Mai veche decât se crede, metoda hermeneutică este, prin urmare, doar teoretizată ceva mai atent începând din secolul al XIX-lea odată cu Friedrich Schleiermacher, cu Wilhelm Dilthey și Hans-Georg Gadamer doar că, după ce fusese consacrată inițial textului biblic, cu predilecție celui al Noului Testament, ea se extinde de acum și asupra operelor literare, dar și în filosofie. Secolul al XX-lea accentuează preocupările pentru metoda hermeneutică, în lumea germană notând cu cele mai vizibile contribuții atât în expunerea, cât și în înțelegerea textului filosofic existențialist: Edmund Husserl și Martin Heidegger.
Metodă comprehensivă sau de decodare complexă a textului, hermeneutica ajunge deja prin Schleiermacher (1768-1834) să adopte corelația cu arta de a gândi și, prin urmare, devine inclusiv o disciplină filosofică a cărei țintă este discursul ca fapt al subiectului care gândește, iar gândirea se cere înțeleasă simultan și ca fapt al spiritului1. Cei mai mulți știu că Schleiermacher nu a scris niciodată o lucrare consacrată hermeneuticii, însă editorii săi (Friedrich Lücke, Heinz Kimmerle, Manfred Frank) au intitulat astfel notele de curs ale filosofului din anii 1805 și1832, perioadă în care Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher a ținut cu o largă audiență prelegeri de hermeneutică la Universitatea din Berlin, unde a venit părăsind, sub ocupația franceză, Universitatea din Hale. După el au urmat numeroase alte contribuții (Schlegel, Ricoeur, Szondi, Wach etc.), însă urmașul său spiritual, Wilhelm Dilthey, succesorul lui Hegel la universitatea berlineză, orientează hermeneutica spre studiul științelor și deschide orizontul lui Edmund Husserl pentru Cercetările lui logice, apoi lui Martin Heidegger cu Hermenutica facticității. Mai târziu, cu elevul acestuia, Hans-Georg Gadamer, prin Adevăr și Metodă (1960), se reconsideră experiența artei în ascensiunea spre adevăruri altfel inaccesibile științelor. Vorbeam cu un alt prilej2 despre semantica germană heideggeriană în temeiul unei precizări pe care o făcea și Schleiermacher când găsea că există o particularizare a gândirii prin limbă, fapt confirmat câțiva ani mai târziu și de Wilhelm von Humboldt3 în cercetările sale pe seama limbilor indoneziene.
Cu același avantaj al limbii germane scria înaintea lui Heidegger despre hermeneutica filosofică4, în special în fenomenologia și în teoria cunoașterii, Edmund Husserl. La el, hermeneutica fenomenologică este reductibilă la funcția intenției de semnificare sau de împlinire a intenției de semnificare5 pe care o are expresia lingvistică. Problema intenționalității se relevă în hermeneutica fenomenologică, scria Husserl6, ca problemă ce subîntinde tot domeniul fenomenologiei. În fond, vorbim despre metoda sumativă și ordonatoare a unei întregi metodologii subiacente, idee care îl preocupa și pe Descartes chiar dacă se raportează gândirii teologice: …metoda care arată cum să urmăm adevărata ordine şi să socotim exact toate elementele problemei cercetate conține tot ce poate da certitudinea regulilor7 și ea răspundea nevoii de libertate a rațiunii. Cu Husserl, însă, se afirmă nevoia fenomenologiei de a se face, astfel, explicită și, ca sarcină importantă, de a face clare și distincte din punct de vedere al cunoașterii ideile logice, conceptele și legile8 – de unde, implicit, începe analiza fenomenologică, relevarea conceptelor logice ca unități de gândire și descrierea lor ca trăiri logice în sensul fundamentării și preciziei semnificării. Însăși analiza fenomenologică se desfășoară în sensul hermeneutic al ideilor și a ceea ce rezultă din problemele generale ale teoriei cunoașterii.
Scheiermacher vedea ca extensibilă metoda hermeneutică prin practica riguroasă a comprehensiunii pe considerentul că, în principiu, neînțelegerea se prezintă spontan, iar înțelegerea trebuie voită și căutată punct cu punct9 – după pilda detalierilor gramaticale în interpretarea operei literare. Schleiermacher, ca și Descartes, nu se putea detașa de raportările divinatorii, simultane celor comparative. Husserl vedea și el lucrurile în fenomenologie asemănător10: Pe aceste acte care fuzionează cu actele care conferă semnificație într-o unitate a cunoașterii sau a împlinirii (Erfüllung) le vom numi acte care împlinesc semnificația. Expresia mai scurtă de împlinire a semnificației (Bedeutungserfüllung) poate fi folosită doar în cazurile în care putem exclude confuzia firească dintre aceste acte și întreaga trăire; trăirea prin care intenția de semnificare își află împlinirea într-un act corelativ.
Cu același prilej, se sublinia semnificația fenomenologică a transpunerii în expresie prin reprezentare intuitivă sau prin apariția fizică a cuvântului. Husserl se situează, astfel, pe o poziție diferită de Berkeley și chiar de Hume: pentru acesta din urmă, care neglijează aspectele centrale de importanță fenomenologică, reprezentările (ideile) sunt prin ele însele de ordin individual oricât ar fi ele de generale în raport cu ceea ce reprezintă – mintea noastră operează doar cu imaginea unui obiect particular până și în judecăți cu caracter de generalitate. Ceea ce este necesar de reținut la Husserl, în consens cu metoda hermeneutică, este că el vede deja imposibilitatea semnului de a semnifica singur și imposibilitatea de a presupune existența semnificației altfel decât adăugând funcția de aducere la cunoștință.
Următorii pași esențiali în teoriile hermeneuticii aveau să fie adăugați de fenomenologul Martin Heidegger după ce va fi cunoscut cercurile determinării (artă / operă; cuvânt / realitate etc) despre care, tangențial, scrisese și Franz Clemens Brentano (Adevăr și evidență, 1930). Heidegger (Originea operei de artă, 1935; Pe drumul către limbă, 1959; dar și mai sintetic în Sfârșitul filosofiei și sarcina gândirii, 1964), contrar deconstrucției (ca întoarcere în timp), desăvârșește hermeneutica filosofică în toată complexitatea ei. Dacă în Unterwegs zur sprache („Pe drumul spre limbaj”, vol 12) crede că rațiunea este limbaj (λόγος), are prilejul să o descopere în poem, la Georg Trakl (și în capitolul Între un japonez și un întrebat); esența cuvântului este sursă hermeneutică de care, în Originea operei de artă, odată cu „ex-punerea unei lumi și pro-punerea pământului (das Aufstellen der Welt und das Herstellen der Erde), va ține seama de „natura de operă a operei” și de trăsăturile ei de esență. Aici operează adevărul (Wahrheit) și nu doar ceva adevărat (ein Wahres)11 – însăși survenirea adevărului. Să ne amintim că Hegel socotea adevărul ca real doar prin și ca sistem fiindcă substanța este în esență subiect și se reprezintă ca Absolut, ca Spirit. „Spiritualul singur este realul; el este esența, adică ceea ce este în sine – ceea ce se comportă și este determinat, alteritatea și ființa-pentru-sine”12 – spunea el.
Heidegger găsește și el că esența adevărului se instalează în ființare pentru a deveni astfel adevăr, iar în esența lui stă și aspirația către operă – posibilitate privilegiată de a primi adevărul însuși ca ființă în sânul ființării.13 Și, cu prilejul operei de artă, Heidegger ne pune nu în fața faptului de a constata ceva ca atare, ci ilustrează însăși atare-itatea ca și identiate de sine în raport cu ceilalți, respectiv faptul de „a fi public”, cum menționează în Ontologie. Hermeneutica facticității14. Iar dacă modurile Dasein-ului sunt doar de ordinul Dasein-ului, se ajunge mai departe la întrebarea propriu-zisă a hermeneuticii: ce caracter de ființă al Dasein-ului se arată în aceste moduri ale sale de a se avea pe sine? În partea a doua a notelor despre fenomenologie și ontologie (Calea fenomenologică a hermeneuticii facticității), reținem că despre fenomenologie se poate spune cel mai sintetic că orice discuție despre ea este lipsită de orice relevanță15 dacă termenii ei (fenomen, fenomenologie) nu servesc, metodic, ca fir călăuzitor.
Cu Husserl, însă, fenomenologia slujise, prin rigurozitatea matematicii, idealului științific în care Dasein-ul factic intră în dispută cu sine. Însă fenomenologia, la Heidegger, e mai mult decât atât; e un mod de cercetare al prezentificării intuitive a obiectelor pe care le discută doar dacă îi sunt date intuitiv (filosofie fenomenologică). În hermeneutica fenomenologiei, Heidegger distinge patru momente evolutive: primul se rezumă la nivelul de conștiință și cuprinde toată constituția reală și intențională a fluxului de trăiri; al doilea moment consemnează trecerea cercetării la alte domenii tradiționale, când fiecare filosof își pledează propriul model filosofic; al treilea moment reclamă nevoia de sistem, mai ales că nu oricărei epoci îi este dat să afirme ea însăși unul; iar cel de al patrulea moment șterge contururile stabilite de diferențe, altfel cercetarea fenomenologică se califică doar ca zgomot filosofic și ca scandal public al filosofiei.16
Hermeneutica facticității este astfel o cale posibilă de a aduce obiectul filosofiei la fenomen, pe care Heidegger o urmează împotriva lipsei de istoricitate a fenomenologiei, însă în prezența comodităților și a acelui diletantism care face din istorie roman. Heidegger îi recunoaște, desigur, lui Husserl aportul decisiv de a se întoarce la obiectul hermeneuticii ca să pornească din nou văzând cum fenomenologii rătăcesc chiar lucrurile aflate în discuția fenomenologiei.
Cu Problemele fundamentale ale fenomenologiei17 (Die Grundprobleme der Phänomenologie – 1927), Heidegger pune în centrul preocupărilor toate componentele fundamentale ale cunoașterii apriorice într-o viziune îmbogățită și mult mai detaliată decât în Hermeneutica facticității unde începea cu conceptul tradițional de hermeneutică (înțeleasă ca auto-interpretare a facticității; facticitatea și conceptul de „om” în tradiția biblică…) și sarcina de a aduce Dasein-ul factic, conform trăsăturilor sale de ființă, la înțelegerea pentru care se întoarce să întrebe hermeneutic drept ce își este dat Dasein-ul în interiorul interpretării prezenței (Da) și a caracterizării categorial-ontologice de a fi în manifestul prezenței.
Cu aceleași Problemele fundamentale ale fenomenologiei se trece dinspre hermeneutica ontologică – modalitate în care vorbește despre ființa ființării în „ființa-ei-față-de-noi” și dinspre modurile fundamentale ale ființei din teza ontologiei moderne (res extensa și res cogitans) – către problema diferenței ontologice, spre ființă și ființare în condițiile temporalității și ale ecstazei prezentizării, în pledoaria pentru metoda fenomenologică a ontologiei (știință temporală18 din moment ce apriori înseamnă privind dinspre ceea ce este anterior). Deși în apriori nu ar trebui să fie nimic temporal, Heidegger, în comprehensiunea ființei ca temporalitate (timpul ca izvor al tuturor facerilor cu putință), explică19 de ce determinațiile ontologice ale ființei au caracter de aprioritate. Hermeneutica heideggeriană a Dasein-ului a demonstrat astfel că, fără a înțelege ființa (adică în sensul deconstructivismului), nu este nicio altă posibilitate de a ne raporta la ființare, tot așa după cum metoda aduce originalitatea deschiderii doar prin interogarea autentică a adevărurilor; a tuturor adevărurilor.

 

 

Note
1 Vezi și Vlăduțescu, Gh; Istoria filosofiei ca hermeneutică, Ed. Pro Universitaria, Buc., 2024
2 Martin Heidegger în valorizări semantice, în rev. Tribuna, an XXIII, nr. 538, 1-15 febr. 2025, p.8
3 Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a umanității
4 Vezi și Miguel Garcia Baro; Husserl și Gadamer. Fenomenologie și hermeneutică, Ed. Litera, Buc., 2021
5 Cercetări logice II. Cercetări asupra fenomenologiei și teoriei cunoașterii. Partea întâi, cercetările 1 și 2, Ed. Humanitas, Buc., 2007
6 Idei privitoare la o fenomenologie pură și la o filosofie fenomenologică, Ed. Humanitas, Buc., 2011, p.536
7 Descartes, R.; Discurs asupra metodei, Ed. Mondero, Buc., 1999, p. 26
8 Cercetări logice II. p. 15
9 Op. cit., p.39
10 Cercetări…, p. 64
11 Originea operei de artă, Ed. Humanitas, Buc.,1995 81
12 Hegel, G.W.F.; Fenomenologia spiritului, Ed. IRI, Buc., p.21
13 Idem, p. 88
14 Ed Humanitas, Buc., 2008 .p. 92
15 Partea a doua, p. 121
16 Idem, pp.129,130
17 Trimiterile se fac la ediția românească Problemele fundamentale ale fenomenologiei, Ed. Humanitas, Buc., 2006
18 Probleme fundamentale… p. 521
19 Idem, p.523