Un Socrate aproape necunoscut, tânăr, probabil că încă nu avea douăzeci de ani, este protagonistul acestui fascinant dialog de maturitate a lui Platon, scris între 370 și 365 î. I. Hr., la reîntoarcerea din călătoriile sale din Sicilia
„Textul acestui dialog este printre cele mai enigmatice și misterioase ce aparțin gândirii filosofice, complexe și controversate, Parmenide, care deja în Antichitate a avut un extraordinar impact, înfruntând una din temele cruciale ale filosofiei platonice: formularea teoriei ideilor și a problemei raportului dintre perfecțiunea lumii ideale și varietatea universului sensibil. Și Hegel nu s-a putut abține de a se confrunta cu Parmenide, definit în Prefața la Fenomenologia Spiritului „cea mai mare operă de artă a dialecticii antice”1.
O modalitate posibilă, desigur unică, de descriere a situației de conflict hermeneutic, scrie Franco Ferrari2, ar fi aceea a diaphoniei, care preocupă azi studiile platoniciene în ce privește exegeza dialogului Parmenide ce constă în a reconduce diferitele ipoteze interpretative la două filoane principale: unul pe care-l putem numi metefisico-pozitiv și celălalt logico-critic. Primul tip de exegeză tinde să regăsească în Parmenide prezența, explicită sau implicită, a unei doctrine pozitive, ce-i poate fi atribuită direct lui Platon. Este vorba de o teorie a Unului dincolo de ființă (epekeina tés ousias), așa cum este gândită ca urmare a tradiției neoplatonice, de unii interpreți contemporani3; cel mai sistematic dintre ei vede în Unu din prima deducție a primei ipoteze dezvoltarea noțiunii de transcendență ontologică de care se vorbește în a VI-a carte a Republicii referitor la ideea de Bine pe care Socrate o așeza „dincolo de ființă”4.
Dar poate fi vorba și de o teorie a celor două principii, asemănător aceleia pe care Aristotel o atribuie lui Platon în prima carte a Metafizicii și care în Parmenide ar fi menționată în cadrul celei de-a doua și a treia deducții a primei ipoteze5.
Interpretarea logică6, pe larg elaborată în țările de limbă engleză, poate să dobândească o caracteristică negativ-infirmativă, înțeleasă în sensul că partea a II-a a dialogului ar fi asemănătoare reducerii la absurd a eleaților, sau asemănătoare cu varianta ontologico-monistă, fie cu cele hiper-deductiviste7; sau poate fi caracterizată în termeni mai constructivi, citind a doua parte a dialogului Parmenide ca pe un exercițiu cu scopul de a dobândi o tehnică logico-lingvistică adecvată, fără ca aceasta să presupună o formulare a doctrinei ușor de folosit în planul unei construcții teoretice8.
Dacă aceasta este în mare situația exegezei dialogului Parmenide până în zilele noastre, ar fi interesant și poate chiar consolator să constatăm că principalele opțiuni exegetice azi în vigoare pot să țină cont de primii care au elaborat exegezele acestui dialog. Pentru a ne convinge este suficient să aruncăm o privire asupra panoramei interpretării pe care Proclus o avea în față și despre care vorbește în Comentariul său la Parmenide9. Pe baza argumentului și a scopului încredințat dialogului, filosoful neoplatonic a făcut distincție între două mari linii de interpretare, unul logic și celălalt ontologico-metafisic.
Celălalt filon logic a exprimat două orientări diferite: pentru unii scopul scrierii, și în particular acela al exercițiului (gymnasia) conținut în cea de-a doua parte, ar fi acela de a contrazice doctrinele eleatice expuse în prima parte, demonstrând că metoda ipotetico-deductivă a lui Zenon poate conduce la rezultate exact opuse acelora care erau pe placul Eleaților; este vorba de o „replică” (antigraphé) cu intenția de a demonstra intima contrarietate a metodei prezentate de Zenon la începutul dialogului. Conform celeilalte orientări a filonului logic, exercițiul dialectic al părții a doua a dialogului Parmenide începând cu 137 c, dorește să ofere o metodă care să-l facă pe Socrate și (cu el pe cititori) să fie în măsură să articuleze mai precis teoria ideilor și eventual s-o apere de atacurile externe. În timp ce nu este posibil să fie indicate nume precise cărora să le fie atribuită prima din cele două prospective logice la care se referă Proclus, situația ar trebui să fie mai bună în cazul celei de-a doua, ai cărei principalii susținători au fost Trasillos și Albinus. După Proclus, apoi, și filonul ontologic prezintă două variante. Prima individualizează tema dialogului într-o analiză a ființei, mai precis a „ființei unului” (to hen on) parmenidian, pe care s-ar baza ontologia platoniciană, adică concepția despre idei.
A doua variantă a interpretării ontologice este reprezentată de exegeza neoplatonică la care a aderat însuși Proclus și care a fost obiectul analizei noastre în Sfera inteligibilă în tradiția platonică și creștinism10. Ea constă așa cum s-a putut observa, în transformarea exercițiului dialectic într-o descriere a procesului de constituire ontologică a realității plecând de la principiul suprem, unul super-ființare al primei descrieri a primei ipoteze11.
Susținătorii acestei linii interpretative se referă, uneori în mod explicit, la mărturia lui Aristotel, care, chiar dacă nu citează nicăieri dialogul Parmenide, nu este în măsură să individualizeze cele două etape ale teoriei formelor, distincte tocmai datorită rațiunii și rolului pe care l-ar fi jucat numerele12.
Strâns legată de această mărturie a lui Aristotel este și interpretarea propusă de Școala din Tubingen, care a fost foarte mult discutată în Italia de echipa condusă de Giovanni Reale și de Universitatea Catolică din Milano. Studiosul care, plecând de la această prospectivă hermeneutică, i-a dedicat dialogului Parmenide un comentariu amplu, îl consideră ca o punere în scenă, chiar dramatică, a trecerii teoretice de la teoria ideilor la aceea a principiilor, formulată într-o manieră exhaustivă numai în acele agrapha dogmata13, specifice doctrinei secrete a lui Platon.
Așa cum se poate vedea analogiile cu situația hermeneutică în care ne găsim azi sunt surprinzătoare. Cele două interpretări pe care Proclus le numește logice par să reproducă cu adevărat orientarea negativ-critică și pe aceea propedeutico-constructivistă a exegezelor analitice.
Această scurtă retrospectivă comparativă asupra exegezelor antice și moderne ale dialogului Parmenide ar trebui să fie suficientă pentru a face posibilă formularea unei prime considerații de ordin general. Dificultățile exegetice cu care se întâlnește tot timpul cititorul dialogurilor lui Platon ajunge în cazul lui Parmenide asemenea proporții încât sunt în măsură să facă problematică până și individualizarea argumentului operei.
Anticii foloseau pentru fiecare dialog un „al doilea titlu”, cu trimitere la obiectul scrierii. În cazul lui Parmenide al doilea titlu era „Despre idei” (Peri ideon), așa cum ne spune Dioghénes Laértios folosindu-se de o clasificare anterioară. Totodată numai prima parte a dialogului poate fi clasificată fără dificultate ca un logos peri ideon, adică ca pe un tratat despre idei; mult mai problematic se prezintă discursul din a doua parte, unde ideile par cu totul absente. Așa cum vom putea preciza mai târziu, în cursul exercițiului dialectic care începe plecând de la paragraful 137c4 trimiterile explicite la idei sunt foarte puține, iar aluziile sunt destul de rare și deloc ușor de descifrat. Mai mult stilul teoretic al lui Parmenide, care este unicul protagonist al gymnasiei, pare de multe ori străin ipotezelor generale proprii concepțiilor despre idei, cel puțin față de forma în care se prezintă în celelalte dialoguri platoniciene, în așa măsură încât mai mult de unul dintre comentatorii dialogurilor să considere cea de-a doua parte a dialogului nu ca un punct de vedere a lui Platon, ci ca o mărturie a filosofiei lui Parmenide14.
Astfel, tema ideilor se adaptează perfect primei părți a dialogului, dar nu pare că poate fi extinsă imediat și celei de-a doua părți și deci dialogului în integralitatea sa.
Problema unității lui Parmenide, a capacității sale de a se putea stabili o legătură clară între exercițiul dialectic la care-l supune Parmenide pe tânărul Aristotel care nu este viitorul filosof, discipol al lui Platon) și conversația inițială între Zenon, Socrate și Parmenide, care constituie cu adevărat punctul de rezistență cu care trebuie să se confrunte orice interpretare a dialogului Parmenide15.
Scena principale se deschide cu cererea lui Socrate făcută lui Zenon de a reciti prima ipoteză din primul argument (127d6-7) în care el construiește o serie de argumente orientate împotriva adversarilor lui Parmenide. Opera lui Zenon cuprindea, conform tradiției, 40 de argumente (logoi) împotriva multiplului, fiecare din ele trebuia să se articuleze în enunțul unei ipoteze și în verificarea validității lor pe baza consecințelor ce derivă din ea. Acest prim argument pleacă de la admiterea, efectuată în modalitate ipotetică, că multitudinea există, adică că există multiplul. Consecințele contradictorii care derivă din acest enunț, ce consistă în recunoașterea că aceleași lucruri sunt în același timp asemănătoare și neasemănătoare, care duce inevitabil la refuzul ipotezei și deci la negarea multiplului. Dacă entitățile sunt multe (ei polla esti ta onta), atunci aceleași lucruri ar rezulta asemănătoare și neasemănătoare, ceea ce este imposibil; deci entitățile nu pot fi multe (127e1-8). Structura argumentului este deci următoarea: X (cele multe sunt) implică Y (adică sunt asemănătoare și neasemănătoare); dar Y este absurd sau auto-contradictoriu, atunci și X este fals. În acest fel ar fi probată pe cale indirectă (prin intermediul contrazicerii argumentate) adevărul tezei contradictorii față de ipoteza pusă inițial, s-ar demonstra astfel că entitățile sunt unu, adică putem spune că totul este unu.
În acest procedeu care intenționează să demonstreze adevărul unei ipoteze nu printr-o metodă directă, ci prin intermediul unei demonstrații, dar pe cale indirectă, adică prin contrazicerea ipotezei opuse, în care se află esența metodei dialectice, al cărui inventator a fost Zenon. Această metodă este fără îndoială foarte asemănătoare cu așa numita demonstrație prin reducere la absurd, de care se folosesc matematicienii, dar nu cu totul identică, întrucât se diferențiază de aceasta din urmă, care ar fi în realitate lipsită de ipoteze, care în acest fel ar fi cu adevărat una demonstrativă16. Prin intermediul dialecticii Zenon crede că a salvat (boetheia) teza monistă a lui Parmenide, cu toate că el însuși a avut dificultăți să recunoască, îndemnat chiar de Socrate, că este vorba de un ajutor ce nu privește aspectele de conținut, fiind vorba de o doctrină identică, ci de dimensiunea polemică și de respingere a ei. (128b8-e4).
Pe de altă parte ipoteza monistă și cea pluralistă sunt contradictorii, în sensul că epuizează câmpul posibilității iar argumentul zenonian ar trebui astfel să posede și un aspect cu adevărat demonstrativ17.
Versiunea argumentului zenonian expusă de Platon este în mod sigur redusă, față de formularea originară, care oricum nu pare ușor de reconstruit pe baza izvoarelor existente la dispoziția cercetătorilor. Franco Ferrari se întreabă înainte de toate care este semnificația termenilor care apar în demonstrație: ce se înțelege prin „entități” sau „ființe determinate” (onta); dacă homoion și anomoion pot fi traduse fără dificultate cu „asemănător” și „neasemănător” sau dacă este oportun să se recurgă la traducerea lor cu „egal” sau „diferit” și care este rațiunea că odată cu admiterea multiplicității ar urma că lucrurile la rândul lor sunt asemănătoare și neasemănătoare.
Pentru a răspunde la această ultimă întrebare s-ar putea invoca raționamentul care s-ar putea afla în spatele argumentului lui Zenon.
Multiplicitatea duce la contradicție deoarece admiterea multiplicități entităților duce imediat la neasemănare (diferența) unora față de alții, implică faptul că ei într-un anumit fel se disting unii de alții; faptul că toți sunt neasemănători (sau diferiți) îi face asemănători între ei, întrucât posedă caracteristici comune. Acceptarea multiplicității, unită cu apelul la parametrii predicației eleatice, generează o contradicție greu de rezolvat și de aceea trebuie refuzată. Rațiunea pentru care multe entități sunt asemănătoare (egale) s-ar putea găsi în modelul de raționament construit de Simplicius.
Filosoful neoplatonic aduce un argument eleatic după care entitățile nu sunt multe, deoarece dacă ar fi, ar trebui să fie diferite între ele sau prin ființă sau prin non ființă; dar prin ființă nu pot fi diferite, din moment ce față de el sunt toate egale-asemănătoare (homoia)18.
Pentru Zenon imposibilitatea multiplicității derivă din contradicția dintre consecințele implicate în admiterea ei. Oricare ar fi natura multiplicității (polla) la care se referă, admiterea acestei multiplicități pare să implice o insuportabilă atingere a principiului non-contradicției, al imposibilității că una și aceeași realitate să fi în același timp A și non-A.
Raportul de contradicție propriu opțiunii pluraliste duce la întărirea dacă nu chiar la acceptarea monismului, adică la teza filosofică pe care Platon, aici și în alte dialoguri, o atribuie lui Parmenide și eleaților19.
Ce trebuie să înțelegem se-ntreabă F. Ferrari, este o chestiune destul de clară. Există trei tipuri de monism admisibile din punct de vedere logic și istoric: acela materialist, după care realitatea (cosmosul) este format dintr-un singur element material (monismul lui Tales și Anaximene); acela numeric, care admite existența unei singure ființe: cosmosul sau Totul (Melissos a fost în mod sigur susținătorul unui monism de acest tip); și în sfârșit, acela predicațional (predicational monism) pentru care orice singură realitate este în mod unic ceea ce este), adică că se identifică in toto cu predicatul care-l definește și nu este pasibil de nicio altă definire. Entitatea F, ca să dăm un exemplu , este în mod unic F, adică un lucru particular (ceea ce el este ) și ceea ce nu poate rezulta ca subiect al unei alte determinări. Această ultimă formă de monism ar trebui să fie compatibilă cu, cel puțin în linie de principiu, cu admiterea unei pluralități a ființelor, fiecare dintre ele prin urmare ar fi subiectul unei restricții moniste de care am vorbit mai sus.
Monismul pe care Platon îl atribuie lui Zenon, și deci lui Parmenide, pare să fie în mod tendențial de natură numerică: totul, adică universul, este unu, care semnifică că există o singură realitate. Este probabil că aceasta nu este poziția originară a lui Parmenide. Studioșii au observat că unu, care are o mare importanță în teza lui Parmenide platonician, în opera lui Parmenide joacă un rol destul de marginal și mai ales că nu se referă la Univers. (to pan), ci la ființă. De fapt, ontologia parmenidiană pare să se adapteze mai bine unui monism de natură predicativă, care, în rest, n-ar trebui să rezulte străin demonstrației de contrarietate a multiplului expusă de Zenon. Această ultimă demonstrație se bazează pe o noțiune de predicație, care trimite într-un anumit fel la cea de-a treia formă de monism descrisă mai sus. După ce F. Ferrari reia întreaga demonstrație făcută de Platon, conclude astfel:
„Dacă un lucru este ceea ce este, și este omogen și de tot identic cu el însuși, atribuirea oricărui predicat diferit de ceea ce se identifică cu el presupune dispariția ființei sale, deoarece orice formă de atribuire produce o identificare. În argumentul lui Zenon „asemănător” și „neasemănător” dă o semnificație exhaustivă a realității (esenței sale) ce i-a fost atribuită, cu rezultatul că nu vor putea aparține ambii aceleași realități. Asimilând dimensiunea predicativă celei identitare, teoria eleatică a predicației se lovește de imposibilitatea de a determina în mod pozitiv absoluta omogeneitate a ființei. Dacă fiecare lucru este numai el însuși și este numai în virtutea propriei naturi, despre el nu se poate spune nimic pentru a-l caracteriza, deoarece orice determinare se identifică cu entitatea la care se referă, cauzând contradicții imposibil de rezolvat”20.

 

 

Note
1 Cfr Introducerii, notelor și traducerii lui Franco Ferrari, la Platon, Parmenide, pp. 9’161
2 Platone, Parmenide, Introducere, traducere și note de Franco Ferrari, pp. 9-161
3 Cfr. lui Halfhassen, J. (Der Aufstieg zum Einen. Untersuchungen zu Platon und Plotin,1992) și Wahl J. (Etudes sur le Parmenide de Platon, 1951)
4 Rep. VI 509b-c
5 Cfr. lui Migliori, M. (Dialettica e verita. Commentario storico e filosofico al Parmenide di Platone, 1990) și Horn, Christoph (1995) care consideră legitimă tentativa de a interpreta dialogul în lumina teoriei principiilor (neoplatonice).
6 La noi este binecunoscută interpretarea dialogurilor logice a lui Alexandru Surdu.
7 Cfr. celor a lui Cherniss, H. (Parmenides and the ‘Parmenides’ of Plato, 1932) sau a lui Taylor, A.E. (Platone. L’uomo e l’opera, 1968) care vorbește de un rafinat jeu d’esprit din care nu se poate desprinde o doctrină pozitivă.
8 Allen este cel care a furnizat o interpretare aporetică ce poate fi înscrisă în această tendință.
9 Proclus, In Parmenide, 630, 37-643,5 Cousin. Cfr. Halfassen(1932) 265ss., Tarrant(2000)184-91 și Steel(2002) 23ss.
10 Viorel Igna, Sfera inteligibilă în tradiția platonică și creștinism, Editura Tribuna, Cluj-Napoca 2024.
11 Despre originile pre-plotiniene ale interpretării neoplatonice a dialogului Parmenide cfr. cărții lui Dodds, E. R, (1928), The ‘Parmenides’ of Plato and the Origin of the Neoplatonic One, „Classical Quarterly”,22, pp. 129, cu recentele rezerve ale lui Steel, care a negat că i se poate atribui unui autor de dinaintea lui Plotin (Moderatus) o clară ierarhie a ipostazelor construite cu trimitere la Parmenide.
12 Cfr. Aristotel, Metafisica, M4, 78 b9. Pentru această ipoteză a se vedea K. M. Sayre, Plato’s late Ontology. A. Riddle Resolved, Princeton, 1983.
13 M. Migliori, Dialettica e verità, Commentario storico-filosofico al Parmenide di Platone, Milano 1990, în Franco Ferrari, Il Parmenide di Platone e la sua tradizione, Atti del III Colloquio Internazionale del Centro di Ricerca sul Neoplatonismo, Univ. Degli Studi di Catania, 31 maggio 2001.
14 Ca de exemplu Luc Brisson, în S’il (=le monde) est un. La seconde partie du Parmenide de Platon considerée du point de vue de Parménide et de Zenon, in Barbanti ‘Romano (2002), pp.41-57
15 Cfr. Franco Ferrari, op cit., p. 16
16 Specificitatea metodei dialectice rezidă, după Berti, în absența recursului la ipoteze externe
17 În realitate monismul și pluralismul nu sunt contradictorii nici din punct de vedere sistematic (există soluția nihilistă), nici din punct de vedere istoric (Gorgias a negat în mod efectiv că ceva există): Cfr Mc Kirahan, R.D., Zeno, Cambridge Univ. Press, pp.134-58.
18 Cfr Simplicius, In Arist. Pysis, 116,11 ss Diels, în Franco Ferrari op. cit., p. 30
19 Parmenide și Melissos sunt considerați susținătorii tezei după care totul este unu și imobil. În Sofistul 242d eleaților le este atribuită concepția despre unitatea totului. (cfr. și 244b).
20 Franco Ferrari, op. cit., p. 33