Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Enigma George Brummell sau naşterea dandysmului

Enigma George Brummell sau naşterea dandysmului

În fenomenologia scrisului universal se manifestă două tipuri de regresiune psihanalitică: cea dintâi şi mai frecventă, limitată la existența scriitorului precum regresiunea în universul copilăriei, este o regresiune parțială. Iată-l spre exemplu pe Rebreanu, care se duce la Maieru, în locurile copilăriei, pentru a reuşi, după douăzeci şi cinci de ani de eforturi, Răscoala. Când însă structura complexului de afabulație include stări filogenetice, ieşite din ritualurile arhaice ale umanității şi bazate în consecință pe mecanisme psihice universale avem de-a face cu o regresiune totală.
Una dintre erupțiile istorice de suprafață ale acestui fond atavic este dandysmul. De la emergența fenomenului la începutul secolului XIX la Londra şi până în zilele noastre, dandysmul este încă perceput ca un fenomen de efeminare, mod de viață al unor cocote masculine, încarnare decadentă a principiului vanitas vanitatum et omnia vanitas sunt. Balzac însuşi, în al său Traité de la vie élégante, califică dandy-ul de „mobilă de budoar, manechin extrem de ingenios […] dar ființă gânditoare, niciodată”. Doar că Balzac se înşeală: dandysmul are în realitate în spatele lui o filosofie de viață la care au aspirat mulți dintre adepții lui, începând cu uimitorul fondator, englezul George Brummell. Dacă ne oprim câteva momente asupra lui este pentru faptul că un fenomen non-literar – Brummell era un redutabil causeur dar n-a lăsat decât câteva rânduri scrise pe un album, adică nimic – a generat un fenomen literar de anvergură europeană: caz fără pereche în întreaga istorie a literelor.
Reacție, în momentul istoric respectiv, la presiunea uniformizatoare a industrializării din Anglia începutului de secol XIX, a plictisului de moarte care asfixia straturile superioare ale societății britanice a epocii, dandysmul exaltă personalitatea prin semne exterioare de eleganță şi printr-un mod de viață particular. Insularitate personală înt-o țară insulară, dandysmul nu putea să se nască decât în Anglia. Există însă şi o rădăcină mult mai veche, poate cea mai puternică, cea care se împlântă în hieratismul ritualurilor arhaice când momentul sacru al contactului cu divinitatea trebuia onorat printr-o vestimentație deosebită. Iar cum divinitatea se metamorfozase în societate, a apărea în cercurile înalte devenise un act aproape cultual. Dacă ne-am opri la vanitatea vestimentației într-o epocă desacralizată, am da însă o imagine falsă a filosofiei curentului pentru că, aşa cum decretase inițiatorul lui, George Bryan Brummell, nimic nu este mai puțin van decât vanitatea. Tradus în termeni concreți, vanitatea serveşte marcajul personalității, se legitimează ca o formă de socialitate inovantă.
Fenomenul Brummell rămâne o enigmă în istoria culturii sau, mai exact, a notorietății, pentru că el nu îndeplineşte nici unul dintre criteriile clasice care dau dreptul la un podium în memoria colectivă: operă, titlu nobiliar de rang înalt, avere uriaşă. Un alt paradox în ce-l priveşte consistă în faptul că Brummell este punctul cel mai înalt şi mai complet al ipostazei dandy-ului, când de obicei fenomenele deschizătoare ale unui curent sunt timide și slab definite. Dandysmul în versiunea Brummell nu se rezumă la o simplă aparență fizică ci este asociat unui întreg mod de a exista şi în primul rând unei promptitudini şi corozivități de spirit capabile să pulverizeze prestigiile cele mai solide. Dar fără să se coboare vreodată până la discurtoazie şi conservând tactul ca ultim atu al eleganței. Descendent pe această fațetă al cinismului grec după unii, după Nietzsche el resuscitează concepția greacă a vieții ca artă, cea mai desăvârşită dintre arte. Indolent, „dotat pentru vid” (d’Aurevilly), maniac al curățeniei, pasionat de lux, cu ghearele impertinenței ascuțite la punctul că atinge condiția unui spiritual killer, dandy-ul este solitarul interior prin definiție. Nu exterior, pentru că în societate el este nu numai adorat, temut, dar stelele sociale ale timpului său sunt atrase şi roiesc în jurul lui ca fluturii de noapte în jurul luminii: Yarmouth, Byron, Sheridan, ducii de York şi de Cambridge, lord Delamere, fratele lui William Pitt, Chatham, ducele de Rutland se numără printre sateliții lui sociali. În impersonalitatea şi nivelarea generală a democrației, dandy-ul caută să se singularizeze cu orice preț printr-o diferență oarecare: etnică, culturală, politică, religioasă, sexuală etc., ne asigură Frédéric Schiffter.
Iar singularizarea instituie o distanță considerabilă între individ şi restul societății. Brummell profesa principiul lui machiavellic: „Lumea aparține spiritelor reci”, cu o marcată notă sarcastică care l-a transformat în despotul fashion-ului londonez şi un „autocrat al opiniei” (d’Aurevilly) timp de aproape două decenii. Cu toate că bărbat frumos, noțiunea de dragoste îi era străină pentru că a iubi implică o dependență între el şi obiectul dorinței lui. Femeile, care îl gelozeau pentru că dandy-ul poseda grația căreia numai ele îi deținuseră monopolul până atunci, Brummell le trata de sus. Iar situația era fără îndoială pentru multe dintre ele frustrantă, Brummell fiind în aelaşi timp un concentrat al tuturor calităților care fac un bărbat dezirabil. Aşa se face că „regele modei” n-a fost niciodată însurat şi nu i se cunoaşte vreo metresă en titre. Liniile logice ale comportamentului lui conduc inexorabil către condiția unui fel de hermafrodit psihic: „frumosul Brummell” este un personaj autosuficient lui însuşi. Totuşi, în ciuda acestei distanțe sociale voite, vanitosul este dependent de aprobarea celorlalți ceea ce instituie o forță inversă, de atracție, şi explică stilul lui afectat.
Deşi de extracție relativ modestă – tatăl lui nu era decât un simplu Esq. –, ascensiunea socială a lui Brummell a fost fulgurantă. După studiile la Eton şi Oxford, abil, s-a înrolat în regimentul 10 de husari comandat de prințul de Galles: fizicul lui în afară de comun, ținuta altieră, replica promptă, muşcătoare şi colorată ajutând, s-a numărat curând printre intimii prințului. Din această poziție privilegiată, cercul cunoştințelor lărgindu-se rapid, Brummell a ajuns să dea la-ul eleganței la Curtea Angliei. Într-o frază vărsa în doze egale simpatia și ironia muşcătoare de tipul celei pe care criticul William Hazlitt le practica în scrierile sale. Postura inimitabilă, gestica, sunetul vocii îi confereau o ascendență irezistibilă asupra anturajului său. Brummell „a fost o putere intelectuală care a domnit mai degrabă prin aerele sale decât prin cuvinte”, „fut une puissance si intellectuelle qu’il règna encore plus par les airs que par les mots” (d’Aurevilly, 80). Influența lui era atât de copleşitoare, încât un alt elegant de anvergură al epocii, Byron însuşi, reputat pentru jiletcile sale fantaisie, era terorizat de ideea că Brummell ar fi putut să-l înțepe pe această temă într-una dintre epigramele sale orale care circulau, devastatoare, în Londra epocii. O asemenea ruşine i-ar fi atras excomunicarea din cercurile distinse – cluburile Watier’s sau White’s – ale elitei tineretului londonez. Felul în care îşi înnoda cravata Brummell, tabacherele sale de argint, vestele şi pantofii personajului erau imitate imediat de tineretul elegant londonez, iar replicile lui mortifere puteau distruge orice reputație. D’Aurevilly crede însă că ceea ce făcea prezența lui Brummell inconfundabilă erau manierele lui – „fuziunea mişcărilor spiritului şi corpului” care l-au înălțat la condiția de „prinț al timpului său”. Ducesa de York, Erskine, lord Townshend, Sheridan, ducesa de Devonshire, poetă în trei limbi care săruta măcelarii din Londra pe buze, făceau parte dintre relațiile lui privilegiate. Dar nu şi Corinne de Staël care, prin inoportunitatea şi lipsa de respect a convențiilor sociale, i-a displăcut visceral cum îi displăcuse şi lui Napoleon. Situație singulară în istorie pentru că nimeni n-a reuşit performanța de a influența societatea la un asemenea punct prin simpla sa prezență şi verbalitate laconică. Brummell era considerat unul dintre cei mai buni causeuri ai Angliei timpului său: cel care găsise punctul de intersecție al lui Pascal între originalitate şi excentricitate. El practica plenar principiul cardinal al dandysmului: „În lume, dacă n-ați produs efect, rămâneți: dacă efectul se produce, plecați!” Iar pentru el, efectul era aproape instantaneu. Emanație a unei societăți a plictisului, Brummell prefera să uimească mai degrabă decât să placă. Dandy-ul a lăsat în spatele lui ca o trenă, între altele, acele „afectații şarmante” ale discursului şi gesticii care au înlocuit naturalul. Privirea penetrantă, capabilă de a încremeni într-o expresie de indiferență sau de dispreț suveran, expresia de finețe şi de ironie care se desena pe figura lui dădeau impresia unui om care poartă în el ceva superior lumii exterioare. Cu toate că bea până se îmbăta, dandy-ul rămânea, asemenea lui Sheridan, campion absolut al bețivilor distinşi din Londra, stăpân pe ironiile, glumele şi eleganța lui. Între 1799 şi 1814 criteriul reuşitei sau eşecului unui bal sau al unei adunări oarecare – la Almack, Ascot, pavilionul Brighton sau Carlton-House1 – era prezența sau absența lui Brummell. Pentru a rezuma forța influenței primului dandy din istorie, marea epocă a lui Pitt, Fox, Windham, Walter Scott, Byron „ar deveni dintr-o dată mică pentru că era umplută de numele lui Brummell” (d’Aurevilly 72). Byron declara de altfel că ar fi vrut să fie mai degrabă Brummell decât împăratul Napoleon.
Câteva anecdote savuroase ni se par mai elocvente pentru a da măsura ascendentului lui Brummell asupra înaltei societăți londoneze a epocii. La propunerea unui tânăr elegant de a-l conduce la un bal la care amândoi erau invitați, Brummell replică: „Imposibil, dragul meu, n-ar fi convenabil să fim văzuți sosind eu în trăsură, iar dumneavoastră alergând în spate”. Altuia, care îl invita la un dineu, îi condiționează venirea: „Cum doriți, dar în acest caz nimeni nu trebuie să ştie acest lucru”. Dar întâmplarea care marchează vârful insolențelor lui Brummell este următoarea. Câțiva ani după admiterea lui Brummell în anturajul moştenitorului tronului, prințul de Galles începuse să capete rotunjimi pe care un dandy autentic nu le putea tolera. Ca atare, Brummell l-a poreclit Big-Ben. Porecla ajungând la urechile viitorului monarh, cei doi s-au certat. Un timp după defecțiunea lor, Brummell l-a întâlnit din întâmplare în Hyde Parc, în compania unui prieten comun. Fără să-l salute pe prinț, Brummell salută prietenul comun în termenii următori: „Hello! Dar cine este grăsanul care vă însoțeşte?” Nu-i mai rămânea prințului de Galles decât să urce pe tron, remarcă Frédéric Schiffter, prefațatorul ediției 1997 (2018) al cărții lui Barbey d’Aurevilly2 despre Brummell. Ceea ce prințul a şi făcut sub numele de George IV.
Dizgrația lui Brummell n-a antrenat însă căderea lui, pentru că lumea saloanelor i-a răms fidelă. După o mărturie apocrifă implicând ducele de York, prințul de Galles i-ar fi păstrat totuşi o ranchiună discretă pentru faptul că Brummell l-ar fi amenințat de „a-l arunca în neant” şi de a-l înlocui în mentalul public cu vechiul rege George. Iar, culme a superbiei, ar fi adăugat: „Eu l-am făcut ce este, eu pot foarte bine să-l des-fac”. Rolurile erau inversate prin forța spiritului: Brummell se poziționa în monarh iar monarhul era decăzut la condiția de supus. Pentru a explica priza totală a lui Brummell asupra înaltului public londonez în ciuda acestor replici usturătoare, Bulwer considera în Pelham că „era detestat prea mult pentru a nu fi căutat de toată lumea”.
Înglodat până peste cap în datorii după ce-şi pierduse averea la jocul de cărți în 1814 şi amenințat cu închisoarea în Anglia, Brummell părăsi precipitat Londra într-o noapte pentru a evita umilința după glorie şi se stabili câțiva ani la Calais. Cu câteva ore înainte întreaga Londră şic îl văzuse la Operă, mai superb ca niciodată. O pasăre Fenix pe cărbunii „dizgrației” destinului. La Calais, „azil al datornicilor englezi” din epocă, Brummell a fost o vreme obiectul pelerinajelor figurilor celor mai reprezentative ale faşion-ului englez: ducii de Wellington, de Rutland, de Richmond, de Beaufort, lorzii Sefton, Willoughby, Jersey, Craven, Ward. Dar cum ochii care nu se văd se uită, puțin câte puțin Brummell a fost abandonat de admiratorii lui. Ducesa de York, una dintre admiratoarele şi protectoarele lui constante sub raport financiar, îi obținu de la Foreign Office înființarea unui post de consul al Angliei la Caën. În acest oraş normand în care notabilii îl asigurau că englezii sunt simpli descendenți ai normanzilor, Brummell a continuat să fie Brummell. Invitat în calitate de reprezentant al Regatului Unit la o sărbătoare locală în onoarea regelui Louis-Philippe, Brummell îşi trimise valetul, un anume François. La un moment dat, fără să țină cont nici măcar de propriile lui interese, Brummell scrise la Foreign Office o scrisoare în care semnala că postul lui nu servea la nimic. Consecință firească, lord Palmerston, patronul din epocă al respectivului organism, suprimă postul, ceea ce a antrenat (de)căderea inexorabilă a dandyului. Trebuie spus apropo de eleganța morală a lui Brummell că, ruinat, în exil la Calais iar apoi la Caën, librarii din Londra, ahtiați după indiscreții şi cancanuri piperate, i-au propus să-şi scrie memoriile propunându-i în schimb sume fabuloase. Brummell, fidel spiritului dandy, a refuzat târgul preferând decăderea iar finalmente moartea în sărăcie la azil. Eleganța fizică şi morală, originalitatea fără pereche în postură constituie o față a personajului, cea care amorsează social și este vizibilă fără comentarii, spiritul și reactivitatea verbală ucigătoare cealaltă față. Este ceea ce a făcut evoluția lui în cercurile superioare londoneze irezistibilă şi a creat un model social-intelectual imitat pe întreaga insulă britanică si pe continent.
Dacă dandysmul îşi are rădăcinile în natura umană, după cum pretinde d’Aurevilly (p. 117), ceea ce explică generalizarea lui ulterioară, fenomenul dandy-ului absolut Brummell, căruia nimeni nu i-a dat o explicație validă, pare a fi unic în istoria socialităților europene. De extracție modestă, fără operă, fără o avere moştenită, fără un nume răsunător, Brummell a reuşit să urce, să fascineze şi să domine, erijându-se timp de cincisprezece de ani în veritabil tiran estetic al înaltelor sfere ale societății engleze şi, prin extindere, europene. Scriitori de prestigiu – Edward Bulwer, Barbey d’Aurevilly, Baudelaire – scriu despre el fără ca el să fi scris vreodată un singur rând. De unde legitimitatea întrebării: prin ce a hipnotizat Brummell întregul high life britanic şi european? Chestiune inextricabilă la care nimeni nu a reuşit să dea un răspuns convingător până la ora actuală. D’Aurevilly evocă ținuta, privirea de pe o înălțime intangibilă a mediului social, intonația, gestul, intenția transparentă, replica încărcată de electricitate, chiar tăcerea plină de sens, desconsiderarea oricărei ierarhii fără ca aceasta să-i atragă vreodată neplăceri, conversația inegalabilă căreia nici un partener – nici măcar Byron – nu-i putea ține piept. Hotărât lucru, Brummell iese din toate schemele intelectuale, a fascinat şi continuă să fascineze. Toată viața lui n-a fost decât influență, iar impertinența „justesse”, spune d’Aurevilly. După formula prințului de Ligne „Il fut roi par la grace de la Grace”.

 

 

Note
1 Ultimele două menționate, reşedințe ale prințului de Galles.
2 Barbey d’Aurevilly 2018 (1997), Du Dandysme et de George Brummell, Paris: Éditions Payot & Rivages.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg