Consiliul
Județean Cluj
eXcentric. Dans contemporan în Nord

De anul trecut, dintr-o inițiativă lăudabilă a tenacelui om de teatru Radu Macrinici, Teatrul Municipal din Baia Mare organizează (alături de senzaționalul Festival „Atelier”, care face istorie în teatrul românesc de 30 de ani) unul din puținele evenimente dedicate dansului contemporan și performance-ului din România, dar nu numai: eXcentric Dance Team(S) Festival. Trebuie să remarc, în context, că dansul contemporan de la noi a intrat într-un nemeritat con de umbră festivalier în ultimii ani, după o efervescență a dinamicii sale publice pe la debutul anilor 2000. În răstimp, producțiile de gen și echipele artistice au configurat un peisaj de producții solide și foarte diverse, la Centrul Național al Dansului și în companii independente, deopotrivă, astfel că peisajul domeniului e foarte bogat în prezent.
A și probat-o, de altfel, festivalul de la Baia Mare, derulat anul acesta între 29 septembrie și 6 octombrie, în colaborare cu NON Centru de Arte Performative din Cluj, cu sprijinul Consiliului Județean Maramureș și al Administrației Fondului Cultural Național.
M-am bucurat să revăd vechi profesioniști ai dansului contemporan și noi-veniți în domeniu, văzând o parte din spectacolele invitate la eXcentric. Propunerile au fost foarte diverse, iar festivalul a inclus, pe lângă spectacole, discuții profesionale, lansări de cărți și reviste, ateliere, expoziții de artă plastică. Comentez aici reprezentațiile văzute în sejurul meu băimărean, cu mențiunea că selecția a fost una de top.
Cancer, Coregrafiat, coregrafia: Cosmin Manolescu, după un text de Cătălina Florescu (Compania Paradis Serial, București) a fost construit în formatul unui spectacol comunional, în care spectatorii erau invitați la petrecerea personajului principal. O pledoarie dansată pentru celebrare vitală, pledoarie poznașă, ludică, dublată de o pledoarie poetică, ușor emoționantă, pentru grija viețuirii și momentele de popas, de „oprire”, de introspecție, au făcut din acest performance cu decor video luxuriant și baloane în scena luminată discret un soi de lecție simplă, cu didactică manifestă. Muzica originală a Sabinei Ulubeanu a contribuit la atmosfera de party a reprezentației. Prezența în final a unui „navigator de pacienți oncologici” a întărit scopul pedagogic al producției, care totuși e un discurs artistic țintit (auto)empatic, încărcat de o anume moliciune elegiacă. Au dansat cu har, dar într-un registru al firescului și simplității, Cosmin Manolescu și Cristina Lilienfeld.
Plin de energie, ritmat nu numai prin coloana sonoră ci și prin dansul protagoniștilor, potențat de video-design, a fost Maraya Arrouh, coregrafia: Ahlam El Morsli, Wajdi Gagui și Jean-Marc Matos (Cies K. Dance și Col’Jam – Studio, Franța-Maroc). Spectacolul este o redare conceptualizată, abstractizată, a relației dintre bărbat și femeie în civilizația islamică și în cea creștină, sublimată în câteva reprize dansate de forță și foarte dinamice, între care un dans al dervișului rotitor sau unul pe celebra arie Ave, Maria. Reprezentația evită ermetismul simbolic prin amplasarea performerilor (Ahlam El Morsli și Wajdi Gagui), care dansează pe rând, impresionanți prin dinamica mișcării. Video-designul imaginat de Arnaud Courcelle, niște turbioane de nisip, conturate în alb-negru, era o prelungire spațială a mișcărilor dansate, catalizând tempoul spectacolului.
Spații originale/Gesturi legalizate (SAC București) a fost, în schimb o instalație de teatru-dans, hibridă și imersivă (detest formula, dar aici e perfect potrivită). Spectacolul a fost creat de o echipă redutabilă de coregrafe, arhitecți, o dramaturgă, artiști vizuali și, spre deosebire de multe alte proiecte ambițioase din vorbe, chiar are o osatură conceptuală solidă. Trama dramaturgică (Maria Rucsandra Pop) se bazează pe diverse detalii din biografia performerelor Ioaan Marchidan și Simona Dabija – scrisori ale bunicilor ori ziare „de epocă” (interbelică ori din primii ani post-revoluționari). Spațiul de joc, amplu (gândit de arhitecții Maria Ghement și Justin Baroncea), e modulat de panouri sau de socluri pe care tronează lucrări năstrușnice, ca o oală cu pokemon, de pildă, imaginate de Dimitrie Luca Gora, ca un fel de ilustrare ludică a unui spațiu infantil-domestic vintage. Universul sonor al lui Dan Suciu personalizează și mai tare vibrația spațiului. În acest hău al memoriei recompuse din frânturi evoluează cele două dansatoare/actrițe, într-un melanj de mișcări și replici, unele redundante, prin care privitorul e invitat să deambuleze apropriindu-și cumva nu doar confesiunea intimă, ci și oglindindu-se, ricoșat, în aceasta. Un spectacol foarte pregnant, foarte evident în semantica sa, cu o personalitate conceptuală de ținu minte. Merită menționat aici și curatorul proiectului, Alex Radu, pentru flerul de a fi investit într-o producție inovativă.
De o prospețime și intensitate a mișcării cu totul remarcabilă și excepțional prin muzica originală a fost Dans nomad (Unfold motion, Timișoara), derulat în a treia sa reprezentație în Piața Cetății. Decorul medieval natural al spațiului s-a dovedit foarte expresiv pentru expresivitatea fizică pregnantă a dansatorilor Carolina Țapoc, Teodor Cauș, Beatrice Tudor, Daniel Stănciucu, Filip Stoica. A fost o propunere de dans „pur și dur”, o real time composition frapantă prin fizicalitatea aproape gimnastică a tinerilor protagoniști, pe un fundal muzical spectaculos, asigurat de un DJ. Abstract dar puternic prin acomodarea corporală la texturile și volumele spațiului ales, Dans nomad și-a meritat pe deplin titlul, atrăgând atenția și concentrarea unui public numeros.
Pe o structură coregrafică apropiată de baletul clasic, adjuvată de melodii ale Mariei Tănase, a mizat Arcadie Rusu în Omen, un spectacol dedicat întâlnirii celebrei cântărețe cu Brâncuși (Linotip – Centru Independent Coregrafic, București). Dansatorii Anda Stoian și George Pleșca au realizat un duo coregrafic cu izbucniri de energie și grație scenică, de mare forță și delicatețe totodată. O performanță coregrafică de virtuozitate, care a entuziasmat publicul. Nu mai puțin, interpretarea muzicală a Laurei-Gabriela Oana – care nu a făcut un simplu colaj-cover din repertoriul Mariei Tănase, ci a adaptat partitura la propriile caracteristici vocale, cu un rezultat absolut remarcabil – a adăugat valoare artistică acestui spectacol agreabil și intens.
Tot energia incandescentă – de data asta apropiată de acrobație, de exploatarea expresă a fizicalității – a caracterizat și El Dorado, în regia și coregrafia lui Nicanor de Elia (La Cie NDE, Franța). Spectacolul este conceput în nota ușor ermetică, abstractă, a dansului contemporan, dar pune foarte pregnant în valoare corporalitatea, zvâcnetul fizic, frionul muscular prin care trupul uman devine el însuși instrumentul acrobatic, mijlocul de expresie al energiei fizice. Apropieri frenetice, distanțări sincopate, o scenicitate de sală de sport cumva au trasat conturul de semnificație ale acestui proiect performativ multinațional, dezvoltat foarte recent. Excelent și-au asumat ipostazele coregrafice Zuska Drobna, Moïse Luneau, Maximo Pastor, Timothé Vallat, Tiare Salgado, Maria Smith, pe muzica ritmată, puternică, a lui Giovanni di Domenico. Videografie Guillaume Bautista; lumini Nicolas Zuraw și Hugo Oudin; costume Sari Brunel. O producție interdisciplinară, care încearcă să combine dansul contemporan cu elemente specifice circului, precum acrobația și jongleria – în demersul pe care noul circ european îl face de câteva decenii pentru a-și apropria formule estetice din alte arte.
În fine, Am I?, în coregrafia Roxanei Florescu (NON Centru de Arte Performative, Cluj), a fost un spectacol la granița teatrului cu dansul contemporan, o poveste fragmentară, vorbită și dansată/jucată, despre dependențele, blocajele, fragilitățile, legăturile indisolubile pe care ni le creează ereditate. Cât din ce suntem se datorează părinților, bunicilor, strămoșilor noștri? Cât semănăm cu ei în ticuri și tabieturi, cât ne-am emancipat prin propriile personalități? Un spectacol excelent articulat, construit cu umor și profesionist, minimalist și autoironic, emoționant și detașat deopotrivă. Excelentă interpretare – și coregrafică, și dramatică – a protagoniștilor: Dominik M. Iabloncic (care semnează și regia), Francesca Dulca, Grigore Avram, Roxana Florescu – de remarcat mai ales prin coordonarea perfectă a momentelor colective. În pofida registrului poematic cam anti-narativ, scenariul dramatic al Roxanei Țentea capătă coerență scenică prin ludicul său, potențat de muzica lui Nidal Ștefan Hamad Al-Essa. Un spectacol plin de prospețime și onestitate, dacă se poate spune așa.