Consiliul
Județean Cluj
Dragostea ca ardere de tot
Magda Mirea
Refugii pentru lupi
Timișoara, Editura Brumar, 2018
Magda Mirea este unul dintre puținii poeți de azi cu identitate, adică face parte dintre cei care nu s-au disipat în profiluri de grup sau de generații, și care, pe de altă parte, nici nu au alunecat în siajul deschizătorilor de școală în literatura română. Întâmplător, Siaj (subintitulat 77 studii despre unghiuri de fericire) este și numele unuia dintre volumele Magdei Mirea, publicat în 2011 la Fundația „Scrisul românesc” din Craiova. Dar prin volumul acela eul liric alunecă în siajul marilor prefaceri: „o iubire cu gust/ de rufă îmbrăcată în ger/ ne va hrăni moartea” (siaj), nu în cel al marilor nume. În 2018, sub amprenta acelorași mari prefaceri, Magda Mirea propunea Refugii pentru lupi. Despre recentul volum, Florin Dochia spunea că păstrează nota de ermetism estetizant, învăluind parcursul hermeneutic necesar a însoți desfășurarea lirică din pagini: „Concretețea imaginilor poate fi înşelătoare – scriam, cu ani în urmă, referitor la volumul ceva nu e (2014) al Magdei Mirea. Se păstrează impresia şi la această nouă propunere, apărută tot la Editura BrumaR, Refugii pentru lupi (2018). Poemele acestea noi sunt la fel de încifrate, ermetice, în fond, pe cât de clare, în formă. Imaginile sunt evident construite în perspectivă suprarealistă, cu economie de vorbe, în culori puternice şi neconflictuale – predomină, de departe, verdele! –, obiectele au proprietăți ascunse sau necunoscute, comunică între ele la lumina zilei, direct, dar informația nu devine lesne (re)cognoscibilă. Emoția se insinuează spontan, neaşteptat, din necunoscut, din elipse şi din tăceri, din intuiția înțelesului, dar mai cu seamă din delicatețea expresiei.”
Mă îndepărtez ușor de interpretarea lui Florin Dochia, fără a mă desprinde complet de ea. Cu certitudine, claritatea imaginilor, esențializarea și vibrația interioară sunt trăsăturile pregnante ale poeziei pe care o practică Magda Mirea – cele patru volume publicate se înscriu în aceeași familie de funcții, de desfășurări ale unei poetici asumate (dar care s-a instaurat și întărit după experiența scrierii și nu anterior, programatic, prin aliniere voluntară, și spun asta pentru că în niciuna dintre acutele derulărilor vocea interioară nu falsează). Procesul poetic constă în observația amănunțită, în notația sumară în urma acestei observații, în esențializarea constatărilor, a faptelor din proximitate încărcate de potențialul cunoașterii de sine (ca deschidere intelectualizantă, ca oportunitate de exploatat metafizic sau poetic). Or, recurgerea la filtre perceptive și chei diferite de restrângere a întregului în esențialul redat (a înfășurărilor cu promisiunea unor viitoare desfășurări) nu înseamnă neapărat ermetizare. Înseamnă o asumată proiecție poetică, presupunând, cum spuneam, un amestec de observație amănunțită, redată esențializat (ca și când poeta ar radiografia esențele), cu notație în tușe impresioniste. Rezultatul e un set de poeme scurte, dense, o înșiruire de respirări într-o continuă disimulare a poeziei în raport cu cotidianul. Această ascundere a profunzimilor în spatele minorei (cantitativ) piese de vestimentație poetică produce efecte în valuri, vibrație în profunzimi, până la dislocări și mutații. Poezia ei se deschide grav și vibrează în interioarele lectorilor: „Câteodată, Dumnezeu/ se împiedică de mine pe stradă/ l-aș întreba/ ce crede el despre asta” (***, p. 11); „stau cu îngerul în cafenea/ vieți nenumărate traversează fereastra/ chicotim îndrăgostiți/ o linie albă, o linie neagră pe masă/ ne schimbă liniștea// nu putem trece peste ape/ ranițe cu femei visate” (***, p. 18); „bulevarde pline de anotimpuri/ și nicio haină/ pe măsura inimii” (***, p. 54).
În Refugii pentru lupi, Magda Mirea induce notele unui colocvialism cultivat cu grijă, prin intermediul căruia produce disimularea. Camuflarea nu este doar a poeziei în spatele secvențelor esențializate de realitate cotidiană, ci și de natură reflexivă, a poetei interogându-se în speranța de a se pierde pe (sau lepăda de) sine în vârste sau ipostaze de pe parcurs. Se produce o multiplicare, nu doar o simplă dedublare în care „o femeie s-a refugiat în mine”. Sinele se desfășoară, în transformările continue pe o axă a prefacerilor, între ipostaza copilului (fost sau potențial) și cea a femeii, mereu îndrăgostite. Pe această axă a continuei prefaceri, mereu un copil-martor, un copil-promisiune, un copil redus la privire, judecă și reordonează pe o scală a gravității întâmplările, faptele cotidiene redate prin imagini concrete și aparent fără adâncime existențială. Poezia Magdei Mirea e în esență o evocare a unei vârste continue prin varii stații pe parcurs, markeri digitali ai unui întreg analogic. Iar acolo unde vârstele nu capătă înfățișări, la diferite distanțe între capetele intervalului, vestimentația diversă ține locul ființei. Obiectele vestimentare, ca indicatori ai concretului trecerii, îmbracă poezia Magdei Mirea și țin locul etapelor, vârstelor în prefacere. Iată aparenta Cealaltă – o Cealată continuum, s-o numim Stephanie, după cum propune poeta – locuind lumea prefacerilor simultane, dând seamă de sine în dinamică: „Stephanie are șosete noi/ și o carte cu voci/ o rezervație naturală de secrete/ un oraș în ruine/ și timp să își usuce inima/ Stephanie lipsește din cerul oamenilor/ se visează ucenică sălbatică/ în schitul văratec al unui poet/ care spală fuste vechi de femeie/ și oasele murdare ale păianjenilor/ Stephanie coboară uneori/ într-un duh tânăr/ ca o piatră scăpată ușor/ în mijlocul apei” (istorii secunde, p. 34).
În această locuire continuă, markerii/ semnele trecerii se desfășoară ca într-o fotografie în mișcare cu timp lung de expunere. Uneori detaliile semnificative ale acestei treceri sunt vizibile, prind chip, chiar relevă însușiri care să conducă la anumite diferențieri: „Ora treișidouăzecișișase trecute/ noapte fiind/ asta e nesemnificativ/ deși multe morți se petrec în vis// o femeie sapă în marginea ta/ un copil rănit postește alături/ prin dreptul ferestrei trec avioane/ foarte sus/ niște fâșii albe leagă zilele unele de altele// tu mă aperi de mine” (ziua care nu va veni, p. 7), sau „lumea în care ne ținem de mână nu există/ uneori ating haina unei moarte/ și când scriu asta/ un copil rostește pentru prima oară/ cuvântul «dragoste»” (cu toate astea, p. 37), alteori desfășurarea e o simplă dâră luminoasă a trecerii: „doar semnul animalului îndrăgostit/ de parcă o mutație poetică/ s-ar petrece chiar/ în clipa asta” (nu duc nimic pe umeri, p. 30).
Întâlnim în poezia Magdei Mirea o angajare cerebrală și o voluntară coborâre în dedesubturile lirice potențatoare. De aceea, pe straturi diferite, un alt eu (cu rădăcini lirice) se exprimă într-un exercițiu al dedublărilor: „Stephanie are rochie neagră azi/ orașul se răsfrânge în ea cu tandrețe/ Stephanie merge se oprește scrie un poem/ râde unui gând, știe că undeva… după colț…/ […]/ bărbații îi spun lucruri ciudat de murdare pe la ureche/ dar ea se așază doar lângă oameni singuri/ cu mâini oarbe/ se știe nebănuită de ei/ nu se teme/ doar ea vede lucruri/ Stephanie nu există/ a fost odată închipuirea unui poet/ care o iubea din nu știu ce cauză” (o promisiune care nu va veni, p. 31).
Prin asemenea chipuri și goluri, prin vestimentația acelor chipuri și umbre, Magda Mirea aduce profunzimile întrebărilor existențiale în locurile comune și le menține în aceleași locuri comune traversate de toți, indiferent de superficialitatea trecerii. O asemenea derulare lirică nu poate fi ermetizantă. Este doar înșelătoare prin propunerea derulării pe paliere diferite. Ermetizantă este poate doar menținerea unei atmosfere de prelungire (sau, mai bine zis, de alunecare) firească a planurilor unul într-altul, ermetizantă e doar iluzia trecerii, dâra aceea a trecerii în developarea după lunga expunere, de care nu este în stare decât poetul. Și dacă analogicul e greu de angajat, în termeni digitali pasul, ritmul, cadența, exercițiul sistematic dau senzația acelei dâre a trecerii. „naivă toamnă/ cineva îi fură în mod sistematic/ inima” (***, p. 48), acelei axe pe care subtile valori etalon (copilul, femeia) sau valori intermediare (vestimentația mereu incompletă) lasă impresia întregului.
Refugii pentru lupi e un complex poem de dragoste, derulat în flash-uri, lăsând să se întrevadă urmele luminoase ale unei treceri și continue risipiri de sine, ale unei arderi de tot. O ardere de tot pentru care, în ebraică, se folosește același termen, olah, ca pentru înălțare.