Consiliul
Județean Cluj
Fr. Nietzsche – un destin „antum” (I)
Un principiu care trebuie respectat în explicarea unei mari creații, indiferent de domeniul căreia îi aparține, este acela al întrepătrunderii a trei factori cu rol hotărâtor: personalitate, viață, operă. Dintr-un anume punct de vedere, personalitatea dată originar se exprimă prin viață și operă, dar, pe de altă parte, putem considera personalitatea și opera, oricât din cea dintâi a trecut în cea de-a doua, ca fețe ale aceluiași suport care e viața. Într-un fel, ca două crengi care cresc din același trunchi.
*
Pentru a lămuri drumul operei nu este absolut necesar să recurgem, în orice caz, la explicațiile celuilalt drum, al vieții. Trebuie însă reținut că, în general, legătura dintre viață și operă, interacțiunea lor, oferă un principiu conducător deosebit de eficient în cercetarea de tip istorico-filosofic a unui gânditor. În unele cazuri, această legătură dintre viață și operă a fost destul de îndepărtată, încât principiul nu a putut funcționa la maxima sa eficiență, de exemplu la Spinoza sau Kant unde viața s-a desfășurat într-o altă sferă decât gândirea lor. Poate chiar la Descartes sau Leibniz în explicarea gândirii cărora factorul viață abia dacă
intervine.
În situația lui Nietzsche nu asistăm, nici aici, la o invazie a biograficului ca factor explicativ în geneza operei. Opera este cea care își lămurește înțelesurile prin ea însăși, conform cu niște proiecții hermeneutice elaborate precaut și cu pricepere de către cercetători. Principiul legăturii dintre viață și operă a acționat aici doar trecut prin filtrul datelor ce au constituit personalitatea spirituală a lui Nietzsche.
La noi, în literatura română o corelare a celor trei factori – personalitate, viață, operă –, a realizat Tudor Vianu într-un excelent studiu-eseu Fr. Nietzsche și filosofia ca formă de viață (1934). Gândirea lui Nietzsche își găsește temelia și justificarea nu atât în viața cât în personalitatea lui sau, poate mai potrivit zis, în amândouă, chiar dacă nu în mod egal. Marea enigmă rămâne, desigur, personalitatea sufletească atât de bogată dar și contradictorie a lui Nietzsche, ale cărei linii mari de forță pot fi descifrate doar cu o mare dificultate. „Orice încercare de a pătrunde în gândirea lui Nietzsche – scrie Tudor Vianu – se izbește necontenit de enigma personalității umane, în lipsa unor știri precise despre felul său particular de a fi și despre evenimentele care compun neliniștita lui biografie intimă, cugetarea lui Nietzsche
nu-și destăinuie pentru noi întreaga ei semnificație”. Biografia, la fel ca în cazul lui Nietzsche, nu trebuie reținută întodeauna în rândul factorilor explicativi de primă importanță ai unei gândiri.
Ca orice gânditor de o pronunțată originalitate, Nietzsche este preocupat, în primul rând, de a-și găsi un loc propriu, distinct configurat, în ansamblul tradiției filosofice europene. El se va poziționa în afara marelui drum urmat de această tradiție, pe care, mai degrabă, o infirmă decât o confirmă. Tradiția filosofică europeană, de la Platon încoace până la Kant, constituie pentru Nietzsche o eroare, o rătăcire care a hrănit/din care s-a hrănit iluzia creștină a lumii de dincolo, a celeilalte lumi. Modernitatea rătăcește într-un labirint din care spre a ieși are nevoie de un fir călăuzitor al Ariadnei, rol pe care și-l asumă chiar Nietzsche. E vorba de acuzarea în bloc a filosofiei europene și a religiei creștine care, prin Hegel, au căutat împăcarea prin așa-numita onto-teologie care „viza abandonarea ființei în favoarea lumii abstracte a ideilor, inutilă şi absurdă, ajungând în modernitate în punctul în care «natura care suntem s-a întunecat» până-ntr-atât încât «după întregi milenii de labirint» dezagregarea acesteia a devenit o fatalitate” (Mircea Braga, Ecce Nietzsche. Exerciții de lectură hermeneutică, București, EAR, p. 326). Dar, o resemnificare a întregului proces istoric necesită soluția radicală a întoarcerii la un nou început și în acest punct trebuie să acceptăm interpretările profunde și subtile ale lui Heidegger – drumul devine destin, corecțiile nu mai sunt posibile, sursa se oferă doar ca un nou început
(Ibid.) Acest nou început nu trebuie înțeles, pur și simplu, în recuperarea începutului al filosofiei printr-o întoarcere la originile sale grecești, deși aceasta constituie, cum a arătat Heidegger, o condiție, ci semnifică o operație mai adâncă, de conținut – „necesitatea reconstrucției filosofiei la modul radical, de la definirea obiectului, prin refacerea principiului matricial până la reînțelegerea funcțiilor vectorilor coborâtori în concret, pentru o deschidere a ei înspre o repoziționare în efectivitate existențială” (Ibid.). Concretul vieții sacrificat de abstracțiile gândirii nu poate fi recuperat prin alte operații tot din planur gândirii, cum dorea Hegel, ci numai prin trăirea vieții cum încearcă Nietzsche expunându-se unor teribile riscuri ale acesteia.
Idealul suprem al lui Nietzsche este acela este acela de a împlini condiția unui „spirit liber”. Pentru a-şi dobândi cu adevărat libertatea, un spirit trebuie să se lase cuprins într-un proces de eliberare. În cazul lui Nietzsche procesul a traversat mai multe etape. Ca prim moment trebuie pomenită eliberarea, care a stârnit atâtea opoziții, de idealul desuet al unei filologii clasice tradiționaliste. A continuat apoi cu eliberarea de Schopenhauer şi ieşirea de sub tutela devenită tiranică, apăsătoare, a emulului acestuia, Wagner. Ea a culminat cu scuturarea de asuprirea spirituală exercitată de veacuri de creștinism. Ca rezultat al acestor eforturi Nietzsche va declara – „m-am eliberat de tot ce nu-mi aparține” (Omenesc, prea omenesc). Eliberarea în cauză nu a periclitat sau pus în discuție firele legăturii originare cu straturile de conștiință ce constituiau sub-straturile mitice ale spiritului european.
După abandonarea idealului de tinerețe al studiilor clasice, Nietzsche se consacră criticii civilizației contemporane lui. Câteva întrebări repetitive îi chinuie conștiința. Să fie excesul de umanism venit pe filiera studiilor clasice cauza care se face vinovată de starea de degradare în care se află astăzi civilizația omenească? Să existe între fenomenul umanismului şi criza civilizației o legătură ascunsă? Singurul exercițiu critic al gândirii lui Nietzsche poate fi urmărit de la începuturi – „Considerații inactuale” (1876) și urcă în timp până la Antichristul (1888). Din intenția lui Nietzsche de a elabora o sinteză critică ce să vizeze întreg ansamblul lumii moderne, în cele din urmă rămâne la suprafață ca o insulă într-un ocean Antichristul. El era menit să fie o introducere la lucrarea plănuită pe dimensiuni cu mult mai largi – „Reevaluarea tuturor valorilor” (Die Umwertung alle Werte). Din acest mare proiect s-a realizat în cele din urmă doar Antichristul, ca ultimă cristalizare a marelui filon critic ce străbate întreaga gândire a lui Nietzsche, observată cu pătrundere de unul dintre cei mai competenți interpreți ai săi, Karl Löwit. Văzut în contextul gândirii nietzscheiene, Antichristul – notează acesta – nu este un original „obiect de scandal” și nici o redescoperire a creștinismului originar. Antichristul este rezultatul unui travaliu critic care începe cu Considerațiile inactuale („De Hegel à Nietzsche”, Paris, Gallimard, 1969, p.338).
În evoluția gândirii lui Nietzsche critica creștinismului prezintă o semnificație deosebită. Poate nu chiar creștinismul în mod direct cât hainele spirituale în care acesta a constrâns lumea să se îmbrace, dând configurația specifică a lumii moderne. În optica lui Nietzsche, Evanghelia (Bunavestire) creștină se face în întregime vinovată de toate relele care au năpădit lumea. Prin critica creștinismului, filosofia lui Nietzsche coboară adânc în concretul vieții asemeni scufundătorilor din Delos, ca supremă afirmare a gândirii. Nietzsche răscolește prin filosofia sa adâncimi nebănuite pentru a scoate la suprafață cu totul altceva decât ceea ce omenirea a fost obișnuită până atunci, ceva care începe din straturi de subconștient pe care se susțin valorile acceptate prin tradiție.
Între atâtea „evanghelii” scrise şi altele încă nedescoperite, transformate toate în contrariul lor, în „dizvanghelii”, există una singură valabilă, universală. Dar ea nu a fost scrisă niciodată, ci numai trăită. Este cea trăită de Iisus Christos pe cruce. Cu toate acestea a putut fi şi aceasta citită de un geniu al translatării de către Nietzsche în spatele evangheliilor oficiale scrise. Nietzsche a avut darul extraordinar de a citi evanghelia nescrisă care este și cea adevărată: viața singurului creștin adevărat, cel care a murit pe cruce (Antichristul). Pentru Nietzsche marea mutare o înfăptuieşte Saul din Tars, Sf. Pavel: el este cel care a mutat „centrul de greutate al vieții” în „lumea cealaltă”, adică „în neant”. Din perspectiva lui Nietzsche „din opoziția față de evanghelie s-a înălțat biserica”. A existat un singur creştin adevărat osândit să îndure supliciul crucii, restul e Biserica ce trăieşte din simbolul care l-a făurit din suferința acestuia. Ea constă, în optica lui Nietzsche, în primul rând din preoții înarmați cu „idei, dogme, simboluri cu care tiranizează masele, se constituie turmele” (Antichristul).
Din perspectiva de ansamblu a gândirii lui Nietzsche problema este de fapt cea a vieții adevărate. Prin faptul că e trăită, orice viață devine adevărată, exprimă un adevăr. Nu viața se conformează adevărului ci adevărul este cel confirmat de viață. Pentru Nietzsche discuția privind viața este inutilă întrucât supremul ei argument stă în trăirea sa care este un fatp real. Ea este o problemă rău pusă de fapt, problema, filosofic vorbind, este cu totul alta: care e adevărul vieții pe care trăirea ei o poate confirma și justifica?