Sensul social și politic al nihilismului și proveniența sa franceză
Noua accepțiune a conceptului, folosit pentru a descrie o stare a societății ce trebuie depășită, poate fi găsit în opera unicului mare gânditor romantic de credință catolică, adică Franz von Baader. Mai mult decât discuțiile idealistico-romantice, Baader reia conceptul de nihilism din cultura franceză, în special de la Joseph de Maistre, și-l folosește în două din scrierile sale: în articolul Despre catolicism și despre protestantism, din 1824, și în conferința academică Despre libertatea inteligenței, 1826.
În primul text Baader susține că protestantismul ar fi dat origine, pe de o parte, unui „nihilism științific, distructiv” și, pe de altă parte, unui „pietism (misticism) neștiințific, separatist”.
Misiunea catolicismului este să combată ambele tendințe, în mod special pe prima, restabilind „conceptul de autoritate în sens ecleziastic, politic și științific împotriva oricăror dubii sau proteste vechi sau noi”, (Baader, 1851, 76). Nihilismul este identificat cu disoluția sacrelor adevăruri, adică cu distrugerea ordinamentelor și a regulilor tradiționale cu rolul lor de a asigura coeziunea socială. Cauza nihilismului este individuată în exercițiul scăpat de sub control al raționalității științei.
În Discursul introductiv de la începutul anului academic din 1826, această accepțiune a termenului este după aceea precizată mai clar. Nihilismul este definit aici ca „un abuz al inteligenței distructive asupra religiei și este asociat obscurantismului, adică unei „la fel de condamnabile inhibiții a folosirii sale pornind de la teama cunoașterii, și în parte de la disprețul pentru cunoaștere.” (Baader, 185, 149)
Nihilismul și obscurantismul sunt considerate ca fiind consecința folosirii prea libere și prea stricte a rațiunii; amândouă au fost stigmatizate ca simptome ale degenerării și dezagregării vieții religioase, sociale și civile. Și în acest text Baader reține că este necesar să se intervină împotriva tendințelor nihiliste prezente în societate; forma în măsură să le contrasteze este catolicismul: el trebuie să se organizeze, încercând să le depășească printr-o reconciliere a științei și religiei.
În epoca iluminismului francez și a Revoluției s-a născut gândirea marchizului de Sade, care s-a prezentat ca una din formele cele mai radicale ale nihilismului ateu și materialist. În romanele sale, dar și în dialogurile sale filosofice, Dialogue entre un pretre et un moribond, 1782 și La Philosophie dans le boudoir, 1795, Sade înscenează o neînfrânată fantezie cu cele mai caustice și mai nefaste consecințe, pe care viziunea nihilistă a Naturii și a Rațiunii o provoacă pentru bunul mers al societății. Chiar de la început, adică de la răspunsul pe care muribundul îl dă preotului conținut în dialog, nihilismul este formulat ca o consecință metafisică a unui curent raționalist materialist.
„Care sistem prietene? Acela al lui nulla. Nu m-a mai speriat și nu văd altul decât cel care să fie simplu și consolator. Toate celelalte sisteme sunt opera orgoliului, acela este singurul care aparține rațiunii. De altfel, nu este nici odios nici absolut; n-am oare în fața mea perpetua generare și regenerare a naturii? Nimic nu moare, prietene, nimic nu se distruge în lume (…) Cum ai putea revendica bunătatea lui Dumnezeu cu acest sistem?” (Sade, Opere, Mondadori, 1976)
Plecând de la aceste exigențe ale conceptului și a problemei nihilismului, era clar încă de atunci că Revoluția, la fel și nihilismul, erau fenomene de proveniență franceză. Acest lucru l-a subliniat și Wilhelm Traugott Krug în Dicționarul – manual de științe filosofice. În primul rând el dă această definiție a nihilismului:
„Nihil est-nulla- este o afirmație care se autodistruge și care a fost numită și nihilism. De fapt, dacă nimic n-ar fi, nu s-ar putea afirma nimic” (W.T. Krug, Allgemeines Handworterbuch der philosophischen Wissenschaften nebst ihrer Literatur und Geschichte, Leipzig 1832-38, 4 vol.)
Într-un supliment al operei adaugă:
„În franceză se numește «nihilist» și cel care în societate, și în particular în cea burgheză, nu are nicio importanță (este numai un număr, care n-are nicio greutate și nicio valoare), și la fel în chestiunile religioase, nu crede în nimic. Acești nihiliști sociali, politici și religioși sunt mult mai numeroși decât nihiliștii filosofici sau metafisici ce vor să anihileze tot ceea ce este” (Krug, ibid.)
Izvorul din care probabil se inspiră în aceste afirmații este opera lui Louis-Sébastiene Mercier – Néologie ou Vocabulaire des mots nouveaux, 1801 – în care nihilist sau orientalist este definit cel „care nu crede în nimic, care nu se interesează de nimic”.
Nullismul ca termen pentru a desemna atitudinea de absolută lipsă a unui Crez, în contrast cu diferitele credințe, secte și viziuni despre lume, este folosit în mod întâmplător și de Joseph de Maistre în Corespondența sa diplomatică de la San Pietroburg (1811-17). De Maistre se plânge de faptul că în Rusia sunt admise toate sectele, până și „nihilismul”, în vreme ce nu este tolerat catolicismul.
Putem adăuga un alt nume faimos pentru reconstrucția istoriei conceptului; în acest sens trebuie să ne amintim de nihilismul de care vorbea în mod explicit Jules-Amédée Barbey d’Aurevilly. În Profeții trecutului, 1851, el a discutat fenomenul nihilistic al subiectivismului egologic (cu tot ce aparține eului individual) propriu filosofiei carteziene care stă la originile modernității.
Baza aparent incontestabilă a afirmației cogito ergo sum a lui Descartes, reluată, dezvoltată și dusă până la ultimele consecințe în formele filosofiei moderne, este în realitate foarte sensibillă; ea este de fapt acel ezitant punct de sprijin pe care-l poate naște mintea unui om înțeleasă ca find un eu individual.
În câmpul lingvisticii germane, conclude Franco Volpi1, termenul de nihilism continuă să fie folosit în sens social și politic cu o valoare negativă și după revouția din 1848. Este ceea ce s-a întâmplat cu opera anonimă Eritis sicut Deus (1854), un roman în trei volume, în care hegelianismul este considerat rădăcină și cauză a nihilismului, în particular al celui social și politic. Ne putem gândi la consecințele ce au urmat în mediile radicale ale hegelianismului de stânga. Acesta a fost cazul lui Karl F. Gtzkow, autorul povestirii Nihiliștii și al romanului Cavalerii spiritului (1849-50), care privea cu o oarecare simpatie revoluția.
Nihiliștii sunt pentru el sofiștii ce critică vechea stare a lucrurilor, sunt unii care fără să știe să creeze ceva nou, nu sunt în măsură să propună ceva demn de atenție; sunt „filosofii unui nulla absolut”, asemănători adepților chimistului Liebig cel ce vorbea despre o lume invizibilă, în sensul în care prin metodele chimiei se poate dizolva totul.

 

Nihilismul și decadența la Nietzsche
În opera lui Nietzsche, mai ales în fragmentele din anii ‘80 publicate după moarte în controversata operă Voința de putere în prima ediție din 1901 și în cea de-a doua, dublată, din 1906, unde nihilismul a fost făcut obiectul unei explicite reflexii filosofice. Cu Nietzsche analiza fenomenului a ajuns la cel mai înalt nivel, maturând o conștientizare istorică în ce privește rădăcinile sale cele mai îndepărtate, iar în cadrul platonismului și creștinismului, a alimentat în același timp exigența critică necesară pentru depășirea răutăților pe care nihilismul le-a proliferat.
Nu este deloc exagerat să-l considerăm pe Nietzsche ca maximul profet și teoretician al nihilismului, ca cel care a diagnosticat de mult timp boala care va afecta secolul al XX-lea și pentru care încearcă să găsească un remediu.
Dar care este calea pe care a parcurs-o Nietzsche, se-ntreabă F. Volpi, pentru a ajunge la problema nihilismului?
Termenul este folosit pentru prima dată în notele din vara lui 1880, dar Nietzsche de mult a individuat și recunoscut, urmând motivul declinului valorilor tradiționale, trăsăturile distinctive ale fenomenului. Considerat ca fiind o problemă capitală, el a devenit axa tematică în jurul căreia se învârte ultima sa cercetare extenuantă. De acest lucru ține cont în distribuirea fragmentelor cel care a îngrijit ediția Voinței de putere, a cărei primă carte, din cele patru în care este împărțită opera, are ca temă „Nihilismul european”. Nietzsche distinge între un nihilism negativ, care se referă la decadența civilizației occidentale, și un nihilism activ, prin care se realizează demascarea și anularea sistemului valorilor absolute și metafisice.
Decisivă pentru constituirea orizontului gândirii în care Nietzsche și-a maturizat o sensibilitate pentru acestă problematică a fost lectura în tinerețe a lui Schopenhauer și a anumitor exponenți ai școlii pesimismului, în particular a lui Eduard von Hartmann, Julius Bahnsen și a lui Philipp Mainlander (cfr. Muller-Seyfarth, 1993; Invernizzi,1994). În ce-l privește pe Schopenhauer, importanța sa în formarea lui Nietzsche este cunoscută și a fost obiectul unor numeroase cercetări.2
Fără orizontul metafisic care se deschide cu concepția schopenhaueriană a Voinței, ar fi de negândit atât Nietzsche, cât și Wagner, și tot ceea ce ei au reprezentat pentru cultura germană. În ce privește problematica noastră, este nevoie să arătăm în ce măsură tematizarea schopenhaueriană a Nimicului (Nulla), chiar în absența conceptului de „nihilism” a influențat receptarea unui asemenea fenomen în Nietzsche. În orice caz, Nietzsche considera pesimismul schopenhauerian și angoasa proprie conceptului de Nulla pe care el o determină extrem de importantă; el se instituie ca o formă de nihilism pasiv, adică ca o sărăcire a puterii spiritului.
Același lucru, ne spune F. Volpi, este valabil și pentru conceptul de inconștient a lui Eduard von Hartmann, pentru „pesimismul contradicției” al lui Julius Bahnsen, care și-a calificat propria filosofie ca nihilism și care a definit omul ca pe „un Nulla conștient de sine” creînd în analogie cu Existenz neologismul Nihilenz (J.Bahnsen, Wie ich wurde, was ich ward/ Cum am devenit ceea ce am devenit, Leipzig 1931), și pentru „metafisica entropiei” a lui Philip Mainlander, care înțelege creația lumii și evoluția ei ca pe un fel de „autocadaverizare a divinității”. Toate acestea sunt motive și trimiteri care converg înspre o experiență intelectuală în care Nietzsche și-a format propria sa concepție despre nihilism.
În mod natural, din punct de vedere istoric, nu trebuie uitată atenția acordată fenomenului care s-a dezvoltat în acei ani în toată Europa ca urmare a atentatelor ce-au avut loc în Rusia, care au făcut ca ziarele și opinia publică să pună semnul de egalitate între nihilism și terorism. Dar momentul care l-a făcut pe Nietzsche să se ocupe și mai mult de fenomen, mijlocind o mai bună înțelegere, a fost lectura, dincolo de Părinți și fii a lui Turgenev, a doi autori: Paul Bourget și Dostoievski.
În ce-l privește pe Dostoievski, influența pe care lectura operelor sale a avut-o asupra lui Nietzsche și analogiile structurale sunt de regăsit în experiențele literare și speculative ale celor doi; pentru a fi ilustrate într-o manieră cât de cât suficientă, este nevoie de o cercetare extrem de atentă. Dincolo de studiile clasice cum ar fi Schubart, 1939, și Șestov, 1950, este nevoie să ne amintim că Nietzsche însuși, într-o scrisoare către Overbeck din 23 februarie 1887, povestește cum l-a descoperit pe Dostoievski în timp ce lucra la proiectata lucrare Voința de putere:
„Cu câteva săptămâni în urmă nu-i cunoșteam nici numele, ca persoană incultă ce nu citește «revistele»! Vizita într-o librărie mi-a pus în față din întâmplare Însemnări din subterană, opera sa tradusă recent în franceză (și la fel din întâmplare l-am descoperit la 21 de ani pe Schopenhauer și la 35 pe Stendhal!). Instinctul de afinitate (sau cum să-l numesc?) s-a făcut imediat simțit, bucuria mea a fost extraordinară…” (Nietzsche, Opere, vol. VIII, 27).
Scenariul nihilismului se desfășoară în toată amplitudinea și profunzimea sa în opera lui Dostoievski. Scriitor universal, destinat să influențeze nu numai literatura rusă, ci întreaga literatură europeană, Dostoievski dă naștere în figurile și situațiile existențiale ale romanelor sale, mai ales în Crimă și pedeapsă, 1863, Demonii, 1873, și în Frații Karamazov, 1879-80, unor intuiții și motive filosofice care anticipează experiențe decisive ale gândirii proprii secolului al XIX-lea, înainte de toate cele ale ateismului și nihilismului.
La el apare fenomenul decadenței valorilor, văzut ca o criză ce consumă sufletul rusesc, prezentat în fața ochilor contemporanilor cu toate consecințele sale nefaste, până la crimă și perversiune. Cu toate acestea expunerea făcută de el a răului are ca scop ultim acela de a pregăti rechizitoriul, în sensul că marele său succes literar în ultimă instanță favorizează răspândirea morbului nihilismului, contribuind la subminarea certitudinilor și coruperea ordinii stabilite. Printre personajele cele mai sugestive ale romanelor sale, ce reprezintă alte exemple ale modului în care Dostoievski a știut să dezvolte tema nihilismului, sunt figuri concrete pe care le vom aminti în continuare:
Raskolnikov, protagonistul din Crimă și peddeapsă, pentru care revendicarea necondiționată a propriei libertăți devine o problemă filosofico-morală cu infinite încercări și necazuri.
În Demonii „îngerul negru” Stavroghin, al cărui model istoric real este Bakunin, un nihilist cu o inteligență luciferină și depravată, în măsură să erodeze și să distrugă tot, fără a reuși să transforme propria sa voință demoniacă într-o creativitate productivă; apoi Kirilov, ateul, ce urmărește orbește firul unei logici demonice, este în măsură să deducă din ipoteza lui („Dacă Dumnezeu n-ar exista …”) posibilitatea oricărui comportament amoral, care la sfârșit se sinucide pentru a proba nonexistența lui Dumnezeu.
În Frații Karamazov personajul Ivan, ateu subtil pe care Dostoievski îl face să povestească teribila prezență a Marelui Inchizitor pentru a putea ilustra fractura dintre idealurile creștinismului, care aparțin cerului și care „ar dori să meargă cu mâinile goale pe pământ”, și realismul acestei lumi unde stăpân este Răul; „spiritul inteligent și teribil, spiritul de autodistrugere și cel al non ființei” (Dostoievski, ed. 1984, cfr. Hessen, Il bene e il male in Dostoevskij (1928-30).
Un lucru foarte important pentru a putea înțelege filosofia nihilismului este faptul că viziunea deschisă de Dostoievski în ce privește scenariul nihilismului, în ciuda marii deziluzii, și a condamnării fenomenului în numele regenerării idealurilor conform spiritului evangelic. Tot acest discurs și-a găsit în Nietzsche un observator entuziast. Amândoi au exercitat o influență decisivă în toată Europa, punându-și amprenta pe literatura și atmosfera spirituală a primelor decenii ale secolului al XIX-lea (cfr. W. Schubart, Dostojewski und Nietzsche. Symbolik ihres Lebens, Vita Nova, Luzen 1939 și Șestov, La filosofia della Tragedia. Dostoevskij e Nietzsche, Ed. Scientifiche Italiane, Napoli 1950).
Mai puțin cunoscută este, în schimb, influența pe care a avut-o asupra lui Nietzsche lectura lui Paul Bourget (1852-1935). În istoria literaturii franceze, ne spune F. Volpi, acest scriitor, de altfel puțin cunoscut, se bucură de o anumită autoritate ca romancier și ca critic literar.
Ceea ce a dat notorietate Eseurilor lui Bourget au fost cele patru pagini concluzive ale eseului despre Baudelaire, primul dintr-o serie, intitulată „Teoria decadenței” (Bourget, 1993: 13-18). Prin intermediul unei analize pătrunsă de o acută dezamăgire, Bourget recunoaște în pesimismul și în nihilismul literaturii contemporane „răul secolului” – Bourget, Essais de psycologie contemporaine, Gallimard, Paris, 1993, unde declară că, pentru a lua în serios boala, este nevoie să admitem că nu sunt remedii în grad s-o contrasteze și că deci convine s-o acceptăm împreună cu valorile estetice pe care le produce. Putem să le înțelegem mai bine pe toate acestea dacă definim termenul de „decadență” așa cum îl înțelege Bourget.
Termenul are pentru el două semnificații: una cu trimitere la societate, cealaltă la stil și la literatură. Atât societatea, cât și limba pot să fie asemănate unui organism. Este vorba de decadență socială atunci când indivizii ce compun societatea sunt independenți și „organismele ce compun organismul total încetează să-și subordoneze energia lor energiei totale, iar anarhia ce se instaurează se instituie ca decadență ”(Bourget, ibid., p.14).
Din această idee a decadenței sociale Bourget pune în evidență cu ajutorul analogiei o teorie a decadenței literare pe care o formulează în termenii care vor fi luați, aproape mot-à-mot, de Nietzsche:
„Aceeași lege guvernează dezvoltarea și decadența proprie celuilalt organism care este limbajul. Un stil decadent este acela în care unitatea cărții se descompune pentru a face loc independenței paginii, pagina se descompune pentru a face loc independenței frazei, și fraza pentru a face loc independenței cuvântului (Bourget, ibid. p.14).
În continuare vom analiza ce consecințe a avut acestă teorie a decadenței pentru Nietzsche.

 

 

Note
1 Franco Volpi, Il nichilismo, Editori Laterza, Roma-Bari 1996, p. 24
2 Cfr. op. cit, p. 36