” în măsura în care prin limbă se legitimează în ultimă instanță imaginarul operei. Regretatul Jean Starobinski sublinia deloc întâmplător faptul că acordă o atenție cu totul deosebită limbajului fiindcă „structura lingvistică a textelor literare este o cale de acces spre înțelegerea lor” (Notre seule, notre unique jardin, Postface de Pierre Nora, Paris, Zoe Mini, 2011, p. 11). În spiritul lui Mircea Eliade, autoarea este încredințată că „într-un univers sacralizat, așa cum este universul ficțional eliadesc”, realitatea nu face decât să imite, să oglindească arhetipul, idee subliniată de altfel de autorul Nopții de sânziene în eseul Arhetipuri și interpretare (cuprins în volumul Eseuri, București, Editura Științifică, 1991). Din acest unghi, Monica Borș consideră că actul numirii „își dobândește sensul prin repetarea deliberată a actului îndeplinit ab initio” (s.n.). Autoarea interpretează numele personajelor din universul imaginar al lui Eliade ca un hermeneut care știe că în interioritatea și în închiderea severă a operei literare, nimic -sau aproape nimic- nu poate fi gratuit și întâmplător, numele fiind un semn căruia i se acordă întreaga atenție și de aceea el este raportat la configurația de profunzime a textului. Având ca punct de plecare un demers de natură lingvistică, Monica Borș se îndepărtează metodic de acesta, considerându-l un prag dincolo de care trebuie căutat cu adevărat autenticul orizont al operei lui Eliade. În substanțiala Prefață a volumului se remarcă de altfel că în cazul prozei fantastice a lui Eliade, „limbajul e krotophanie- și, prin urmare, arbitrariul lingvistic aici pur și simplu nu funcționează”, ceea ce o determină pe autoare „să se orienteze înspre instrumentarul tehnic al semioticii interpretative”, realizând în fond, o convingătoare „analiză etimo-mitologică spectrală” care „excavează un strat întreg de semnificații și fragmente mitologice”.
Ceea ce se cuvine menționat este faptul că, abătându-se de la reperele sigure ale lingvistului, Monica Borș își asumă o aventură pe cont/risc propriu finalizată, cred, prin evidențierea unor convingătoare dimensiuni ale prozei lui Mircea Eliade.
După un capitol în care se trece în revistă atenția acordată numelor proprii eliadești de către critica literară, urmează niște necesare „itinerarii teoretic” despre numele ficționale, pentru ca în capitolul dens și cel mai atractiv al volumului, Numele ficționale eliadești,autoarea să dovedească absolut convingător disponibilitățile sale hermeneutice.
Romanul Nuntă în cer este citit din unghiul „nonarbitrariului lingvistic”, numele fiind perceput aici ca o „dreaptă potrivire” și ca un autentic „model al ființei”. Monica Borș este preocupată în primul rând de motivarea numelui, care constituie pentru personaj „temeiul motivării semiotice a existenței”. Autoarea (re)citește atent textul și exploatează convingător detalii, își susține demer­sul prin trimitere la lucrări de referință, pe care uneori le configurează în manieră personală pentru a-și exprima punctul de vedere. Aici lingvistul este consultat pentru etimologii, pentru a lăsa apoi locul unui eseist care își construiește demersul cu finețe. „Am considerat necesar apelul la lingviști pentru a lămuri această etimologie”, scrie Monica Borș, pentru ca, pornind de aici, interpretarea sa să devină convingătoare. Autoarea aruncă din când în când câte o privire spre „celălalt” Eliade, istoricul religiilor și cercetătorul miturilor, pentru a se asigura că afirmațiile saale sunt credibile. După ce stabilește etimologiile numelor Barbu și Ileana, autoarea poate trage concluzia: „În ambele situații, Ileana trăiește eșecul bărbatului (Barbu, Andrei) în a pune semnul egalității între iubire și absolut, eșec izvorât din încercarea disperată (camilpetresciană, similară celei a lui Fred Vasilescu de a-și apăra identitatea)”. Autorul este consultat discret: „Aprecierile lui Eliade cu privire la acest personaj feminin, văzut ca o întrupare a unui etern feminin romanesc incognoscibil, duc la ideea unui mit (recreat) al soarelui și al lunii, și, de aceea, proiectat în rândul iubirilor imposibile”.
Semnificativ pentru demersul Monicăi Borș mi se pare Litomantul Eliade sau desenul din covor, în sensul în care autoarea își nuanțează perspectiva de lectură. Plecând de la celebra figură din covor din narațiunea lui Henry James, prin sugestiile unui Iser(„«Imaginea din covor” este cea care trezește sensul neformulat în text și este un produs rezultat din „complexul de semne al textului», precum și din procesul de înțelegere al cititorului”), Monica Borș își concepe lectura ca necesară complicitate cu textul operei: „Când cititorul reușește să creeze o situație de regăsire împreună cu textul, el creează condiții de țesere a covorului”.
Pornind de la numele personajelor, autoarea reușește să fixeze o serie de ipostaze existențiale semnificative. În Domnișoara Cristina se descoperă „blestemul imitației”, în timp ce în Sub semnul șarpelui, urmărind prezența fonemului S în procesul de numire al personajelor din Șarpele, Monica Borș acceptă, pe urmele lui Ștefan Borbely, că personajul Andronic este „” epifania unei ființe eterne” care își caută fericirea”. Autoarea are în atenție principalele texte în proză ale lui Eliade, încercând ca din perspectiva numelui să surprindă relații umane semnificative și atitudini emblematice. Un om mare este citită ca prezență a „macrontopului teofanic”, în timp ce în Douăsprezece mii de capete de vită numele personajului prilejuiește sublinierea a „două probleme”: experiența ieșirii din profan dar și o temă „dezbătută în mai multe locuri din Istoria credințelor și ideilor religioase(Somnul, captivitatea, înlănțuirea, uitarea, beția, neștiința sunt imagini care zugrăvesc condiția umană și se opun altor imagini: trezirea, reamintirea, «eliberarea de legături» sfâșierea vălului sau a năframei, a legăturii de pe ochi, exprimând abolirea condiției umane, eliberarea)”. Mai departe, numele Brânduș (cuvânt format prin derivarea regresivă) motivează, într-un fel, „natura excepțională a destinului” acestui personaj.
Un subcapitol se intitulează Desacralizarea numelui și pierderea identității. Semnul călăuzitor dedicat nuvelei La țigănci care, dintre toate scrierile literare ale lui Mircea Eliade, a avut parte de cele mai multe și mai profunde comentarii.
Urmând aici ceea ce numește o „lectură a semnelor”, autoarea se referă la „neîmplinirea semiotică” (pentru un Sorin Alexandrescu un fel de „semi-cădere în profan”), situație ce-l definește pe profesorul Gavrilescu, „amnezic cu privire la semnificat sau la codul care l-ar putea produce”. Personajul și-a uitat originea divină (semnificația numelui, Gavril), urmând să se producă revelația originii uitate, prin semnele pe care autoarea le descifrează cu multă atenție. Un prim semn ar fi banca(ce-i declanșează memoria), urmat de un alt semn, de natură olfactivă de data aceasta(mirosul frunzelor de nuc), în sfârșit, al treilea semn este după autoare refuzul nemțoaicei la intrarea în bordei. De aici, călătoria lui Gavrilescu percepută ca o pendulare între Real și Ireal, spații pe care le caracterizează prin trimitere la lecturi de referință, respectiv Sorin Alexandrescu(binecunoscutul său studiu introductiv Dialectica fantasticului la volumul La țigănci și alte povestiri, publicat în 1969), Gheorghe Glodeanu și, firește, Ștefan Borbely care a scris o carte de referință despre proza lui Mircea Eliade.O surpriză plăcută o constituie analiza toponimelor din imaginarul nuvelei, începând cu Strada Preoteselor, comentând Vama poștei(semnificativ „loc de trecere”), fără a uita la țigănci, înțeles pe bună dreptate ca un „topos labirintic”.
Monica Borș citește proza lui Mircea Eliade situându-se primejdios de aproape de „celălalt” Eliade, riscând astfel să lase impresia că opera literară transcrie/concretizează niște noțiuni/idei ce-i sunt exterioare. Pe de altă parte, se simte totuși o anumită „timiditate” a comentatorului care acceptă de multe ori să fie însoțit de alaiul criticilor și al citatelor, care-i bruiază uneori vocea limpede ce spune adevăruri demne de reținut. Voce care, nu mă indoiesc, se va face mai limpede auzită în volumele următoare. Pe care le așteptăm cu plăcere!