Viorica Răduță,
O sută și una de poezii
Editura Academiei Române, 2019

 

 

Viorica Răduță este unul dintre cei mai compleți scriitori ai generației sale. Este un optzecist (încadrare mai mult cronologică decât tipologică) dintre cei mai puțin „vizibili”; opera ei, poezii, romane, eseuri, este însă de o impresionantă coerență tematică, stilistică și valorică. Ea scrie mereu la fel, și spun asta ca un elogiu, pentru că este dintre cel mai bine auto-definiți scriitori de azi. Așa se face că, de exemplu, în ultimul roman, Orașul închis, regăsim ușor universul imaginar și obsesional din primele volume de versuri. Volumele de versuri din care s-a făcut selecția sunt: Patimi după mine (1998), Lipsă la Psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Când amintirile corpuri subtile (2007), Viață de apă pe uscat (2008), Cam toți murim (2010), Mama întreabă dacă stau până seara (2013), Când se duc în uitare (2015), Arsura umblă după trup (2018). Totul este legat printr-o solidă rețea de obiecte, locuri, gesturi, personaje care circulă de la o carte la alta. Ea spune ceea ce are de spus, indiferent de genul literar, într-o formă tinzând mereu spre concentrare și economie de mijloace. Scrisul ei are dintru început un sunet specific, pe care nu și-a dorit să-l schimbe, doar să-l esențializeze. Tonul acesta, tematic și sintactic, este imediat recognoscibil. De la femeia navetistă la manechinele din vitrină, de la șirurile de plopi la membrele amputate, imaginile (se poate face un inventar al lor relativ ușor, nu sunt multe) migrează, cum spuneam, de la o carte la alta, încărcându-se de greutate ca niște încălțări cu care înaintezi printr-o arătură după ploaie. Apa, pielea, plopii, noaptea, vântul, vederea sunt doar câteva dintre aceste elemente. Complet nu înseamnă aici total, ci un autor care și-a găsit dintru început teritoriul fără nume, dar cu o geografie emoțională impresionantă.
Poezia ei antologată sever în acest volum are o puternică notă expresionistă prin culorile tari și strigătul mut care o caracterizează. Selecția de față tocmai că scoate în evidență această unitate care dă și densitatea dureroasă a textului, uneori ajungând până la un hermetism rezultat din ruperea legăturilor dintre imagini. Poeta lucrează cu predilecție la nivelul imaginilor, nu pare interesată de gratuitul joc de cuvinte și invenție verbală, dar nici de cotidianul derizoriu, imagini care-și capătă forța din transmiterea lor secvențială, fără legăturile logice între ele. Iar exprimarea poetică este pentru ea un fel de exorcism permanent. „Din surditatea trecerii pe aproape culoarea are noduri de lemn”, „în luminișul de apă pescărușul cade pe sticla altei tăceri”, „putrezeau limbile pe ceasul gării”, „umbra pianului din jurul balansoarelor ca un trecut”, „albul și negrul siluetelor înăuntrul timpului”. Imagini de acest gen se pot cita din fiecare poezie, ele compun printr-un montaj specific un univers în destrămare, vorba unui alt poet. Ordinea nu este una gramaticală, ci una a urmelor tenace lăsate în memorie de obiectele-ființe-de-imagini. După cum apa și vântul se constituie în agenți lirici specifici ai acestei destrămări. Tema, aș spune unică, a acestor poezii este moartea. Moartea umblă prin oraș, „Strada mea moartea” se cheamă un poem. „ce fel de moarte e asta în care mortul plânge la mort?”, „moartea stă mai întâi în cearcăne”, „moartea e și ea om”. Textele toate alcătuiesc un fel de priveghi (este chiar titlul uneia dintre poezii), un fel de a recapitula viața la căpătâiul muribundului. Excepțional, din acest punct de vedere este volumul Mama întreabă dacă stau până seara. O veghe dureroasă care descrie poetic treptata îndepărtare de trup a ființei celei mai dragi. În ansamblu, această lirică creează un spațiu compact, ai senzația că nu se mai poate respira, nu există locuri intermediare, pauze, e un aer greu de senzații. Secvențele succesive de imagini sunt fără conjuncții lirice, adică fără intermediari de sens. Aspectul global îmi pare ca al unor hârtii (cele pe care ne este scrisă viața?) sfâșiate de o furie fără chip și risipite de vânt, urcate în creștetele plopilor bolnavi de gălbinare. Este multă suferință în această poezie (s-au făcut trimiteri justificate la Ileana Mălăncioiu sau Angela Marinescu) dar trebuie subliniată lipsa de patetism, neimplicarea de grefier, emoția interiorizată, niciodată această poetică a funebrului nu se exprimă în zbuciumul sonor al bocetului, ci transmite un soi de răceală care sporește efectul liric.
Efect sporit și de o discretă structură narativă care se ghicește cu o minimă atenție îndărătul cascadelor de figuri lirice. Și care ține în stare de veghe sufletul cititorului. Sunt „scene” surprinse de un ochi absolut (precum o ureche absolută). „după ce a scos moartea din casă în fiecare zi fratele meu și-a îngropat soția acolo nu de tot numai să fie vie de atunci rătăcește și nu mai este el pe urmele tatălui dă de alt cer mama îl plânge așa viu de parcă s-ar fi dus parcă-l trage mereu din roțile mașinii prea târziu ca să nu-l fi călcat la 3-4 ani fiindcă la 30 avea să se-nsoare prea târziu ca să scoată din el pământul care nu moare pământul…”. Sunt câteva „biografeme” strecurate-transfigurate în aceste strofe, dar ele nu au funcție referențială, fiindcă, topindu-se absolut toate în moarte ca într-un creuzet suprem, devin altceva. Un fel de materia prima din care se alcătuiește litania prohodirii. „tata bate în noapte dar nu mai poate să intre în ea/cu un cântec de leagăn se scurge pe geam”. Este, pe de altă parte, și un univers liric al terifiantului (într-un sens aproape etimologic al cuvântului): natura are doar funcții ostile și de adăpost provizoriu al morții: inundații, ninsori, mașina de cusut care are ea însăși ceva stihial, vânturi pustiitoare. „mama Calliopa începe ninsoarea o începe în partea ei stângă pe când prima fată îşi îngroapă bărbatul şi în mormântul lui spinarea de lup în care plecase celălalt bărbat cum stă în fotografie sub ape/apoi mama Calliopa a trecut dealul şi a căzut în lupii flămânzi”. „nu-mi plac florile de salcâm fiindcă miros a picior putred deşi n-am rămas acolo într-o casă atât de mare gard cu Mitică. pământ pe jos altă ploaie şi mulți copii dacă e să facă atâția ani împreună. doar cocoşul de lemn (casa n-avea încheieturi) s-a trezit ca o vargă în vânt se sucea să bată mărul domnesc şi dacă tot culegeam în cerul deschis s-a auzit trăsnetul în mama Calliopa şi a căzut piatră la vreo trei dimineața când am plecat/La Plopi era jumătatea drumului/mărul a înflorit prea târziu. chiar şi atunci am avut ziua de toamnă şi tata m-a ferit încă o dată de el. a pus brațul între mine şi prima plecare numai că pomul creşte cu dealul şi casa pe spatele meu în fântână tata se vede în costumul cusut pe corpul rece deja în mare grabă. şi-mi poartă mărul alb mărul negru cu el. în prezent am încheieturi de fluture mov”.
Este ceva hieratic în despuierea de „stil” a acestor imagini „brute”, violente, de eres păgân. „decembrie a văzut frica și a intrat în ea”. Scenografia și ritmul scrâșnit (primul volum, deși conținând numite o mulțime de instrumente muzicale nu are nimic „muzical” în sensul poeticii simboliste), obscuritatea tonurilor, lipsa de sens a unor „gesturi” trimit la un fel de ritual straniu. Ritual de despărțire. „tăcerea din oglindă scade duminica în pianul sigilat din holul liceului/cu ea umblă profesorul meu în haine curate. aşa se cuvine dar e stins şi cămaşa îi vine ca trup/ îl rog să rămână spre luni e ziua mai lungă/Nu se poate îmi zice lumina nu mă mai ține şi luni şi marți se cheamă tot duminică pentru sufletul meu/atunci miercuri, Profesore. Florin şi Ovidiu sunt încă pe apă/se vede în zare. Nu, nu, băieții m-au plâns înainte/şi capul profesorului meu aduce a vis/ Ah, spune, dar moartea pare o fugă./…/ te uiți în somn şi profesorul stă pe scaunul lui aşa cum obişnuia mai demult. Ana Maria şi-l trage pe al ei mai aproape să i se uite în moarte (stă pe un chip uscat vineri). acum profesorul cu degetele în pian poate fuma două pachete fără filtru pe zi pentru că nu mai moare nu mai. singurătatea îi luminează băieții acolo unde se întoarce la visele lui dar şi ele se ridică/să salute un mort care poartă seara în loc de cap. propria formă aş spune/şi asta e de ajuns pe pământ”. Citat lung, pentru a surprinde tocmai această „cinematografie” i-realistă a imaginilor. O dinamică poetică anulând, trebuie spus, timpul, marele absent din această lirică. În sensul că Memoria evocativă a poetei este atât de puternică încât, precum în exemplul de mai sus, compactează biografiile, sub presiunea unicei morți. „răsăritul și apusul stau pe aceeaşi bancă asemenea bătrânei care ține în ochii ei pelicanii şi apele. aici este insula aici stă însăşi singurătatea. parcă şi-ar juca rolul /doar capătul lumii trece între două păsări una la un capăt al insulei alta la celălalt una care zboară cealaltă bătrână”. Moartea este antonimul timpului.
Elementele sunt „grele”, lutul și apa sunt cele mai prezente. Apa în ipostaze bachelardiene, cu excepția apei limpezi, a oglinzii apei. Dar asta ne atrage atenția asupra unei trăsături rare în poezia noastră modernă: i-aș spune retragerea eului. Cumva la antipodul a ceea ce ne spun manualele despre modernism. Persoana predilectă a textelor nu este „eu” ci „ei”. Ei: părinți, rude, cunoscuți, necunoscuți care traversează fantomatic spațiul morții. Apa este a potopului distrugător, sau apa Styxului, dar și apa lustrală, „fiindcă apa se uită după mort”. Citez integral poemul Purtăm calul galben „şi cu el dimineața /mama aşteaptă să vină fereastra /în ochii ei albi/din alergare desparte şaua de vânt/nu mai e orizontul până la drum/e golul curgând/fereastra se taie de strigăt acum/tot un gând/nu mai ies din duminică nu/şaua trece pe vânt”. Să observăm că imaginea trecerii dincolo este evidențiată și aici prin animalul psihopomp.
Impresionantă prin această tăietură fermă a spațiului liric, și prin lucrul special cu memoria, această poezie, care nu are o dimensiune religioasă evidentă, transmite, în schimb, puternica senzație de mister insondabil dinaintea „marii treceri”. Într-un poem intitulat dacă e gând, autoarea ne spune: „e tot întunericul/pe care încerc să-l cuprind /numai că nu ajung deodată la zi şi la noapte/ziua e brațul stâng/moartea e celălalt/mă țin între ele să nu mai/să nu te ajung/la un pas ziua mea nu mai vede în vis/întunericul face un trup să plec înapoi mereu plec şi nu mai ajung/nici seară nici gând /între ele”. Este o dorință de a înțelege, de a accepta inacceptabilul, dorință care se disimulează în tensiunea dureroasă și violentă a imaginarului funerar. „Mama stă în trupul ei” „și mama care se duce în oase încât îi vedeam anii”, „mama așteaptă să vină fereastra/ în ochii ei albi”, „în plânsul nopții e mama/în plânsul ei costumul tatălui meu/ de care ne-am despărțit”, „mama vrea să prindă lucrurile în mâini /degetele nu/degetele nu se desfac de ea/țepene ca şi gândul/se odihnesc, spune luați-le/că sunt subțiri şi-s departe/sunt gânduri, mamă/– ce zi e azi?/ziua îi acoperă fața/nu se mai duce de pe ea”, „se uită la mine ca în jurul ei/cu ochiul plin de rădăcini”, „ are două anotimpuri/unul e mama celălalt vântul”. Unul dintre titluri este apoftegmatic provocator: Cam toți murim. Acel modal cam prezintă sintetic toată tensiunea acestei poezii paradoxale, în măsura în care exprimând în întregime durerea, simultan o și disimulează printr-un fel de consemnare consternată că se întâmplă. „Eu așa văd moartea” sună definitiv.
„O singurătate pătrunsă de alte singurătăți” este această poezie, singulară în universul liric recent al literaturii noastre. O mențiune specială merită în acest context ultimul volum publicat de Viorica Răduță: Arsura umblă după trup. Excelent titlu! Este un volum provocat (nu pot să spun inspirat) de comoția socială care a fost accidentul de la Colectiv. Nu știu poeți mai potriviți să construiască vizionar un act de pomenire cuvenită victimelor nevinovate ale dezastrului. Este un fel de „pomelnic” liric dedicat acelor victime ale incendiului. Poezia infernalului nu a atins de multe ori în limba română asemenea forță a cruzimii. Iată poemul sec numit Sacii: „așezați unul lângă altul pe trotuar /fără piele/de fapt om lângă om/somn lângă somn/ca să nu se simtă mirosul de ars /care e și locul lui de mormânt/cei care ies din întuneric/ies cu ochelarii înfipți înăuntru și văd clipa/o smoală curgându-le din gât în măruntaie/încet/să nu se scurgă tot omul deodată/încet/să mai aștepte mormântul câteva zile bune/până se stinge așteptarea /care ține în brațe un trup/foarte crud/între timp/un culoar de pietre sau ce sunt chipurile părinților/cioplite pe hol în spital/sunt lumânări care se topesc în corpul celor călcați /de alți morți/din hrubă să iasă ei cu două decese deodată/doar haina să rămână intactă fiindcă ține o stafie dinăuntru/singura care poate ieși cu noaptea /devreme târziu/ca să înfășoare arsura de stă în picioare /întinsă pe fețele una cu groaza cu locul /tot locul fără de piele/umplut de tinerii care mocnesc înăuntru afară/cum se trage fermoarul”. Îți trebuie enorm curaj, artistic vorbind, să întreprinzi un asemenea „reportaj liric” fără a cădea în vulgaritate socio-ideologică. Viorica Răduță reușește, reabilitând astfel un sens al poeziei sociale pe care, din motive explicabile istoric, literatura noastră părea să-l fi pierdut. Să observ că aici apare din motive evidente cu mare intensitate una dintre metaforele ei obsedante din întreaga operă, despre care s-ar putea scrie un eseu aparte, cea a pielii, și află în acest volum din 2018 o formă lirică de o forță rară în lirica noastră. Corpul este adăpostul și engrama morții, dar limbajul se oprește în fața morții, de unde versul pe care l-am luat drept titlu acestei prezentări. N-avem cuvinte pentru trupuri, avem poeme
Viorica Răduță este unul dintre cei mai originali și egali cu sine poeți ai literaturii noastre din ultimele decenii. Ca să citez din nou un titlu din ultimul volum, poezia ei pare un coridor care duce/aduce de la secția de reanimare. Ceea ce, etimologic vorbind, înseamnă a reîncărca cu suflet.