Trimiterea ideologică la care face apel Orwell în Ferma Animalelor nu este numai la Esop sau La Fontaine, ci mai ales la un scriitor ca Jonathan Swift pe care Orwell îl cunoștea bine și căruia i-a dedicat unul din cele mai bune eseuri ale sale, Politics vs Letters: an Examination of Gulliver’s Travels (1946). Să ne amintim că în a patra parte a operei sale Swift pune față în față viața bestială a Yahooși-lor, un fel de oameni degenerați, care aveau virtuțile civile ale unor cai înțelepți cu specia umană. Disprețul total care-l are față de o asemenea „umanitate” este exprimat de Swift prin intermediul identificării dintre Gulliver și Yahooși: caii înțelepți, care-l consideră pe Gulliver un Yahoo de un tip particular, află de la el că oamenii obișnuiesc să castreze caii, și că au decis să facă același lucru și cu Yahooșii, încercând să-i facă în acest fel mai ascultători și în același timp să-și ajungă scopul de a le distruge rasa. Pesimismul lui Orwell este la fel de acut și de sinistru, dincolo de litera textului. Față de Swift, faptul de a fi ales ca povestitor nu un om sau animal, ci un observator atoatecunoscător, povestitor așa cum se obișnuia odată, i-a permis scriitorului să adauge ironiei și disprețului la care se oprise Swift, sentimentul de milă: oamenii sunt la rândul lor animale, dar merită considerație deoarece, la fel ca animalele, nu știu ceea ce fac.
Dacă, în Ferma Animalelor, bestiile ar fi fost numai bestii, scrie Stefano Manferlotti1, cartea ar fi fost redusă numai la o istorioară pentru copii (pe care anumiți editori chiar au transformat-o); iar dacă, pe de altă parte, simbolurile au devenit transparente, povestirea ar fi căpătat caracterul unei predici plictisitoare. Arta lui Orwell rezidă însă în capacitatea de a menține cititorul conștient în același timp de trăsăturile omenești satirizate și de caracteristicile specifice ale animalelor ca atare. Ne amintim, de exemplu, cum descrie personajul Mollie, o imagine simbolică a celor care au aderat la un crez revoluționar cu o anumită doză de superficialitate, ca și cum ar fi urmat o Modă (Mollie se îmbracă cu un fel tunică cu nasturi roșii) dar va scăpa printre primii din fermă.
În toată cartea este prezentă, în plus, o extraordinară varietate stilistică, cu un ton care merge de la comic („Unele șunci agățate în bucătărie au fost luate pentru a le înmormânta”) la ironic („Se părea că ferma a devenit mai bogată; animalele, însă, excluși porcii, nu și-au dat seama”), la grotesc („Sub conducerea Conducătorului Nostru, tovarășul Napoleon, am făcut cinci ouă în șase zile”), la filosofic („Stagiunile își urmau cursul, astfel se scurgea treptat viața animalelor”).
În carte lipsește o figură cu care să se identifice Orwell și, așa cum s-a spus, ea este substituită de o proiecție colectivă: sunt animalele în toată complexitatea lor, adică „oamenii”, cei care exploatează la rândul lor mersul revoltei, de la temporara speranță, la înfrângerea ei. Acest lucru accentuează conotația pesimistă a cărții, dar îi dă și limbajului o varietate aparte, forța respirației și o capacitate comunicativă care reprezintă punctele cele mai trainice ale operei. Succesivele modificări în negativ ale Principiilor Animalismului („Niciun animal nu va dormi în pat cu un cearceaf”, „Niciun animal nu va ucide un alt animal fără vreun motiv” până la celebra frază transformată în proverb „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”), nu sunt numai expresii satirizate ale trădării revoluției, care sună familiar cititorului, ce le vede sintetizate de la o vreme, tot mai tragică, între speranță și realitate, între teorie și practică, prezente în orice epocă și în orice conștiință individuală. Prezența în carte a acestui tip de stimulente, care sunt din această cauză foarte folositoare, nu atenuează pesimismul de fond: Ferma Animalelor este o parabolă, o alegorie comică în avanscenă, neagră în forma ei, dar care nu este încă o Apocalipsă așa cum va fi Nineteen Eighty-Four, 1984.
Titlul ultimului roman al lui Orwell, 1984, publicat în iunie 1949, indică anul în care se desfășoară evenimentele descrise în carte. Acțiunea este situată la Londra, capitala Statului unic european Oceania, în luptă aparent perenă cu alte două superstate, Eurasia și Estasia, în care este împărțit restul lumii. În Oceania Partidul Intern, o restrrânsă oligarhie condusă de un venerat și imposibil de întâlnit Mare Frate, exercită o dominație absolută fie asupra Partidului Extern, fie asupra fracțiunii intermediare a populației, cât și asupra prolet-ului, marea masă a păturii de jos a populației, redusă la o condiție aproape de sălbăticie. Statul se bazează pe ură și mai ales pe minciună: fundamentală în acest sens este tehnica psihică a așa-numitei gândiri duble (doublethink), conform căreia fiecare cetățean trebuie să fie tot timpul gata să accepte ceea ce spune Partidul, chiar dacă este vorba de contradicții vădite.
Atotputernicele ministere controlează și organizează viața publică și privată a fiecărui supus: Ministerul Adevărului care se ocupă de presă, de divertisment, de instrucție și de arte, Ministerul Păcii care se ocupă de război, Ministerul Iubirii care se ocupă de ordinea publică și Ministerul Abundenței, responsabil de economie. Alte instrumente de control sunt telecamerele și monitoarele instalate în toate casele, Psihopoliția, un corp secret în măsură să descopere și să denunțe orice minimă intenție de refuz și neascultare.
Mare parte a bugetului statal este cheltuit pentru război, ceea ce face ca mare parte a condițiilor de viață ale cetățenilor să fie aprope insuportabile: supușii nu trăiesc, ci supraviețuiesc. Nimic nu este nelegal în stat, din moment ce nu există legi scrise; orice abatere de la principiile impuse tacit înseamnă sfârșitul individului.
Delictul capital, printre altele, este iubirea: activitatea sexuală trebuie să aibă ca scop procrearea și trebuie să fie despărțită pe cât posibil de plăcere. Statul are nevoie să acumuleze în cetățeni maxima doză de isterie îndreptată spre dușmanii externi. Personajul principal al romanului este Winston Smith, membru al Partidului Extern și angajat al Ministerului Adevărului, unde rescrie vechi articole apărute în Times pentru a le adapta situației de fapt dorite de Partid.
Winston are un profund sens al vinovăției, de aceea se comportă în mod crud cu mama sa încă de când era copil, până când aceasta își dă obștescul sfârșit; acest sentiment îl face să recurgă la autoanaliză și la tentativa de a-și reconstrui propriul trecut într-un mod cât mai precis posibil ținând un Jurnal, care era considerat un act de o gravitate extremă în Oceania, adică faptul de a-și nota amintirile. Acest lucru constituie începutul unei răzvrătiri față de sistem, care se consolidează mai târziu prin relația de iubire pe care o are Winston cu Julia, o tânără care lucrează și ea la Ministerul Adevărului și prin prietenia pe care o are cu O’Brien, membru al unei fantomatice opoziții interne, numită Frăția.
Brusc, totul cade: relația de iubire pe care o avea Winston cu Julia s-a revelat a fi o capcană organizată de Partidul Intern și de O’Brien care era un important funcționar aparținând acestui Partid. Winston este arestat împreună cu Julia, iar Winston este supus unui interogatoriu condus de același O’Brien și la torturi care anulează orice rezistență și-l reduc la un instrument ascultător al aceluiași Partid, dispus, datorită cruzimii torturilor, să declare că doi plus doi face cinci, și să-și trădăze iubita. Winston este redus la o larvă umană, care apare în ultimele pagini ale cărții, la masa dintr-un bar, este în măsură să consume enorme cantități de alcool de proastă calitate, ajuns în halul de a-l preamări pe Marele Frate.
Orwell își proiecteză personajele într-un viitor incert; antecedentele literare ale cărții le regăsim în opere care pleacă de la Republica lui Platon, la visurile lui Lucian din Samosata, de la prospectivele profetice și milenariste ale Evului Mediu la utopiile Renașterii, la cele iluministe ale lui Campanella, Bacon, Mandeville, până la ipotezele fantaștiințifice ale lui Jules Verne etc.
În realitate, scrie Stefano Manferlotti, toate utopiile își trag originea lor din culturi specifice și, mai ales se bazează pe instanțe axiologice diverse, iar epocile de criză sau de tranziție se transformă în narațiuni apocaliptice și în altele caracterizate de o așteptare încrezătoare în magnificele schimbări ale umanității, care să depășească viziunile orwelliene.
În Anglia mai mult ca oriunde, refuzul revoluției bolșevice văzută ca un experiment împotriva naturii a făcut în așa fel că majoritatea intelectualilor din această perioadă atribuie sfârșitului de acum imposibil de contestat al liberalismului occidental caracterul unei iminente distrugeri a civilizației. Reducerea proletariatului la o masă amorfă și pasivă era un semnal clar al unei bătălii care se ducea în subteran care a devenit o sursă de inspirație pentru scriitorii anti-utopie; de la fețele palide și descurajante ale muncitorilor prezenți în opera lui Wells, la proletariatul drogat din Lumea nouă (1932) a lui Aldous Huxley, până la acel prolet fără conștiință și fără istorie din 1984. S-a împlinit astfel aceeași parabolă proprie intelectualilor îndoctrinați să-și apere propriul eu, la miturile decolorate și depășite ale propriei prezențe de producători de cultură. S-a profilat astfel o tendință de contestare a lumii moderne la personalități culturale foarte diferite: scriitori ca Huizinga, Keyserling, T.S. Eliot și la toți anti-utopiștii care par să asiste, dacă nu de multe ori lipsiți de apărare (Orwell nu s-a situat printre ei), consternați de situația la care s-a ajuns, dacă nu chiar resemnați în fața Amurgului Zeilor.2
Intenția lui Orwell în 1984 era aceea de a discuta consecințele împărțirii lumii în zone de influență, după Conferința de la Teheran din 1944, când s-a decis de către puterile aliate debarcarea din Normandia, după care s-au prezentat și primele contraste dintre anglo-americani și ruși; în succesivele Colocvii de la Moscova din octombrie același an s-a ajuns la indicarea explicită a zonelor de influență. Această cinică realpolitik a operațiunii l-a impresionat puternic pe Orwell, care a mai scris trei lucrări The English People (1944), You and the Atom Bomb (1945) și Toward Unitry (1947), în care era sigur că acest proiect se va realiza; cele mai interesante afirmații sunt cele din eseul din 1945, după care armele atomice, după ce vor ajunge în posesia supraputerilor, „vor duce la o pace care nu este o pace”, o precisă anticipare a războiului rece care nu va fi războiul prezentat în 1984.
Ideea unor supraputeri se încrucișează cu naturalețe cu aceea a unui Superstat, despre care Orwell ne furnizează un text anticipativ în 1941, Leul și Unicornul, The Lion and the Unicorn, legându-l încă de atunci de exercițiul puterii pentru putere:
„Se poate întâmpla că Statul poate să nu însemne nimic altceva decât un partid care se alege de unul singur și în care se întorc oligarhii și privilegiile, bazați pe putere mai mult decât pe bani”.
În 1984 Statul se identifică cu Partidul Intern, modelat după Partidul comunist sovietic din epoca stalinistă și după partidul național-socialist german. Partidul arhitectează un regim totalitar care, așa cum s-a văzut, obține un control absolut asupra conștiinței individuale prin sistemele propagandistice oculte și prin tortură. Prezența brutalei violențe fizice nu este numai expresia unui sadism latent al autorului cât exemplificarea raportului de necesitate ce se stabilește în regimul totalitar între violență și exercițiul puterii. Imaginea preluată din romanul lui Jack London The Iron Heel (1907), Călcâiul de fier, a unui „călcâi de fier care vă va lovi în față” este folosit de Orwell ca simbol al unui asemenea raport. A apărut prima dată în Leul și Unicornul unde scriitorul, cu trimitere la pasul de gâscă al militarilor germani, observă că el nu este altceva decât expresia puterii pure: conține, într-o manieră conștientă și intențională, „viziunea unei cizme care calcă brutal pe chipul uman pentru a-l zdrobi” și care este reprezentată, într-o variantă mai simplă într-un articol apărut în Manchester Evening News (General De Gaulle, 5 mai 1944): viziunea giganților care calcă în picioare pigmeii, care este o imagine tipică pentru timpul nostru. În 1984 a devenit o maximă fără apel: „Dacă vrei un simbol al viitorului”, îi spune O’Brien lui Wilson, „imaginează-ți o cizmă care calcă fața unui om la infinit”.
Partidul Intern are un rol de compresor care anihilează orice opoziție, controlând dincolo de prezent, trecutul: „Cine controlează trecutul, spunea un slogan al Partidului, controlează viitorul; cine controlează prezentul, controlează trecutul”.
Această activitate este dusă la termen prin intermediul unei continue adaptări la exigențele Partidului Istoriei, care în acest fel își pierde orice concretețe și orice caracteristică obiectivă3.
Cele mai tragice exemple de falsificare a trecutului au venit odată cu manipularea, din partea presei de stânga, a faptelor petrecute la Barcelona sau, în Uniunea Sovietică, cu procesele dintre anii 1936-1938 menite să demonstreze, printre altele, că anumiți eroi ai Revoluției n-au fost altceva decât niște trădători: despre amândouă evenimentele Orwell a vorbit în Omagiu Cataloniei și în Ferma Animaleleor. În 1984 nu găsim nimic artizanal, emoționant, nimic nu este lăsat la întâmplare. Tehnica nu mai este aceea a interpretării subiective a evenimentelor, oricând posibilă de a fi dezvăluită: „După Times din 17 martie, Marele Frate a prevăzut în discursul său ținut cu o zi mai înainte, că frontul din India meridională ar fi rămas neschimbat dar că Eurasianii ar fi lansat o ofensivă în Africa de Nord.
Deoarece s-a întâmplat că Marele Comandament eurasian a lansat ofensiva în India meridională lăsând în pace Africa de Nord, de aceea a fost necesară rescrierea unei părți a discursului Marelui Frate, în așa fel încât să prevadă exact ceea ce s-a întâmplat.”
Controlul și practic distrugerea memoriei colective se leagă de memoria individuală: Partidul, de fapt, verifică consensul pe baza adeziunii necondiționate a supușilor în fața necesități de moment a „corectitudinii politice”. În acest fel memoria nu mai este apanajul unui proces individual, ci se transformă și ea într-o tehnică de control standardizat.
Tema este una din cele preferate de Orwell, pe care o tratează pe larg în A Clergyman’s Daughter, Fiica unui duhovnic și în Up for Air, Prețul pentru aer. Smith pe de o parte strânge obiecte antice pe care le vede ca semne perceptibile în mod real ale trecutului care nu se schimbă și pe de altă parte scrie în Jurnal unde încearcă să-și noteze toate amintirile. La începutul Jurnalului el se opune prezentului fără sfârșit al Oceaniei, un timp în care, așa cum spunea Shakespeare, „ceea ce se face nu poate fi anulat” (Macbeth, 5, I, 6).
Mecanismul psihologic care permite să credem că totul poate fi făcut și desfăcut este acea gândire dublă (doublethink), voința și capacitatea de a susține o idee și opusul ei, în așa fel încât nu te poți afla niciodată în afara politicii „corecte”. În roman, Orwell nu face altceva decât să ducă la extreme consecințe logice exemple de acest tip, minciuni în mod particular rafinate pe care avem modul de a le observa mai ales în lumea politicii, o specie de lume sub-atomică sau non-euclidiană unde era foarte ușor ca partea să fie mai mare (mai puternică) decât totul și că cele două părți să se găsească în același timp în același loc. Suficient să ne gândim la pacifiștii care încetează să mai fie pacifiști atunci când intră în joc interesele personale (Strada din Wigan Pier), sau a celor care-și spun antiimperialiști, dar care în același timp nu doresc să renunțe la avantajele oferite de colonialism (personajul Macgregor din Zilele Birmaneze) sau atitudinea ambiguă față de fascism avută de liderii politici din anii ‚30 pe care Orwell i-a stigmatizat foarte bine în England, Your England, 1944 (Anglia, Anglia ta):
„Avem dubii că erau conștienți de existența trădătorilor. Tipul de corupție care se verifică în Anglia, uneori dobândește aceste caracteristici; aproape întotdeauna este vorba de o specie de autoînșelăciune, mâna stângă care nu știe ceea ce face dreapta”.
Partidul Intern este o adevărată Biserică, cu preoții săi, cu ritualurile sale, comunicările imposibil de apelat, care sunt un corp mistic și de aceea nemuritor: membrii săi pot să moară, dar el durează în eternitate. Partidul, totodată, este însuși Dumnezeu: monitoarele care aduc chipul său în fiecare casă, psihopoliția invizibilă, infailibilă, îl fac atotcunoscător iar controlul absolut pe care-l exercită asupra trecutului și asupra prezentului îl fac atotputernic; același slogan care de pe afișele lipite peste tot atenționează: „Marele Frate vă privește!” este asemănător unei alte expresii, și ea amenințătoare „Ochiul lui Dumnezeu vă privește”. Întregul roman poate fi citit ca o grotescă parabolă religioasă în care Partidul apare îmbrăcat în hainele unei divinități anonime, un Dumnezeu din Vechiul Testament care nu cunoaște milă și, mai mult, îl folosește pe Diavol pentru a obține de la creaturile sale o credință necondiționată.
Pesimismul lui Orwell, conclude Stefano Manferlotti4, s-a născut în realitate din spectacolul fascismului și al nazismului, al stalinismului, din deziluziile acumulate de pierderea speranței că cel de-al doilea război mondial ar putea duce la căderea dictaturilor și a sistemului clasist englez, așa cum se poate vedea din scrisorile și notele din Jurnal scrise în anii războiului. Protagonist al revoltei metafisice, Orwell a intervenit dând voce fantasmelor ușor de identificat în Istorie și în același timp opera sa a constituit un act acuzator împotriva acelora care rămâneau insensibili în fața automatismelor civilizației moderne și a aroganței puterii.
„Aspectul orwellian apare mai evident, scrie Piergiorgio Odifreddi, în societățile închise decât în cele în mod aparent deschise, cum este a noastră. Dintr-un punct de vedere psihologic, de fapt, ne este mai ușor să vedem defectele la alții decât la noi înșine. Și, dintr-un punct de vedere intelectual, vom reuși mai bine să individualizăm propaganda care se prezintă în mod agresiv ca atare, și nu aceea care se ascunde în mod pervers în spatele publicității sau a divertismentului din timpul liber.”5
În romanul lui Aldous Huxley, Lumea nouă, apărut în 1932, autorul prefigurează și imaginează o societate totalitară planificată conform normelor raționalismului productiv, în care totul este sacrificabil unui mit greu de înțeles al progresului. În schimbul unei fericiri fizice perpetue, cetățenii acestei societăți trebuie să renunțe la orice emoție, la orice sentiment și la orice apărare a propriei individualități. Douăzeci de ani după aceea, în 1959, cu eseul Reîntoarcerea la lumea nouă, Huxley reexaminează profețiile sale în lumina evenimentelor din acei ani, subliniind că ceea ce a povestit cu un limbaj paradoxal și ironic face parte, deja, în mod cu totul lipsit de atenție, din realitatea de toate zilele. Lucrarea lui Huxley este un document surprinzător care ne constrânge să reflectăm zilnic la prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a construi un viitor cât de cât onorabil.
În versiunea literară a lui Huxley, Occidentul de azi este mai bine reprezentat de către modelul mediatic al Lumii noi, scrie P. Odifreddi, decât cel prezentat de Orwell în 1984. Este un model futuristic, pe care Huxley și-l imaginează printr-o mediaticitate care încă nu exista, în schimb Orwell s-a inspirat dintr-un totalitarism care era deja și mai există din păcate până azi.
Cea mai bună sinteză a contrapoziției lor a făcut-o expertul în mass-media Neil Postman6:
„Orwell se temea că doreau să interzică cărțile. Huxley se temea că nimeni nu le va mai citi, fără să mai fie nevoie să le interzică.
Orwell se temea că doresc să limiteze informațiile. Huxley se temea că vom avea atâtea încât să ne înnebunească.
Orwell se temea că doresc să ne ascundă adevărul. Huxley se temea că adevărul va fi înecat într-o mare de lucruri nesemnificative.
Orwell se temea că doresc să încătușeze cultura. Huxley se temea că cultura va fi moartă din cauza banalității.
Orwell se temea că ne va distruge ceea ce urâm. Huxley s-a temut că ne va distruge ceea ce iubim mai mult.”
În Reîntoarcerea la Lumea Nouă, Huxley a observat că ceea ce a văzut era just, deoarece Occidentul a mers în direcția preconizată de el. Din păcate după aceea a depășit cu mult cele mai dezolante coșmaruri. Azi trăim, conclude Piergiorgio Odifreddi, un fel de nebunie colectivă în care nu mai contează faptele, ci numai fanteziile7. Și nu numai cele instituționalizate ca religiile, metafisica, literatura, care au definit din punct de vedere istoric cultura noastră. Cât mai ales acele noi și greu de definit divertismente imediate sau mediatice: film, serii televizive, programe fără nicio valoare, talk show-uri, videojocuri, jocuri de rol și parcuri de divertisment. Dincolo de Marele Frate televiziv, care paradoxal are tot scenariul huxleyan și nimic orwellian, în afară de titlu.
Până și percepțiile noastre sunt schimbate. În așteptarea realității virtuale, care implică și alte simțuri, deja ochii noștri sunt ațintiți continuu pe un ecran: al celularului, al computerului, al televizorului, al ecranului de cinema sau a videojocurilor. Foarte rar interacționăm cu ființele umane din jurul nostru sau cu lumea externă, fiind atrași numai de istorii stereotipe sau de dialoguri rudimentare ce sunt reduse la puține caractere. Așa cum a repetat poetul T.S. Eliot: „…Acesta este modul în care lumea se sfârșește / Nu cu o bubuitură, ci într-un scâncet8”.

 

 

Note
1 Op. cit., pp. 84-85.
2 Cfr Stefano Manferlotti, Orwell, La Nuova Italia, 1979, p. 90.
3 Ibidem, p. 94
4 Ibid. , p. 106
5 Piergiorgio Odifreddi, C’è del marcio in Occidente, Raffaello Cortina Editore, Milano 2024
6 Să te distrezi ca naiba, 1985 (Luiss University Press, 2003).
7 Vezi pp. 151-155
8 Oamenii goi, în Poesie, Bompiani, 2000