Consiliul
Județean Cluj
Doamna din Apoldu de Sus (II)
O femeie la care Lucia adăsta deseori verile, Ioana Rîmbetea, mi-a spus aşa: „O lăsam pe Domna să ne fie gazdă de casă şi noi meream cu vitele sau la prăşit sau… Tare-i mai plăce şi mereu zice c-aici vre să hie mormântată. Scria totă ziulica în carneţel şi desena casele şi straiele noste și câte…, făcea dintr-ălea, hărți, cu tăte văile, şi ne aştepta cu vreo mâncăruţă gătată…” Odată, îi fusese rău Luciei și femeia o întrebase ce a mâncat. „Păi, ciuperci, din cele din care fac mereu”, zisese. „De unde le-ați adunat?” sunase întrebarea iar. Lucia s-a mirat. De ce-ar conta locul? Ba da, ba da, că, de era lângă potecă, s-ar fi putut ca, vreo descântătoare să fi aruncat acolo „ale aere rele” scoase dintr-un bolnăit. Ce chestie. Energii malefice, vasăzică. Se putea așa ceva?… Și pe mine mă îndemnase cineva, în Piatra Craiului, pe când umblam în mână c-o pălărie nouă de paie, bărbătească, luată de pe un par, să nu cumva s-o pun în cap. Că, desigur, fusese lăsată anume la vedere. Ca să preia altul boala celui cu pălăria! V-un fraier ce și-o pune-o pe cap. Transfer de energii nenorocoase.
Ioana Rîmbetea din Târsa era „copil de pe poiană”. Mă fermecase tradiția asta, când am descâlcit-o. Sunt sigură că-i plăcuse și Luciei. Precum faptul că, aici, nimeni nu-și făcea gard. Doar la livadă sau zarzavaturi, la curtea cu păsări, să nu le strice jivinele. Hotarele și le știau simplu. Și n-au fost niciodată neînțelegeri și judecăți. Niciodată. Pământul și casa erau lăsate, de obicei, celui mai mic dintre copii, care urma să aibă grijă de bătrâni… Ceilalți primeau vite, bani, pădure și cine știe ce alte bunuri, piei de oaie, blănuri… Nu se sfădeau. Marginile terenurilor se socoteau până la pârâu, la stejarul trăznit, la râpă. De necrezut, astăzi…
Și iată povestea Ioanei. Atunci când coborau ciobanii cu turmele, din munți, până a nu ajunge-n satul lor, se drăgosteau pe plaiuri cu vreo fătucă ce le ieșea-n cale. Așa se face că apăreau, ici-colo, copii nu se știa ai cui. „Din flori” se zicea pe aiuri, aici „de pe poiană.” Frumusețea era că nevasta acelui cioban, deseori, îi lua în gospodăria ei, că fata fusese nemăritată, până și-o face și ea chiag. Sau rămâneau de tot acolo și nu erau tratați altfel decât ceilalți copii. Apăruse dar, la ușă, o fată cu prunca. Copilul acela fusese Ioana. În casa lui Gheorghe Rîmbetea din Alunu, cel ce-i servise deseori de ghid lui Daicoviciu cel bătrân. Despre care Nea Gheorghe povestea că istoricul cobora de pe cal, că astfel urca muntele, pe cal, și săruta pământul din poiana La om, unde avea el credința, ba chiar siguranța că murise Decebal.
Gheorghe ăsta avusese o pățanie strașnică și cu ursul. La hărmălaia câinilor, ieșise iute noaptea, fără lămpaș, și, de pe trepte, de sus, se trezise direct pe spinarea ursului. Ce să facă, s-a apucat strâns de blană! „Da’ nici lui nu i-o părut bine, c-o rupt-o la fugă.” Norocul moșului, că-n drumul cu vijelie spre râpă, s-a apucat iar, de data asta de niște crăci de fag. A rămas în pom. Și ursul nu s-a mai întors să vadă ce-o fi fost în cârca lui. S-a tot dus la vale dislocând pietrele. Printre astfel de oameni se simțea bine Lucia.
Într-un alt sat, fără drum de car pe atunci, doar potecă pentru cal, căluţ de munte cocoșat de poveri, şi fără lumină electrică, am dat iar de urma Luciei. În Urşici, o altă femeie, Valeria Rîmbetea, cea care s-a socotit soră cu mine, s-a înroşit cu lacrimi, văzându-mă: „Vaai, dintâi, am crezut că sunteţi Domna! C-o vinit iară la noi sus, da’ mi iau sama şi-ntreb – o mai trăi Domna?! Că venea, cum mai venea, și citeam pe fața ei cumu-i plăce.” De aceea, la întâlnirea noastră, mă împinsese ușor spre spate, ca să mă vadă mai bine. Nu cumva eram Domna? În clipa asta, nici Valeria nu mai este, dar povestea ei, tulburătoare, nu încape aici. Altădată va fi spusă, de-oi avea puterea asta, că mare fusese dragul ce ne-a legat. Din senin, mare senin.
Numele de Rîmbetea îl găseşti din belşug în partea ardelenească a munţilor, după cum pe cea oltenească, dai de perechea lui – Rogobete, din familia lui Dragobete, acel Pan al dragostei în popor… Sărbătorit primăvara, atunci când calendarul e însemnat de Nunta păsărelelor de pădure. Înlocuit acum de zor cu „Valentin day”. I-ar fi stat rău în gât Luciei, bineînțeles, Valentinul de import.
Teza ei, ferma ei credinţă, era aceea că, în Carpaţi, s-a locuit statornic, neîntrerupt. Potecile ce brăzdează munţii au fost mereu artere vii. Căi de comunicare, fără oprelişte, negâtuite de hotare vremelnice. Cărări materiale şi mai ales spirituale. Munţii n-au fost stavilă niciodată. Și nu vor fi părăsiți. Ăsta era crezul Luciei. Că oamenii de munte sunt croiți pe potriva lor, a munților. Au această genă. Și se va locui aici mereu, chit că Ceaușescu voise să-i coboare în văi cu anasâna.
Odată, urcând din Luncani Vale spre Alunu, Lucia s-a abătut pieptiş spre Cetatea Roşie, o ruină dacică. De pe o coastă a năvălit rostogolindu-se, cu spume de furie, o namilă de câine lăţos, în ţipetele şi disperarea stăpânei. Aflată sus, la fân. Ajunsă și ea apoi jos, prăvălită aproape, gâfâind, femeia n-a mai găsit pe nimeni. Unde să se fi dus trecătoarea străină, cu aparat foto la gât şi carneţel în mână? Nu era nici sfâşiată fărâme. Uite-o! Se trăsese la umbră şi-i explica fiarei care se liniştea uşor, uşor, cu limba atârnând şi ochii încă tulburi: „De ce nu mă laşi să trec, că eu trebuie să văd cum şi-au făcut dacii jghiaburile de lut să aducă apa în cetate, care e principiul de funcţionare, înţelegi, căţeluşule?!” Câinele uriaş, namila numită „cățeluș”, o privea trăznit, hipnotizat. Femeia, la fel: „D’apoi, Domna, nu-l dezleg decât la urs, că ăsta te omoră, no, da’ l-am luat, c-o fost ursu ieri, aci… O omorât odată un om, cânele! I-o sărit în beregată…”
„Ăsta era destinul meu – îmi spunea Lucia – câinii nu mă atacau, altfel cum aș fi tot umblat?! Iar oamenii mă primeau totdeauna bine. Și îndrăznesc să afirm că ţăranii sunt personalităţi, mi-erau prieteni, erau familia mea.”
Da, desigur, cum îmi mai vorbea despre Onu Jujan sau Pătruț Filimonescu, de pildă, despre destoinicia lor „genială”. Se-nflăcăra pară. Câte lucruri nu inventase Pătruț, ca să-și ușureze munca… Zicea apoi: „Și acum, bătrână, în garsoniera de la oraş, simt cum plutesc, plutesc acolo, în Luncani, plutesc printre pâcle, neguri uşoare, ceţuri…, uite-le, se destramă…, raze strecurate…, păduri albe de mesteceni…, străjeri…, ostași cu platoșe de argint…, mă simt acolo……….Știi, zăcămintele de uraniu făceau ca pasul să fie elastic, ușor. Sus, îţi trecea oboseala şi umblai, umblai, aproape zburai. De aceea şi-au ales dacii acolo locul în care să-nalţe cetăţi… Știau bine puterea plaiurilor ăstora.” Redevenise pozitivistă, omul de ştiinţă, și parcă-şi refuza clipa nostalgică, se rușina de trăirea lirică. Aşa era Lucia…
Iar, din câte meleaguri am aflat, umblând pe urmele ei, parcă de Crucea de Paști m-am legat cel mai mult… Biserici nu erau, da, iar popa umbla călare pe văi și dealuri, spre casele tuturor, cu crucea, cu botezu’. Dar să nu ia ei, de Înviere, paștele sfințit? Nu se putea. Așa că-n Cioclovina și Urșici, cele mai îndepărtate și mai sus sate, alcătuiseră un stobor cu o masă mare și o cruce și mai mare, înăuntru. Cu două uși. Pe una intrai, pe alta ieșeai. În bună regulă. Părea o… stație de autobuz, din bârne. Ce rușine să gândești așa. Dar, dacă atât te duce mintea și altă comparație n-ai?…
Și urcau de la biserica din Luncani-Vale, în zori, pe întuneric încă, trei oameni. Cei îndătinați să facă asta. Cu traiste pline cu paștele stropit cu vin sfințit. Li se zicea: „Pășterii”. Erau trei, bineînțeles. Precum magii de la Răsărit, la Naștere. Aleși de obște, că era cinste mare. Și urcau, urcau potecile răsucite, cu multe serpentine, iar când se lumina ajungeau. Acolo sus, era strânși toți, oricât de îndepărtate le vor fi fost casele. Și oricât de rea vremea. Nu lipsea nici o suflare. Îmbrăcați cu straie curate, făloase, de sărbătoare. Nimeni nu mirosea a stână. Poate a săpun de casă, cu sodă multă. Așteptau cu emoție. Am văzut-o, am simțit-o. Așteptarea asta. Și moșii abia târșâind, proptiți în bâtul lor. Și plozii de țâță, atârnați de mame. Intrau pe rând înăuntru și, solemn, cât era de solemn, cel mai bătrân pășter întindea o lingură din oala uriașă, cu un „Hristos o înviat!”. „Adevărat c-o-nviat!”, răspundea, tot grav, cel ce se afla atunci înăuntru. Apoi căsca o gură mare și primea Paștele, făcându-și, larg, o cruce pe piept. Intrase pe o ușă, ieșea pe cealaltă. Luminat.
La reconstituirea noastră, urcase și popa. El nu putea fi în două locuri. atunci când era momentul. Deși eu aș fi jurat că, acolo, și ubicuitatea ar fi fost cu putință. Popa se strofocase să mă îndemne să fac o „regizorare”, să nu-i las de capul lor. În cele din urmă, a tăcut mâlc, impresionat. „Cât îs de serioși, n-aș fi gândit, nu m-ar fi tăiat capul, că așa fac. Ei, sânguri…”
Și acei „ei sânguri” întindeau apoi o scoarță pe pământul cu iarbă abia mijită, loc umed și pietros, mai mult stâncă și mușchi. Și din alte traiste, ale lor de data asta, nu cele ale Pășterilor, scoteau ouă roșii, cozonac crescut în covată și copt în soba lor, vinars. Iar… pe mine, acum, mai că mă taie cu lacrimi! Amintindu-mi, mi s-a năzărit că era și Lucia cu ei. Așezată pe iarbă. Zâmbea cu lumină în amintirea mea. Atât de magic părea totul, o înseninare. Îi simt pe toți, îi văd, mă ia din nou pe sus răcoarea muntelui. Răsufletul brazilor. Iar lor le părea cald. După un păhăruț, zvârleau de tot cojocul. Chiuiau. Nu chioteau. Era cu totul și cu totul altceva. Dar trebuia să te pricepi. Oare Lucia se prinsese-n joc cu ei? Sigur, da.
Câtă bucurie mi-a adus apropierea de Lucia și… surorile ei din munte. Că de-o seamă erau toate. Ce n-aș fi dat să le semăn. Oricât m-aș fi străduit, nu mi-ar fi ieșit. Aluat mai slab.
Ziceau femeile acelea: „Vedeți, domnă, noi îs mai harnice, da’ bărbații noști îs mai lăsători. Una, duouă, zâc – ce, mân’e nu-i zî? Îs amânători.” Și când erau cu turmele numai ele, muierile, rar le lua lupul vreo oaie. Biruiau cu chiotitul lor. Ce mai armă. Ce putere. Sonică, nu sonoră. M-am străduit să-l imit tare mult. Dar greu mi-a mai ieșit. Doar uneori. Lucia râdea de mine și-mi da pace… Dar chiotitul ăla mi s-a întipărit fără scăpare.
*
După ce ea, Lucia Apolzan, s-a stins, lung timp, așa i se păruse lui – lung, Horia Stanca o striga – „Luucii, Luucii !…” Și iar – „Luucii!…”
Persoana care-l îngrijea căutase să-l aducă la realitate, cu picioarele pe pământ: „Domnu’ Horia, doamna a… murit”, n-o mai chemaţi!…” / „Lasă-mă-n pace! venea răspuns iritat. Aşa vreau eu, s-o strig, să-mi ascult vocea, vocea mea, când îi spune numele. Numele ei. Ce, crezi că m-am tâmpit? M-am ramolit? E o ingrată, a promis că mă aşteaptă… Sunt foarte supărat pe ea, c-a plecat înainte. Luucii!…”
Numai „Santa Lucia” nu l-am mai auzit cântând, ca altădată. Niciodată n-a mai cântat. Cu vocea-i de tenor, acum desigur tremurată, de vârstă şi de emoţie. Și nici nu m-a mai întrebat ce premiere vor mai fi fiind la operă, cum mă exaspera, fiindcă habar n-aveam… Continua însă să spună, că, acolo, sus, în munte, ar fi trebuit să i se ridice o statuie Luciei. Așa ar fi trebuit…….. „L u u c ii”……
Un fel de epilog:
Incredibil a fost că ea mi-a făcut o stranie promisiune. Că mă va vizita de pe lumea Cealaltă! Uimitor, omul de știință, cu gândire pozitivistă, căpătase încredințarea că așa ceva era posibil! Încă din adolescență. Într-o vară, spre distracție, în vacanță, făcuse… spiritism cu sora ei. Chemând, ca niște copile ce erau, pe… Eminescu, ș.a. După o vreme s-au trezit cu un necunoscut, Florin nu mai știu cum, din Cluj, care le-a anunțat simplu că se bucură de vioiciunea lor și ar dori să schimbe o vorbă, două cu ele. Mai ales că e abia de câteva zile plecat de pe lumea asta!! N-au acordat nici o atenție, ba au râs de s-au topit. Dar, după o vreme, Lucia a primt veste de la sora ei, ce lucra la primărie, la starea civilă, c-a dat peste numele tânărului, înregistrat la decese, în ziua în care le spusese. Mărturisesc că m-a intrigat povestirea ei. Și-am… așteptat. Dar, în afară de faptul că, odată, m-am visat în Luncani cu ea de mână, altceva nu s-a mai întâmplat. Să fiu sinceră, m-am bucurat. Mi-au fost absolut de ajuns cele petrecute, iscate de ea, și nici n-aș fi dorit nimic altceva. C-am întrezărit-o sus, pe plaiurile Cioclovinei, la Crucea de Paști, să fi fost cu voia ei? Contează? Ce contează?
A fost o ființă binecuvântată. Asta a fost. O femeie iubită, temerară ca nimeni alta. Și o cercetătoare unică. Lucia, Doamna din Apoldu de Sus.