Consiliul
Județean Cluj
Enigma dialogului Parmenide de Platon (III)

Conform unei interpretări destul de răspândite, care a găsit în ultimii ani destul de mulți susținători1, în Parmenide, și în particular în cea de-a doua parte a dialogului, Platon ar fi pus bazele teoretice în vederea unei revizuiri a propriei metafisici destinată să se împlinească pe cale definitivă în dialogul Sofistul. El ar fi refuzat „parmenidismul” care încă caracteriza viziunea clasică a ipotezelor eidetice, pentru a sădi premisele celebrului „paricid”, adică ale concepției despre comuniunea genurilor și a participării intra-eidetice. În cea de-a doua parte a dialogului refuzul parmenidismului și-ar fi găsit expresia în imposibilitatea susținerii unui Unu absolut (prima deducție a primei ipoteze), adică a unei entități singulare și care este în virtutea existenței sale.
În a doua și a treia deducție a primei ipoteze ar fi conținute premisele acelei ontologii „revăzute” de care s-a vorbit mai sus.
În acest sens, se poate cu adevărat susține că Platon a trecut de la o ontologie eleatică, în care ideile reproduc caracterele de austeritate și izolare ale ființei parmenidiene2 la o ontologie anti-ideatică?
După interpreții de care vorbim, răspunsul la aceste întrebări este fără îndoială pozitiv.
Versiunea standard a teoriei, aceea conținută în Phaidon și în cărțile centrale din dialogul Republica, este propusă din nou prin intervenția lui Socrate, ca să fie după aceea contrazisă de obiecțiile lui Parmenide și în mod definitiv abandonată în a doua parte a dialogului.
În admiterea entităților absolute, austere și solitare (în acest sens „eleatice”), constă nucleul acestei versiuni standard. Este vorba de esențe necuprinse într-un sistem de relații reciproce al realităților cărora le-ar fi negată posibilitatea de a se amesteca între ele, adică de a participa unele la altele, posibilitate care în schimb ar fi recunoscută numai de „minunea” la care se referă Socrate3.
Franco Ferrari nu crede că se poate face din Parmenide manifestul autocriticii lui Platon, fiind cel mai mare exemplu de onestitate intelectuală (a record of onest perplexity) de care istoria filosofiei să-și fi putut aminti4.
Toate acestea au fost posibile datorită faptului că Platon nu a susținut niciodată o teorie a ideilor de marcă eleatică. Dialogurile din tinerețe sunt pline cu trimiteri la posibilitatea ca formele să participe unele la altele.
Dilema participării
Odată terminată chestiunea relativă la tipurile de realitate care admit un corespectiv eidetic, Parmenide trece la abordarea unuia din punctele centrale ale propunerii formulate de Socrate: problema raportului dintre idei și lucrurile particulare. În cele spuse mai înainte am observat că formele au o funcție cauzală față de ființa altor lucruri și că dinamica prin intermediul căreia se exercită această cauzalitate este exprimată prin intermediul imaginii „participării” (methexis, metalapsis), lucrurile particulare „participă” (metalambanein) – sau „iau parte” – (methein) la idei5.
Alegerea lui Platon de a face apel la un limbaj metafisic constituie cea mai bună mărturie a deplinei conștientizări a faptului că el avea clară problematica acestor noțiuni. În rest, faptul că metafora participării este însoțită, și uneori înlocuită de cea de „imitație” (mimesis) și de cea de „comuniune” (koinonia) ne confirmă impresia că ne vom găsi în fața unui nod teoretic pentru care Platon nu are la dispoziție o terminologie tehnică adecvată și fixată în mod definitiv.
Ce înseamnă deci că lucrurile „iau parte” la forme, se-ntreabă Franco Ferrari?6 Cum se produce această participare?
Parmenide s-a demonstrat cu totul incapabil să iasă din aceste dileme impuse de metaforele materiale deoarece înțelege în termeni cu totul spațiali implicarea metodologică (adică aceea de „a avea parte”) a relației de participare. După părerea sa „a participa” înseamnă „a avea parte”, și se poate avea parte de un lucru participând la el în totalitatea sa, sau participând numai la o parte (spațializarea implicației mereologice)7.
Față de alte obiecțiuni făcute de Parmenide teoriei ideilor, în cazul dilemei participării ne aflăm într-o situație destul de fericită, deoarece Platon însuși pare să indice o rezolvare. A făcut-o prin intermediul unei scurte intervenții a lui Socrate, care în intenția de a depăși absurditatea, ce derivă din faptul că fiecare din lucrurile particulare participă la formă, în mod separat, de asemenea sugerează conceperea prezenței formei prin participanții la entitatea zilei în confruntarea cu lucrurile din spațiul în care se află. Separarea eidos-ului de sine însuși ar fi de fapt evitată: dacă s-ar comporta ca ziua (hemera) care, rămânând unică și identică, este în același timp în mai multe locuri (polla-chou hama), fără a se separa de sine însăși. Dacă s-ar comporta la fel, iar fiecare formă ar fi una și identică, ar fi prezentă în același timp în toate lucrurile (Parmenide, 131b3-6).
Mai mulți studioși s-au întrebat în ce privește semnificația acestui exemplu, interogându-se în particular despre următoarea intervenție a lui Parmenide, care a propus să fie puse pe același nivel prezența zilei cu aceea a vălului care-i poate acoperi pe oameni, în funcție de ignoranța sau înteligența lor (131b7-9) și să fie în același timp respectuos față de indicația lui Socrate. Este natural, de fapt, ca imaginea zilei să fi fost salvată de exemplul vălului care poate acoperi lucrurile din spațiu, separate între ele (kata mere), adică în toate părțile lor, iar trecerea la cea de-a doua parte a dilemei ar fi cu totul legitimă. Faptul este că lucrurile nu pot fi clarificate în acest fel.
În ciuda încercării unora de a interpreta prezența zilei ca urmare a luminii Soarelui (care învăluie în același timp lucrurile) Socrate nu face nicio asemănare a prezenței eidos-ului cu prezența luminii (phos), ci cu aceea a zilei (hemera), care nu este prezentă din punct de vedere spațial, ci numai temporal în lucrurile în preajma cărora se găsește.
Din moment ce participanții particulari sunt concepuți din punct de vedere spațial separați unii de alții, este cu totul posibil să reținem că, folosind exemplul zilei (care este prezentă numai temporal asupra lucrurilor), Platon a dorit să se refere la alteritatea ontologică a eidos-ului față de participanți.
Condiția ontologică a prezenței contemporane în multe lucruri particulare separate între ele, scrie Franco Ferrari, nu este încredințată părților zilei, ci eidos-ului în totalitatea sa. Este probabil, deci, că Platon ar fi intenționat să sugereze cititorului soluția dilemei participării: formele, echivalate unei unități temporale, sunt în același timp prezente în cazul participanților și pot să existe deoarece constituie entități ontologice extinse fără măsură, la fel cum ziua (din punct de vedere temporal) este fără măsură față de lucrurile pe care le învăluie (cele care se găsesc în spațiu).
În rest, transferul parmenidian al metaforei temporale (care presupune nemărginirea) în cea spațială (care în schimb implică măsura) ar fi din punct de vedere conceptual nelegitimă; aceasta este probată de răspunsul lui Socrate, care, cu adverbul „poate” (isos), nu exprimă deloc o adeziune bazată pe convingere, ci mai ales dă naștere unei puternice perplexități, care riscă să producă o adevărată și proprie reținere. O reținere în fața faptului că lui Socrate îi lipsea maturitatea filosofică (avea atunci mai puțin de douăzeci de ani), care nu-i permitea să aprofundeze o problematică atât de complexă.
Faimoasa concepție plotiniană, scrie F. Ferrari, după care „ființa este peste tot” (pantachou), dezvoltă într-o manieră convingătoare sugestia lui Socrate. Ideea nu poate fi nici separată de sine, nici împărțită între participanți; ea este în sine și este în același timp prezentă în totalitatea sa în fiecare din lucrurile la care participă, exact cum face „ziua” lui Socrate. O cale de ieșire din dilema participării există, și poate fi găsită, fiind suficient să adoptăm o atitudine corectă din punct de vedere filosofic, adică un punct de vedere platonician. Transcendența ontologică a formelor, nemărginirea lor față de participanți, face din punct de vedere conceptual gândibil actul participării, evitând să rămână amestecat cu reziduurile unei mereologii fiziciste.
Este vorba de a scăpa de tendința obiectualizării fiziciste a ideilor, adică este vorba de atitudinea care consideră atributele și calitățile în funcție de lucrurile concrete.8
Rezultatul adoptării unei atitudini filosofice corecte față de participare face posibil faptul că o idee, exact ca o proprietate, poate fi „împărtășită” fără a fi „împărțită”9.
Care este atunci sensul aparentei imposibilități a rezolvării dilemei lui Parmenide? Nu poate fi vorba decât de o aluzie, deloc ascunsă, a propozițiilor ieșite din mediul dezbaterii interne din Școala lui Platon, Academia.
Știm cu certitudine că o interpretare fizicistă a relației participative a fost în mod efectiv făcută în interiorul Academiei. Eudoxos di Knidios, (408 î. I. Hr.-355 î. I. Hr), matematician și astronom grec antic, după mărturiile lui Aristotel, a înțeles ideile ca entități imanente pentru lucrurile sensibile și a sfârșit prin a le echivala cu participarea la conceptul de on adevărat și propriu-zis ca „amestec” (mixis) între cele două genuri de realitate.
Dacă formele ar fi imanente ar putea părea că sunt cauze ale lucrurilor, așa cum albul pur prin amestec este cauza culorii albe a obiectului. Dar acest raționament, pentru Anaxagoras și apoi pentru Eudox și alții care i-au dat credibilitate, este imposibil de susținut: de fapt, împotriva unei asemenea opinii este ușor să punem împreună dificultățile cele multe și de multe ori de nedepășit. (Aristotel, Metafisica, I 9 991a15-19).
Aceste dificultăți ce par de nedepășit (adyamata) sunt poate tocmai acelea pe care Platon și-a propus să le descopere prin contribuția lui Parmenide din dialog. Ele par de nedepășit numai dacă rămân în interiorul unei considerații fiziciste, adică eudo-siene, aceea a participării.
Să recapitulăm această problematică pentru a fixa mai bine în mintea cititorului acest exercițiu demn de cei mai experimentați metafisicieni.
Procedurile ce pot fi urmărite în dialectica platoniciană sunt prezentate în dialogul Phaidros: „a reconduce la o unică formă ceea ce este multiplu și răspândit (în mai multe direcții n.n.)” (synagoghe) cu împărțirea obiectului în specii, urmărind natura lor, fiind atenți să nu fie afectată integralitatea lor. Platon insistă în mod particular asupra acestui aspect; fiecare poate, la rândul său, să reprezinte o idee care să cuprindă și alte specii, astfel ca metoda împărțirii să le permită să surprindă raportul ierarhic instaurat între idei. În acest punct apar pentru Platon o serie de dificultăți în ce privește doctrina ideilor. Ele sunt indicate și analizate în cel mai complex din dialogurile sale: Parmenide. În primul rând există idei pentru fiecare din realitățile experienței noastre? Răspunsul este că pentru chestiuni ca dreptatea, frumosul, stabilitatea, mișcarea, pluralitatea, unitatea etc. sunt în mod sigur idei. Este însă puțin probabil că ar exista idei pentru entități ca omul, focul, apa etc. Nu există în mod sigur idei pentru lucruri ca firul de păr, noroi etc. Apoi am văzut că se pune problema raportului dintre idei și obiectele sensibile: cum poate o idee să participe la mai multe obiecte, fără ca unitatea sa să se împartă în multiplu? Mai mult, din moment ce ideea este forma unică sub care se adună mai multe obiecte, dacă noi considerăm totalitatea lor mai mare decât ideea, ar trebui să putem surprinde totul sub o altă idee și așa la infinit (acesta este argumentul celui de-al treilea om) de care a vorbit Aristotel în Metafisica.
Dar dificultatea cea mai mare, după Platon, este că lucrurile proprii experienței noastre sensibile, care au același nume ca ideile, sunt ceva ce sunt în relație între ele și nu în raportul lor cu genurile (de exemplu un sclav este sclav în raport cu un om concret, care este „proprietarul” său, nu cu ideea de proprietar). La fel de mult, este valabil în raport cu ideile (pe care Platon le desemnează cu termenul de „gen”): se pare că ele pot fi în raport numai între ele și nu cu lucrurile concrete. Absoluta separare dintre idei și lucruri ar face inutilă, ar face deci vană însăși existența ideilor, în raport cu cunoașterea adevărului. Pentru a putea ieși din această aporie, în dialogul Parmenide Platon abordează discuția dintre raportul dintre unu și cei mulți, dintre ființă și non-ființă, susținând că despre ființă, așa cum este susținut de eleați, nu este posibilă predicația în niciun fel, nici măcar că este unu, în stabilitatea sa etc. În alternativă, o să vedem mai încolo poziția proprie a lui Platon enunțată în dialogul Sofistul: non-ființa nu se contrapune ființei ca negația sa absolută, ci trebuie înțeleasă ca diversitate, deci ca o negație relativă, care are o realitate a sa paritară cu cea a ființei.
Atunci când despre o idee sau despre un lucru se spune că ea este, aceasta nu înseamnă că se identifică cu ideea însăși de ființă, ci pur și simplu că participă, asemănător altor idei și lucruri, despre care se spune că sunt.
În mod analog se întâmplă când se procedează la atribuirea de predicate: dacă despre ceva se spune că este identic cu sine însuși, asta nu înseamnă că se identifică cu identitatea însăși; este la fel de adevărat că în același timp se poate spune că este diferit față de alții sau că participă până și la diversitate.
Ființă, identitate, diversitate sunt trei din cele cinci genuri supreme pe care Platon le enumeră în dialogul Sofistul, așa cum am văzut mai sus; celelalte două, stabilitatea și mișcarea sunt exemple de idei despre care nu există predicație în același timp și despre același subiect (altfel ar apărea o contradicție în termeni); în același timp aceste două genuri participă la celelalte trei.
În acest fel este indicată varietatea raporturilor între idei: unele, de fapt, participă în mod reciproc, altele nu. De aici, pleacă justificarea unor judecăți negative: în momentul în care se neagă că unele aparțin la ceva, nu se înțelege negarea ființei acestora din urmă, ci pur și simplu se afirmă diversitatea față de cel ce participă la o asemenea predicație; acesta este unicul sens legitim al negației ființei.
Platon prezintă o astfel de concluzie ca pe un „paricid” care este necesar să fie făcut față de Parmenide, care apare ca o ultimă soluție în calea spre adevăr.
Afirmația existenței non-ființei în sensul diversității îi permite rezolvarea problemei erorii (care deja este propusă în dialogul Theaitetos); discursul fals este acela care spune lucruri diverse despre lucruri diferite cu totul de cum sunt ele în realitate. Un avertisment rămas după milenii, care este actual și azi.
Note
1 De exemplu Curd P. (1998), The Legacy of Parmenides. Eleatic Monism and later Presocratic Thought, Princeton Univ. Press, Princeton.
2 Cfr Mc Cabe MM. (1994), Plato’s Individuals, Princeton Univ. Press, Princeton, formele sunt individualități „austere”, adică lipsite de determinări și proprietăți diferite de ființa lor. Pentru Turnbull R. G., The „Parmenides” and Plato’s Late Philosophy, University of Toronto Presss, Toronto.
3 Cfr, lui Ryle G., (1965), Plato’s Parmenides, în Allen (1965), pp. 97-147
4 Vlastos Gregory, (1965), The Third Man Argument in the „Parmenides”, în Allen (1965), pp. 231-63 (original „Philosophical Review”, 63, 1954, pp.319-49).
5 Cfr. dialogurilor Gorgias 467e; Phaidon 100c; Republica 476d; Simposion 211b; Sofistul 228c; în mod normal metechein și metalambanein (și derivatele lor) sunt utilizate de Platon cu aceeași semnificație. O anume distincție se poate vedea în Parmenide 155e11-156a1, unde metalambanein pare să indice începutul participării, actul de „a lua parte”, în timp ce metechein ar trebui să se refere la condiția de „a avea parte” la ceva, adică la același produs al acțiunii metalambanein. Cfr. Lui Cornford F. M. D. (1939), Plato and Parmenides, Routledge and Kegan Paul, London.
6 Franco Ferrari, op. cit., p. 57
7 Despre importanța perspectivei mereologice (meros=parte, cfr. lui Kutschen, von F. (1995), Platons Parmenides, De Gruyter, Berlin-New-York.
8 Cfr. Graeser, A., (1996), Wie uber Ideen sprechen?: Parmenides, in T. Kobusch-B. Mogsich, Platon. Seine Dialoge inder Sich neuer Forschungen, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, pp. 146-66.
9 Varzi A.C., (2001), Parole, oggetti, eventi e altri argumenti di metafisica, Carocci, Roma. Toate acestea nu înseamnă că formele platoniciene n-ar fi dotate de o specială zestre plină cu caracteristici logico-ontologice care fac din ele cea mai înaltă manifestare a ființei.