Cei trei sute de ani care au trecut de la nașterea lui Kant (Könisberg – 22 aprilie 1724) găsesc reputația sa de gânditor așezată într-un punct stabil, temeinic consolidat, pe care trecerea timpului nu a reușit să-l clatine, neatins de devenirile, adesea răuvoitoare ale filosofiei universale, care i-au urmat.
Așa cum l-au înregistrat marile istorii ale gândirii, Kant își definește poziția sa istorico-filosofică, în primul rând, prin raportarea sa la iluminism considerat curentul dominant al vieții culturale din epoca sa. Kant este cel mai de seamă gânditor al iluminismului pe care l-a ridicat pe treapta cea mai înaltă, unde acesta nu s-a mai putut menține după el. Prin definiția sa, probabil cea mai potrivită, a iluminismului, la care mă voi referi în continuare, Kant este, ceea ce am putea numi, o adevărată conștiință de sine a cestuia. El rămâne în posteritate ceea ce a fost și în epoca sa, – cel mai de seamă reprezentant al iluminismului văzut ca un curent de gândire. Desigur, relația lui Kant cu iluminismul este una cu mult mai complexă și comportă aspecte asupra cărora ne vom opri. Sub presiunea forțelor incipiente ale romantismului timpuriu (Frühromantik), tot mai active, de la începutul secolului al XIX lea, idealul iluminist decade pentru a intra într-o disoluție totală.

* * *

În lucrarea sa de proporții mai reduse – „Răspuns la întrebarea: ce este luminarea” – prin care participă la concursul inițiat de Academia din Berlin în anul 1785 pe tema ce este iluminismul (was ist Aufklärung), Kant dă definiția standard a iluminismului – „Luminarea este ieșirea omului din starea de minorat a cărui vină o poartă el însuși. Starea de minorat este neputința de a se servi de mintea sa fără a fi condus de altcineva. Te faci tu însuți vinovat de această stare atunci când cauza ei nu se află într-o lipsă a inteligenței, ci în lipsa fermității și a curajului de a te sluji de ea fără a fi condus de altcineva”. Și Kant formulează deviza iluminismului – „Sapere aude”. Ai curajul să te servești de propria minte este, prin urmare, deviza luminării.
O analiză mai atentă a acestei definiții pune în lumină originile sale în raționalismul cartesian. Continuitatea de la Descartes la Kant este în acest caz perfectă. În celebrul său „Discurs asupra metodei …” din 1637, Descartes făcea afirmația surprinzătoare prin generozitatea ei: rațiunea este lucrul cel mai bine împărțit din lume (Le bon sens est la chose du monde la mieux partagée), în sensul că toți o au ca dovadă că nimeni nu se plânge că nu ar avea-o. Problema este alta: nu toți se știu folosi de rațiunea cu care au fost înzestrați (la Kant nu toți au curajul). Pentru a depăși acest neajuns fiecare om trebuie să beneficieze de o metodă de a-și conduce bine rațiunea (pour bien conduire sa raison et chercher la vérité dans les sciences).
Kant merge mai departe de punctul în care a dus problema Descartes. Pe lângă rațiunea cu care omul a fost dotat acesta mai trebuie să aibă și curajul de a se folosi de ea. Pentru acesta omul trebuie să fie liber, să nu depindă de nici o forță exterioară lui, să fie independent, în alți termeni autonom. Kant împărtășește cu un entuziasm maxim idealul de libertate susținut de iluminism. Așa cum spunea și Rousseau, „omul este născut liber dar pretutindeni este în lanțuri”. („Contractul social”, Cartea întâi, capitolul întâi). Pentru a fi liber trebuie să le rupă, refuzând intervenția ostilă a celor care vor să și-l aservească. Sclavia în care a fost adus omul este de două feluri: a) Prima este dependența sa față de natură, ale cărei forțe dezlănțuite pot fi însă dominate și învinse prin puterea cunoașterii – „scientia est potenția” (Fr. Bacon). b). A doua este dependența în societate a unui om de un alt om, de care omul se poate elibera doar prin actul radical al unei revoluții, cum a procedat poporul francez la 1789. O variantă mai moderată, într-un fel chiar pașnică, a acestei lupte pentru libertate este critica, arma preferată a iluminismului – o revoluție timidă în plan teoretic. Corespondența dintre cele două revoluții, cea din plan real, social-politic (revoluția franceză) și cea din plan teoretic (filosofie) a fost imediat sesizată în epocă. De exemplu, Heinrich Heine în „Contribuții la istoria religiei și a filosofiei în Germania” (1852) – „Kant, acest mare demolator din imperiul gândirii”, comparat cu Robespierre (Cartea a treia).

* * *
Cum a dovedit unul din mai străluciți interpreți ai lui Kant, neokantianul Wilhelm Windelband, conexiunea acestuia la iluminism s-a realizat nu printr-un mare gând abstract ci într-un plan cu mult mai simplu. Nu este vorba aici de un principiu teoretic conducător ci de un sentiment viu dispersat în întreaga sa operă: atașamentul și încrederea, amândouă necondiționate ale lui Kant în rațiune și în puterea sa. „Forța care centralizează și organizează acest sistem – scrie Windelband referindu-se la Kant – nu constă într-un gând abstract, ci în convingerea vie (die lebendrige Űberzeugung) a creatorului ei. Ceea ce dă suflet întregii filosofii kantiene este o credință de nezdruncinat (die Unerschütterliche Glaube) în puterea rațiunii, iar această credință nu este o convingere teoretică ci una care depășește din capul locului domeniul funcțiunii teoretice, avându-și originile în rațiunea morală a speciei umane”. Și această credință de nezdruncinat constituie adevărata relație a lui Kant față de iluminism. (? Sein wahrer Verhältnis zur Aufklerung). („Die Geschichte der neuren Philosophie”, Leipzig, Breitkopf und Hörtel 1919 vol II, p. 3).
Relația complexă a lui Kant cu iluminismul se poate concentra în opinia interpreților săi, în trei puncte principale (mă refer tot la Windelband):
1). Kant reprezintă criza iluminismului (der Abschluss der Aufklärungs Bewegung);
2). Kant reprezintă împlinirea iluminismului (die Vollendung der Aufklärung);
3). Kant reprezintă depășirea iluminismului (die Űberwindung der Aufklärung). (op. cit., p.2).
Mă preocupă doar aspectul împlinirii și totodată al depășirii iluminismului de către Kant. Iluminismul pare că și-a atins limita extremă a capacității sale speculative în elaborarea noțiunii de rațiune critică. Cu aceasta pare că puterile sale în ordine speculativă s-au epuizat. Kant a surprins rațiunea în funcția pe care iluminismul o considera esențială într-o încercare de a defini: critica. Cu aceasta filosofia primește o nouă legitimare ca act critic. Spiritul critic și ceea ce l-a însoțit, acțiunea critică, sunt contribuții, de primă importanță, ale modernității. Ele au lipsit atât în antichitate cât și în evul mediu, în care ele nu erau posibile și nici necesare. Iluminismul este acela care a stabilit hotarele actului critic, pe care l-a proclamat ca adevărata vocație a rațiunii. S-a născut metafora scaunului de judecată al rațiunii. Totul și toate trebuie să treacă prin fața acestui scaun, să se justifice în fața lui. O adevărată manie a criticii s-a abătut asupra ansamblului vieții sociale. Critica iluministă a coborât până la fundamentele ultime pe care se sprijină organizarea socială, vizând în primul rând Statul și dreptul, Biserica și religia. Se detașează ca importanță colectivă ipostaza rațiunii judecător, tribunal în fața căruia trebuie să se justifice și indivizii și colectivitățile.
Cu Kant se înfăptuiește un uriaș salt prin care criticismul depășește iluminismul. Din instrument al criticii rațiunea devine obiect al criticii. Este vorba de pasul prin care Kant trece dincolo de iluminism – de la rațiunea critică a iluminismului la critica rațiunii a criticismului. Raționamentul lui Kant a fost nu doar clar ci și simplu. Dacă rațiunea este unitatea de măsură universală prin care măsurăm dreptul de a fi a tot ceea ce există, atunci, înainte de toate trebuie să ne lămurim cu ceea ce este acest etalon, adică rațiunea. Kant produce o răsturnare în logica lucrurilor: mai întâi o examinare a rațiunii ca instrument al criticii și abia apoi critica.
Kant răstoarnă filosofia de până atunci cu mitul ei numit al rațiunii oglindă (revoluția copernică – die kopernikanische Wendung) care condamnă rațiunea la pasivitate. Pentru Kant adevărul nu e dat omului ca un cadou divin, gata făcut de la început, ci el se face în om și prin om. Adevărul nu constituie o entitate coborâtă din cerul platonician al ideilor perfecte pe calea unei inspirații excepționale divine, dată doar unor oameni aleși (ceea ce la Schelling devine intuiție) sau unor eroi antemergători ai cunoașterii care sunt filosofii. Adevărul este rezultatul unei activități care se desfășoară de către subiect. Această activitate are un caracter sintetic care se înfăptuiește prin unitatea dintre materia (empirică) și forma (rațională), proprie oricărei cunoașteri. Criticismul produce o mare schimbare de direcție: conceptul de obiect cedează locul prim al interesului filosofiei în favoarea aceluia de subiect cu modalitățile sale de cunoaștere, astfel ca această împrejurare să nu afecteze totuși obiectivitatea cunoașterii și a produsului ei, adevărul. Din această perspectivă, dintre numeroasele etichete care pot fi lipite pe corpul kantianismului probabil cea mai potrivită, crede Ernst Cassirer, este cea de „autocomprehensiune a rațiunii” („Le probleme de la connaisance dans la philosophie et la science des temps moderne”- „Les systems postkantiens”, Paris, Les Ėditions du Cerif 1999, p.11).

* * *

Cum menționa același E. Cassirer marea realizare a iluminismului este „cucerirea lumii istorice” („Filosofia luminilor” – Ed. Paralela 45, 2003, p. 189.). Împotriva înclinației sale de a gândi în conformitate cu spiritul epocii sale, care prin iluminism a descoperit valoarea și semnificația metafizică a istoriei, Kant rămâne în fibra adâncă a gândirii sale un an-istoric. Analizele sale întreprinse asupra rațiunii și a mecanismelor sale de funcționare oricât de adânc taie în materia conștiinței omenești ignoră dimensiunea istorică a rațiunii. Rațiunea vizată de critica kantiană nu se sprijină îndărătul ei pe o istorie (ea este dată perfectă de la început ca rațiunea carteziană). Fapt atestat de cunoscuta afirmație kantiană că logica de la Aristotel încoace nu a mai făcut nici un pas înainte dar nici nu a dat înapoi, rămânând înțepenită în perfecțiunea ei. Intuițiile sensibilității (spațiu și timp) precum și categoriile intelectului fiind apriorice, înnăscute în conștiința omului, nu au o istorie proprie, fiind imobile. Chiar în istoria filosofiei nu avem o gândire care se află în progres ci filosofii care doar se urmează una pe alta.
Și totuși, într-un punct avansat Kant cedează influenței istorismului prin distincția pe care o introduce între un „timp luminat” (die aufgeklärte Zeit) și un timp al luminării (die Zeit der Aufklärung). Iluminismul nu e împlinit, realizat deplin și epoca se mișcă înainte pe un drum al iluminării. Iluminismul ca o dorință permanentă de perfecționare de sine a omului desemnează un program și o sarcină infinită a omului. Este iluminismul etern (die ewige Aufklärung) căruia omenirea îi rămâne datoare toată istoria sa viitoare. Iluminismul, în acest înțeles, însoțește istoria până la capătul ei.
Programul pe care romantismul postkantian și-a propus să-l pună în operă se datorează unei gândiri care nu mai întoarce spatele realității, nu mai poate ignora dimensiunea istorică a realității depășind an-istorismul kantian. Omul revoluționar produs de romantism este mișcat de a realiza împărăția lui Dumnezeu, dar nu în ceruri printr-o servilă „imitațio Cristi”, ci aici pe pământ prin acțiune practică revoluționară, transformatoare de realitate. O schimbare radicală care se produce după Kant, la început timid cu Hegel iar apoi mai radical cu socialismul lui Marx și Engels. Consecința este schimbarea totală a cursului istoriei.

* * *

Excesul exercițiului critic poate la un moment istoric dat să slăbească avântul productiv al forțelor active creatoare din sânul culturii unui popor. Hegel este unul care a arătat cauzele și excesele culturii critice, în primul rând prin împrejurarea că omul datorită naturii sale este înclinat să spună mai degrabă „nu” decât „da” – „e mai ușor să descoperi defecte decât să sesizezi conceptul în ceea ce are afirmativ.” („Principiile filosofiei dreptului” – prg. 263). Punctul de vedere apare în toată claritatea sa în continuare – „Oameni fără de cultură se complac în raționamente și în critică, căci este mai ușor să găsești de criticat, mai greu însă, să recunoști binele și necesitatea internă a acestuia. Cultura începătoare pleacă întotdeauna de la critică, cea desăvârșită vede în fiecare lucru ceea ce este pozitiv.” (Ibidem, prg. 628 Adaos.) Negativul este mai molipsitor decât pozitivul, fiind mai ușor de urmat, observa și Nietzsche.

* * *

Concluzia ultimă a criticismului este dezolantă pentru om – acesta nu poate rosti și nu va putea rosti niciodată, datorită structurii și modului de funcționare a aparatului cognitiv cu care este înzestrat adevărul asupra acestei lumi pe care și-a opus-o ca obiect al cunoașterii. „Critica lui Kant nu a tăiat destul de adânc în corpul cunoașterii omenești. Opoziția dintre transcendență și imanență nu exprimă linia de graniță a cunoașterii omenești posibile. În ultimă instanță realitatea nu poate fi explicată logic, ci numai înțeleasă. Fiecare realitate dată ca atare, este conform cu natura sa, ceva nerostit, de necunoscut” (Wilhelm Dilthey, „Der Fortgang über Kant” in „Das Wesen der Philosophie”).
Analiza pătrunzătoare și totodată aspră aparținând lui Edmund Husserl dezvăluie eșecul marii întreprinderi intelectuale a criticii kantiene a rațiunii pure. În primul rând, Kant era convins că acțiunea sa critică se aplică unei rațiuni aflate în starea sa pură. De fapt, Kant se înșală: rațiunea pe care o vizează critica sa nu este rațiunea pură ci rațiunea așa cum se încorporează aceasta în știința galileo-newtoniană a naturii, ale cărei progrese colosale motivează și credința în progres. Kant vrea să explice felul de a funcționa al acestei modalități de cunoaștere și prin aceasta, desigur, s-o justifice. Dar o critică a rațiunii devenea și ea necesară în acest secol al criticii care a fost secolul iluminismului. Întrucât atât în gândirea teoretică cât și în acțiunea practică, morală în primul rând, trebuie ca omul să fie în clar cu acest reper fundamental pentru întreaga sa existență în lume, care este rațiunea, în raport cu care se poziționează de fiecare dată.
Dar Kant, menționează Edmund Husserl nu a reușit să pătrundă până la „subiectivitatea absolută”. Adică, Kant prinde în critica sa, doar subiectivitatea întrupată în om așa cum se prezintă el în carne și oase. Într-adevăr, Kant a reușit să inducă credința optimistă proprie iluminismului într-un progres liniar continuu scutit de crize și momente de repaos, de stări pe loc, dar s-a oprit pe loc aici. Încercarea sa de a elabora o știință universală obiectivă, ridicată pe niște termeni ultimi, aflate într-un Eu absolut, transcendent dar și transcendental, a dus la un eșec. „Kant – declară Husserl – a eșuat în niște construcții mitice și într-o metafizică cu un sens periculos, ostil oricărei științe veritabile”

 

(Die Krisis des europeischen Wissenschaften … prg. 57).